De Anca Iosif
Fotografii de Cătălin Georgescu și din arhiva parcului
27 octombrie 2022

Chiar dacă locuiești în București, sunt șanse să nu fi călcat vreodată în Parcul Natural Văcărești, așa numita „deltă dintre blocuri”. 

Vino îmbrăcat lejer – pentru o plimbare ești OK și în adidași și-ntr-o fustă comodă, și-n blugi. Putem coborî la metrou Mihai Bravu, de unde mai mergem vreo 10 minute pe jos până la una dintre cele două intrări principale ale parcului, care se întinde pe aproape 190 de hectare și care, privit de sus, pare un dreptunghi nehotărât, închis în câteva onduleuri. 

Intrarea din Strada Glădiței – care traversează blocurile turn Asmita, înalte până la etajul 24 – e singura unde găsim două panouri informative care anunță că intrăm într-un parc natural protejat, singurul din București. Asta înseamnă că la patru kilometri de centrul Capitalei avem peste 185 de specii de păsări, 330 de plante, 13 de mamifere, 6 de amfibieni, 5 de reptile, 135 de insecte.

Pe-aici intră cel mai des grupuri de copii, de adulți, români sau străini, bicicliști, alergători, oameni cu păturică de picnic sau plimbăreți de toate vârstele. Urcăm digul care mărginește parcul, înalt de vreo 30 de pași pe o pantă agale, pământoasă, fixată din loc în loc de trepte ajutătoare din stinghii de lemn. Acum respiră adânc, fă ochii roată peste tot verdele din jur, pune mâinile-n șold și trage aer în piept. 

Dacă ești mai sceptic și vrei să observi toți arborii de jos mai distanțat, faci stânga sau dreapta, cum preferi, și dai direct de pe dig o raită pe poteca ce înconjoară parcul preț de șase kilometri. O să mai și cedezi trecerea la nevoie, că poteca e îngustă pe alocuri. 

A doua variantă e să cobori treptele, sprijinindu-te de balustrada din lemn, dacă simți nevoia, și să te aventurezi pe potecile vizibile dintre arborii parcului. E bine să știi că e – momentan – singura intrare cu o balustradă ajutătoare până jos.

Nu există taxă de intrare, oră de închidere (dar e într-un plan), gard, sau vreun paznic care să te întâmpine. Hărți turistice nu găsești fizic, dar te poți orienta de început după legenda creată de Asociația Parcul Natural Văcărești – despre care-o să-ți povestesc mai multe –, sau pe mobil (iOS sau Android) după aplicația Parcul Natural Văcărești creată tot de ei, pe care vei găsi câteva poteci tematice (precum Traseul de observare a păsărilor) cu tracker GPS, puncte de interes marcate și descrieri de stoluri, țestoase și altele. Materialele sunt un kit bun de „prima oară” în Văcărești. 

La plimbare vei fi ca la câmpie, pe drept, deci nu-ți face griji că urmează vreun mic Everest. Partea mișto e că orașul amuțește pe măsură ce te adâncești. Cel mai important atuu pe care-l aud de la oameni despre Văcărești e că „nici nu zici că ești în oraș”, deși prin jur sunt șosele, blocuri, linii de tramvai, un mall, hotel, hipermarket, un târg de mașini și o bază militară. 

Nu sunt nici urși, nu-ți fie teamă, dar nu avem nici alei asfaltate, muzichie, terase cu bere sau mici, tiribombe sau locuri de joacă amenajate. Aici e liniște, și pentru tine și pentru păsări. Nu sunt nici magazine, deci ia-ți apă, mai ales dacă e cald. Vara nu uita nici de Autan. 

Practic, locul ăsta e punctul cu cel mai curat aer al Capitalei datorită celor aproape 5.000 de arbori care înmagazinează dioxid de carbon și e un mediu predominant umed, cu bălți pe care o să le descoperi în stufăriș și care atrag zecile de specii de păsări. 

O mică Deltă, de unde și numele.

În ultimii 10 ani, Văcărești a fost mult timp un loc al tuturor și al nimănui. Astea aproape 190 de hectare pe cât se întinde Parcul au trecut prin multe peripeții. Nu a fost un drum ușor nici pentru cei din societatea civilă care-au tot încercat să-l protejeze, și nu e ușor nici acum, când Parcul e administrat de Primăria Municipiului București – adică are un buget anual și echipă dedicată care păzește, menține curățenia, creionează reguli și infrastructură de vizitare și lucrează la un plan de management pentru arborii, păsările și animalele din ecosistem. 

Deși lucrurile funcționează diferit de cum s-ar fi așteptat cei care au fost în preajma Parcului în ultimii 10 ani, vreau să-ți povestesc de ce e important că Văcăreștiul nu a fost abandonat în tot timpul ăsta și de ce contează în schema mai mare a naturii din spațiile urbane din România – pe care avem nevoie cu disperare s-o protejăm.

Cum a devenit important să protejăm o fostă groapă de gunoi

Coborâm digul și intrăm direct pe Poteca Biodiversității Urbane. 

După câțiva pași, o să găsim pe partea dreaptă una dintre căsuțele-hrănitoare din lemn, care ajută păsările sedentare – pițigoii, sticleții, cintezele – să treacă peste iarnă. Aici, ele primesc din decembrie până în februarie de la echipa Asociației Parcul Natural Văcărești semințe neprăjite și nesărate. Niciodată pâine, pentru că nu digeră hrana umană.

Terenul ăsta, pe care-l numim încă din 2016 Parc Natural, este ultima rămășiță dintr-o suprafață peticită cu mlaștini, case răzlețe și gropi, într-o depresiune de la marginea Bucureștiului de altădată, numită Valea Plângerii. Mlaștinile au transformat-o într-o groapă de gunoi în care căruțe și camioane vărsau resturi din oraș, care erau apoi înghițite de peisaj.

Groapa, căci așa ajunsese să fie numită, găzduise și Mănăstirea Văcărești (acolo din 1724), ulterior transformată în închisoare. În același spațiu apăruse și un cartier cu case modeste. Ceaușescu a vrut apoi să transforme Groapa Văcărești într-un lac de acumulare, care urma să fie alimentat inițial din Argeș – dar care a ajuns să se tragă, până la urmă, din Dâmbovița. Materialele folosite însă în izolarea bazinului n-au rezistat, așa că apa a început să se scurgă în afara barajului și să inunde zonele vecine. Proiectul a fost abandonat după 1989, iar ca mărturie a rămas digul, din care în timp au dispărut și dalelele și barele. Lipsa intervenției umane din zonă a permis naturii să se refacă, să crească prin beton sau pietriș. 

Ce-a urmat au fost vreo 20 de ani în care teritoriul a fost disputat între stat și proprietarii din fostul cartier mărginaș. În paralel, pe terenul ăsta într-o veșnică tranziție apăruseră alți oameni, care-au început să-și facă adăposturi temporare sau permanente pe foste ruine și care au încercat să trăiască din vândutul gunoaielor.   

Între renaturare și deșeuri, groapa făcea parte dintr-un oraș care la rându-i s-a mărit haotic după Revoluție. Dezvoltatorii au vânat terenuri prin tot orașul, au ras clădiri istorice și spații verzi, și au început să planteze blocuri. Dacă în 1989 fiecare locuitor din București avea la dispoziție, în medie, o suprafață de aproape 17 metri pătrați de spații verzi, în 2014 eram la sub 10 de om. 

Ar fi trebuit să ajungem la 26 metri pătrați pentru fiecare, potrivit normelor europene. Unde mai pui că Organizația Mondială a Sănătății recomandă să avem în orașe 50 metri pătrați de spațiu verde de căciulă. Suntem pe final de 2022 și îngrijorător de departe de cifrele astea, căci am scăzut sub 7 metri pătrați de cetățean. Ca idee, alte capitale europene au de la 25 în sus.

La cum construim – blocuri înalte, tot mai apropiate, fără mult verde inclus în plan –, sunt șanse mari să fie mai rău în curând, într-un București care a depășit de mult două milioane de locuitori și care-n 10 ani probabil vor deveni trei. Dacă pui în același mix mulți oameni, beton căcălău și veri prelungite, scoase din cuptor, n-o să ne dea decât cu minus: o insulă de căldură, în care va fi din ce mai greu să trăiești. 

În tot contextul ăsta, o mlaștină cu arbori și păsări la două stații de metrou de centrul Capitalei care se încăpățâna – dincolo de gunoaie –, să fie rezilientă, avea un potențial imens să se transforme în plămânul verde al Bucureștiului. 

Cum ne-am dat seama de potențialul Văcăreștiului?

Înaintăm pe Poteca Biodiversității și ne oprim lângă câțiva arbori. Zăvoaiele Văcăreștiului sunt pline de triluri. Găsim pe aici cuci, pițigoi, privighetori sau granguri. Și toamna și iarna sunt bune pentru audiții: păsările noastre migratoare pleacă spre sud, iar cele nordice vor ierna aici.

Prin 2009, o mână de ornitologi, fotografi de natură și pasionați de birdwatching au început să audă și să vadă toate înaripatele astea simpatice de pe groapă. Unul chiar identificase acolo vreo 80 de specii de păsări. Prezența lor arăta că sunt surse bogate de hrană în Văcărești – râme, lipitori și moluște –, altfel nu și-ar mai fi făcut veacul pe acolo. 

Dar mai erau pe groapă și gușteri, broaște țestoase, iar ca mamifere mici: șoarecele de câmp, chițcanul pitic sau bizanii, rozătoare semiacvatice pufoase. Lista continua cu vulpi, nevăstuici, dihori sau vidre, fiecare cu importanța ei în ecosistem. Vidrele, spre exemplu, cu capetele lor turtite, urechile mici, botul mustăcios și un corp în forma unei torpile, sunt adaptate vieții semi-acvatice și se află în vârful lanțului lor trofic. Prezența lor indică poluare redusă și, spun specialiștii, o stare ecologică bună.  

Treptat s-au format două baricade în jurul gropii: interesele imobiliare pe de-o parte și de cealaltă „coaliția dintre sălbăticiuni”, cum și-a spus grupul format din fotografi de natură precum Helmut Ignat, exploratori precum Cristian Lascu (pe atunci redactor șef la National Geographic România), alpiniști precum Alex Găvan, ornitologi, biologi care deja scriau lucrări științifice despre specii din parc. 

Prima baricadă, a imobiliarelor, se pregătea de construit pe acolo de prin 2003, când Ministerul Mediului concesiona zona pe 49 de ani, către o corporație care urma să investească peste un 1 miliard de dolari într-un resort de lux, cu sporturi nautice. Din fericire pentru natura de-acolo, firma nici n-a plătit „chiria”, nici nu s-a apucat de construit înainte să dispară, însă pericolul unor potențiale construcții rămânea, mai ales că zona nu avea vreun statut de protecție.

Cum s-a transformat „groapa” într-un parc natural?

Dacă privim cerul în timp ce mergem pe potecă sunt șanse să zărim vânturelul roșu, o pasăre de pradă cu coada în formă de evantai. Apare în special deasupra câmpurilor, fânețelor, pe lângă șosele, acolo unde vegetația e suficient de joasă pentru a putea vâna. Vânturelul poate distinge și lumina ultravioletă, iar asta-i permite să detecteze urina rozătoarelor, un prânz pe care-l apreciază.

Soluția găsită de naturaliști pentru protejarea vânturelului și a celorlalte specii din Văcărești a fost transformarea lui într-o „arie naturală protejată”, mai exact într-un „parc natural”, statut care interzice prin lege orice intenție de construire. Pe lângă asta, ar fi oferit și protecție pentru speciile din parc, și posibilități de recreere pentru oameni.

Pentru asta, tabăra naturaliștilor avea nevoie de specialiști. Cristi Lascu i-a cerut ajutorul și lui Florin Stoican, geolog la bază, care mai trecuse prin procesul de fondare a unui parc în munți. Florin nu mai fusese prin Văcărești până atunci; știa, în mare, de stufăriș, bălți și gunoaie. „Hai mă, Cristi”, i-a spus, „lasă-mă cu smârcurile tale din București”. Când au luat însă potecile la pas a văzut șerpi, a văzut pentru prima oară gladiola sălbatică și a fost convins. „Să ai așa o biodiversitate, pe un areal așa mare”, spune Stoican, „în mijlocul a cam 10% din populația țării, vine cu un potențial uriaș de educare”.

Prin 2011 Stoican abia ce-și dăduse demisia din administrația Parcului Național Buila-Vânturarița și se mutase în București pentru că începea la IKEA România un job prin care urma să pună bazele departamentului de sustenabilitate; tot pe-atunci se căsătorea și făcea primul copil. În tot timpul ăsta a început discuții despre Văcărești cu cercetători, entomologi sau botaniști care deja publicaseră articole despre insecte și flora de acolo. 

Comunicarea de gherilă despre potențialul de parc al Văcăreștiului a continuat în National Geographic, care a avut pe coperta din mai 2012 Delta dintre blocuri, adică o imagine cu mlaștini care contrastau blocurile turn Asmita, iar la interior fotografii cu păsări cu prada în gură, cu vulpi sau vidre din Văcărești. Au urmat expoziții foto în centrul orașului cu egrete, lebede sau cormorani. Presa a sărit pe subiect, iar politicienii au început să se plimbe la costum pe potecile din interiorul digurilor.

Expoziția asta a cucerit-o și pe Nicoleta Marin, absolventă de geografie și voluntară prin etajele montane. Pe-atunci lucra în proiecte internaționale ce țineau de ingineria mediului, dar fără să știe neapărat ce urmează pentru ea. „Am văzut fotografiile macro cu fluturi, stârc cu pește în gură și am făcut ochii mari; toate astea în București?” Apoi a auzit campania de la Rock FM care îndemna cetățenii să semneze petiția prin care autoritățile erau somate să înființeze Parcul Natural Văcărești; a semnat, a dat mai departe. A adoptat repede ideea de a avea un colț de sălbăticie în oraș, apoi, la invitația lui Florin Stoican – pe care l-a cunoscut la o expoziție foto la Facultatea de Geografie – a rămas în echipa care începea să se coaguleze.

Stoican a coordonat 16 cercetători pentru realizarea și trimiterea studiul științific – lucrare care să justifice declararea Văcăreștiului ca parc natural – spre Academia Română. După discuții sceptice întinse pe trei luni, Academia s-a convins că parcul reunește criteriile și a dat aviz favorabil. Între timp, în mai 2014, pentru o mai bună coordonare, Helmut, Cristi, Florin și Dan Bărbulescu (actualul director) puneau bazele Asociației Parcul Văcărești, iar pe Google Maps apărea pentru prima oară denumirea: Parc Natural Văcărești.

Apoi a început spectacolul birocratic. 

Cu Primăria București au fost discuții între 2012 și 2016. La fel cu comisii la Ministerul Mediului, cu secretari de stat, cu consilieri, cu zeci de politicieni. Avizul favorabil final, de la Consiliul Local al Primăriei București, a venit abia în mai 2015. (În aceeași perioadă a devenit nul și contractul de concesionare din 2003 al firmei care voia să facă resortul de sporturi nautice.) 

Se instala în aceeași perioadă, post-Colectiv, guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș, ceea ce însemna reluarea poveștii parcului pentru Ministerul Mediului, care avea oameni noi, cu temeri vechi: poveștile cu retrocedările terenurilor din fosta groapă încă nu erau limpezi, așa că nu-i prea venea nimănui să semneze pentru protecție. În 2016, însă, tot în mai, luna care devenise emblematică pentru toate momentele mari ale parcului –, o hotărâre de Guvern și o semnătură de prim-ministru recunoștea, în sfârșit, înființarea Parcului Natural Văcărești. 

Bine, bine, avem Parc Natural în Capitală. Acum cine-l întreține?

Facem un popas binemeritat pe aceeași Potecă a Biodiversității, la observatorul bălții mici, unul dintre foișoarele de lemn din parc, în care urcăm câteva trepte ca să putem observa viața pe luciul apei – egrete, cormorani sau stârci pitici.

Pentru conservarea pe termen lung a ecosistemelor din parc, dar și pentru apropierea oamenilor de ele, Asociația a început să caute parteneri strategici, ca să poată deveni oficial administratorul Parcului Natural Văcărești, pentru a cărui creare luptase. 

În acel moment, prin legea ariilor protejate, ONG-urile puteau „adopta” un parc protejat și să-l administreze. Dacă primea OK-ul, asociația ar fi devenit „custode”, cum era numit în lege, și ar fi căpătat puterea să-l organizeze cum consideră pentru o bună funcționare, dar și pentru liniștea păsărilor.

Responsabilitatea de a găsi fonduri pentru proiecte și echipă rămânea tot la acești custozi, fără cofinanțări de la stat. Tot pe-atunci, spre exemplu, Societatea Ornitologică Română (SOR) era custode pentru 17 arii naturale protejate (printre ele Lacurile Fălticeni, Stepa Saraiu Horea sau Lacul Techirghiol). 

În întreaga țară erau, pe-atunci, aproape 1.000 de arii protejate care ocupau cam 20% din teritoriu și mai puțin de jumătate dintre ele aveau îngrijitori. Cei 166 de îngrijitori de arii – fie că vorbim de custozi, cum erau numite ONG-urile, sau de administratori, adică în mare parte diversele instituții de stat – aveau grijă de monumente ale naturii, rezervații naturale, științifice sau situri Natura 2000. Dintre ei, 100 erau în mare parte administratori din partea statului – primării, consilii județene, universități, iar restul de vreo 60 erau ONG-uri. 

Cu toții își asumaseră răspunderea să inventarieze și să monitorizeze ecosistemele din ariile naturale protejate, să elaboreze planuri de management pentru ele și să organizeze activități de educație de mediu, toate cu fonduri de la Comisia Europeană sau de la parteneri privați. Statul român apelase la formula asta din cauză că nu avea capacitatea să le gestioneze singur.

Zona București-Ilfov e și singura din țară fără acces la fondurile structurale din programele de mediu (pentru că e regiune dezvoltată), dar bafta Văcăreștiului a fost poziționarea contrastantă în Capitală, lucru care a atras încă de la început zeci de mii de euro de la parteneri privați precum Alpha Bank, care a crezut în potențialul zonei dinainte să fie protejată, La Fântâna, sau prin proiecte câștigate la Fundația Comunitară București. S-au deschis apoi porți către fondurile de responsabilitate socială (CSR) ale băncilor, hipermarketurilor și, ulterior, granturi europene. Dar important pentru viitoare proiecte în parc și administrare, au urmat parteneriate cu toți actorii relevanți: printre ei – Consiliul Local al Primăriei Generale, Muzeul Antipa, Grădina Botanică sau SOR. 

Ministerul a analizat dosarul și, în 2017, a dat Asociației în grijă fosta groapă de gunoi, fosta Vale a Plângerii, fost baraj-eșuat, actuală arie protejată. Contractul l-au semnat tot în mai, pe 10 ani. 

Între timp, Apele Române – partener și susținător al Asociației, dar și instituția care a rămas până astăzi proprietarul terenului Văcăreștiului (pentru că dig, mlaștină și altele) – în colaborare cu Let’s Do It, Romania! au scos de-acolo câteva mii de metri cubi de gunoaie: rămășițe de la foste locuințe și tot felul de gunoaie, de la tastaturi și haine, până la borcane cu mâncare –, o intervenție cu excavatoare și camioane care a durat în jur de trei săptămâni. 

Familia Enache, singura care locuia în permanență în parc, într-o coșmelie în care se înghesuiau părinții cu șase copii, a fost nevoită să se mute la bloc, iar copiii au ajuns pentru prima oară la școală. Doi dintre copii, precum și tatăl, au devenit ulterior și rangeri în echipa Parcului, după ce, cel din urmă fusese mult timp și ghidul fotografilor și ornitologilor prin Văcărești (povestea lor o regăsiți în documentarul Acasă). 

Ca să preia custodia parcului, Asociația a trebuit, conform legii, să creeze o structură separată și dedicată misiunii. Astfel că Asociația Parcul Natural Văcărești s-a văzut nevoită să fondeze Asociația Administrația Parcului Natural Văcărești (o să le spun de-acum încolo „Asociația” și „Administrația”). 

Fondatorii Asociației și alți oameni care s-au alăturat pe parcurs echipei au devenit în Administrație o echipă de 12 – președinte, director, rangeri și cercetători (biologi, herpetologi). Lor li s-au alăturat mai târziu sute de „rangeri urbani”, cum le-au spus voluntarilor, ca să-i ajute cu tururi ghidate și monitorizare. 

Au creat consiliul științific și consiliul consultativ, două entități care trebuie să discute și să voteze pe toate activitățile care urmează în parc; au creat un regulament de funcționare care urma să primească aviz de la Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate (ANANP) – țineți minte instituția asta, că mai avem treabă cu ea pe drum.

În timp ce așteptau aprobarea regulamentului, Administrația a conturat și un plan de management al parcului (pe 10 ani), pe care legea spunea că trebuie să înceapă să-l implementeze în primii doi ani de când au devenit custozi. 

E cel mai important act al parcului și ar trebui să cuprindă măsuri de întreținere – relevant astăzi, spre exemplu, de unde alimentezi cu apă suplimentară parcul, în vremuri de secetă? Cum faci ca stufărișul să nu se întindă în tot parcul pe termen lung? Cum faci dacă vrei să ai și o pădurice – unde, pe câte hectare și de ce fel? 

Același plan de management propunea o împărțire a spațiului în trei zone: cea în care nu ar trebui intervenit deloc (zona lacurilor este cea mai sensibilă și fragilă pentru păsări); zona tampon, cea cu poteci tematice și foișoare de observare, și zona care conectează parcul cu orașul, adică digul.  

Acum îl întreținem. Dar pe 10 ani, sau 10 luni?

Pe Poteca Biodiversității traversăm și o zonă cu o pădure tânără, formată din ulmi, sălcii, arțari, cenușeri, specii exotice și oportuniste pe care le întâlnim în multe zone urbane, dar care vara își unesc forțele din coroane și oferă umbră din plin. Apoi trecem pe lângă pâlcuri cu plopi, un spectacol numai bun de toamnă și ajungem într-o zonă cu lacuri întinse, pe care le putem admira dintr-alt foișor mai înalt.

În vara lui 2018, la puțin peste un an după ce Administrația luase parcul în grijă și-ncepuse să pună prin parc mobilier de tipul foișoarelor, când abia începeau discuțiile despre uniforme și legitimații, a venit hodoronc-tronc, OUG 75. Pe scurt, ordonanța lua ONG-urilor dreptul de a mai fi custozi de arii protejate, responsabilitatea trecând în întregime la Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate ANANP, o instituție care avea, cu totul, 90 de angajați. 

ONG-urile și activiștii de mediu au acuzat atunci interese ascunse, întrucât custozii existenți împiedicaseră de-a lungul timpului mai multe proiecte controversate în zone protejate (hoteluri, exploatări miniere, drumuri, defrișări, proiecte imobiliare). „Organizațiile non-profit și non-politice de mediu au adus în atenția presei și publicului larg cazuri precum Roșia Montană, Râul Alb sau Defileul Jiului”, spunea atunci Liviu Cioineag, directorul executiv al Federației Coaliția Natura 2000. „În cinci ani, Coaliția a documentat peste 50 de cazuri de încălcare a legislației ariilor protejate, în care funcționari din structurile statului au facilitat avizarea proiectelor cu impact.”

Naturaliștii au mai spus că cei 90 de angajați ANANP – o instituţie proaspăt înfiinţată, fără experienţă, fără resurse,– nu aveau, fizic, capacitatea să gestioneze cele aproape 1.000 de arii protejate împrăştiate prin toate colţurile ţării, de la peşteri la rezervaţii floristice şi faunistice, de la situri paleontologice la situri pentru protejarea păsărilor. 

Ministerul Mediului motiva nevoia unui OUG ca să „fie evitate blocajele în realizarea proiectelor de infrastructură” și adăuga că „blocajele în implementarea investițiilor în construcții au impact negativ asupra bugetului de stat și asupra cetățenilor.”

Atât Ordonanța asta, cât și ANANP apăruseră în urma mai multor presiuni europene, rapoarte și voci care subliniau că statul român trebuie să-și asume gestionarea acestor arii protejate, nu să se bazeze doar pe munca ONG-urilor sau a altor actori. Schimbarea a venit, teoretic, și ca ANANP să poată avea puterea tuturor avizelor – cine ce tăieri sau construcții aprobă într-un parc național și de ce. 

Mai mulți specialiști au fost de acord că, în teorie, o astfel de modificare ar fi fost utilă, dacă ai fi preluat, ca instituție, sutele de arii care chiar sunt orfane. Văcărești era, totuși, un caz privilegiat, unde veneau la pachet dorința, expertiza și fondurile, unde ar fi trebuit să zici, ca stat, sărumâna că nu te costă nimic și că poți să plimbi delegații diplomate pe-acolo – cum s-a tot întâmplat – și să arăți, într-un plural politicos, cum facem conservare în miezul Capitalei. 

Toată schimbarea asta adusă de OUG a fost, însă, doar pe hârtie. 

Ca să revin pe poteca noastră: la mai puțin de un an de când Administrația îl preluase, Parcul Natural Văcărești rămânea orfan. „Și acum cine se ocupă de parc?”, au întrebat oamenii Asociației. Au fost trimiși spre textul din lege. „Dar nu am plecat acasă, că nu a venit nimeni în locul nostru”, spune Florin. Cu o hotărâre de Guvern în față că avem parc natural, „ce să facem, să ne uităm la ea?”. Pe lângă asta, aflau că de la ANANP, vreo doi oameni trebuiau să se ocupe de vreo șapte situri Natura 2000 din Ilfov și de Văcărești – când ei avuseseră echipă de 12 oameni doar pentru parc. 

Așa că Asociația / Administrația au rămas în parc și și-au continuat activitățile cu tururi ghidate, cu amenajare de trasee tematice, cu jumulirea ambroziei cu sprijinul voluntarilor, cu igienizările, cerând avize la ANANP pentru acțiuni.

Însă ce n-au reușit, căci nu mai era responsabilitatea lor, a fost să treacă regulamentul de funcționare, adică cel care să le dea autoritatea de amendare – pentru deșeuri, dacă cineva ar fi intrat cu mașini pe poteci, sau dacă ar fi fumat. Ai fi putut să te destrăbălezi prin Văcărești, practic, că nu avea nimeni cadrul legal să te amendeze.

Frustrarea cea mare a Asociației devenea că nici nu sunt lăsați să facă ce știu să facă, nici munca lor nu era folosită mai departe. Unii oameni făceau ochii mari când auzeau că nu mai e Asociația custode, iar ANANP își manifestase prezența doar după câteva sesizări. O dată pentru că un cetățean reclamase că se plantează canabis în parc (erau frasini). 

În 2019, Asociația ar fi trebuit să livreze și planul de management, în schimb acesta a rămas înghețat la Ministerul Mediului. Tot pe-atunci, ANANP le-a cerut să predea o listă în care să treacă tot ce a avut Administrația în patrimoniu – câte specii de plante și animale există, care sunt protejate; ce infrastructură de vizitare există, ce fonduri publice au folosit. 

Concluzia acră e că avem multe instituții, mână de lucru redusă, și protejăm mediul mai mult pe hârtie, cât să nu ne certe prea tare Comisia Europeană.

De ce avem nevoie ca cetățenii să fie aproape de natură?

Pe Poteca Biodiversității o să întâlnim și una dintre cele trei Căsuțe ale Liliecilor, pe care echipa Asociației le-a montat în parc, pentru că au fost identificate șase specii. Micile mamifere au nevoie de ele ziua pentru odihnă și refugiu, din cauză că arborii nu sunt încă suficienți de bătrâni pentru a le putea folosi scorburile drept adăpost. 

Zeci de mii de oameni care au explorat parcul în ultimii 10 ani arată că, deși proiectul Parcului Văcărești nu a fost asumat de autorități, el rămâne o poveste a comunității, încă din felul în care s-a născut. „Noi am reușit să convingem oamenii că e bine pentru noi să avem așa ceva”, spune Dan Bărbulescu, directorul Asociației PNV, care a venit la Văcărești din echipa Asociației Salvați Dunărea și Delta, pentru că-i vede potențialul de școală practică pentru explicarea biodiversității.  

Când Asociația a venit prima oară în parc, și-au stabilit biroul într-unul din turnuri, iar vecinii îi priveau cu suspiciune. „Câțiva ani ne-am confruntat cu această atitudine, majoritatea erau suspicioși, refractari, nu voiau.” Apoi au venit către ei cu critici, cum că e plin de căpușe și țânțari în zonă, sau că nu strâng gunoaiele de pe poteci. Că fotografiile cu păsări și mamifere sigur sunt editate, pentru că oamenii când se plimbă nu le văd.  

Pe măsură ce Asociația a început să comunice, să facă tururi cu elevi, atitudinea s-a schimbat într-atât încât dacă are loc un incendiu sau dacă se întâmplă orice „de bine”, oamenii le scriu. „Am văzut o vulpe în parc”, le scria cineva pe Facebook, „nu mai văzusem decât la Zoo”. 

E cum îmi spunea și arhitectul Teodor Frolu, care alături de Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 aduce oamenii mai aproape de râuri (inclusiv pe bucureșteni de Dâmbovița): Sunt necesare, dar nu suficiente (și nu disparate) colectările de deșeuri sau discuțiile despre protecția naturii. Dificultatea rămâne să reușim, printr-un cumul de intervenții constante, să apropiem oamenii de acel spațiu, ca acel spațiu să capete mai mulți ambasadori care să și-l asume; care să chestioneze când văd un afiș că urmează o construcție în acea zonă; care să ceară explicații autorităților; care să devină un watchdog colectiv ce pune presiune pe stat să-și facă treaba mai bine, mai repede. 

Așa și în Văcărești, oamenii au început să se plimbe prin parc, să vină la tururile organizate de Asociație, să înțeleagă importanța spațiului verde într-o Capitală aglomerată, înecată în betoane și poluată. Odată ce s-a creat o relație între ei și parc, și l-au însușit. Sună la 112 în caz de incendii, aleargă pe dig, strâng gunoaie cât se plimbă, întreabă Asociația în social media de ce parcul nu are pază și când va avea. Relaționarea asta om-natură rămâne ancestrală, chiar și în urban și capitalism, și mai ales aici are un rol esențial în protejarea naturii. 

Pare, însă, că autoritățile au înțeles mai bine miza naturii în orașe în ultimii ani. Ne uităm spre Sectorul 6 al Capitalei, unde primarul Ciprian Ciucu și-a arătat interesul de a proteja o parte a Lacului Morii; spre Cluj, unde primarul Emil Boc și-a asumat că o parte din Parcul Est va fi protejat; iar de toamna asta Primăria din Timișoara a preluat sub protecție 520 de hectare de pădure de la Romsilva. 

Să nu mai spunem că Bucureștiul mai are un spațiu verde, de mărimea Herăstrăului, care este în paragină de ani. În Militari, unde în comunism au fost sere și pepiniere, vegetația a crescut nestingherită, arborii – de la pomi fructiferi, la nuci și frasini –, au câțiva metri înălțime. Aici, grupul Inițiativa Prelungirea Ghencea vrea să transforme spațiul într-un parc de zece hectare.

Iar Asociația e în legătură și cu Primăria Sectorului 2 pentru două potențiale arii naturale, pe care deja le documentează în vecinătatea râului Colentina. Discută despre cum le pot integra în planurile de dezvoltare urbană ale zonei. 

Ideea e că grupurile cetățenești care să împingă pentru protejarea naturii la autorități s-au înmulțit în ultimii 10 ani și e mare victorie; acum rămâne, cum spune și Bărbulescu, ca autoritățile locale (dar și mai sus) să preia din frâie și să înțeleagă tot mai multe de ce e în interesul tuturor să colaborăm pentru protejarea spațiului verde din orașe. 

Parcul tuturor și-al nimănui

Am făcut cum am făcut și am ajuns și la căsuța din lemn a rangerilor urbani, montată de Asociație. A fost un punct de întâlnire pentru angajații și voluntarii echipei lor, loc de reparat panouri, de ședințe săptămânale, sau de poposit cu copiii.

Când ministru al Mediului a devenit pe final de 2019 PNL-istul Costel Alexe, echipa Asociației a bătut din nou la uși ca să pună întrebări. „Noi tot aici suntem, ANANP e doar pe hârtie, hai să facem ceva”. Voiau să transmită în spațiul public, și tuturor colaboratorilor că sunt și parteneri ai autorităților, că sunt „ai cuiva”. Alexe a zis „gata, facem”; „vă recunosc munca”, iar ANANP s-a alăturat, mai târziu, parteneriatului, recunoscând, practic, că parcului îi prinde bine munca de teren a Asociației. 

Au semnat hârtii, însă nimic nu schimba cu adevărat dinamica în care ANANP nu făcea nimic. Spre exemplu, regulamentul pentru funcționarea Văcăreștiului a ajuns din nou în dezbatere publică, apoi la Minister, unde s-a blocat iar, pentru că în trei parteneri tot nu exista o structură dedicată administrării Parcului: ANANP nu crease una separată, Asociația / Administrația nu mai avea dreptul să fie custode, iar Ministerul era partenerul cu rolul să medieze relația dintre cele două. 

Dar actul agreat cu Ministerul Mediului ajuta Asociația la capitalul de încredere, spune Florin. Așa au reușit să aducă și noi parteneri, precum Enel și Banca Transilvania.

Au creat poteci tematice, au ghidat mii de oameni în Parc, au inventariat insecte și au aflat că 70% dintre ele sunt polenizatori (nu doar albinele); au inventariat cei aproape 6.000 de arbori din parc și au început să-i studieze în speranța că vor trece, cumva, la un moment dat, și planul de management. L-au plimbat pe acolo și pe acum regele Charles, și pe președintele Klaus Iohannis. 

Au continuat să trimită către ANANP sute de sesizări de intervenție, fie pentru incendii, fie când au început să sece bălțile din Văcărești. Nicio reacție.

Mai încercăm o dată. Noi vă vrem; voi de ce nu ne vreți?

Saga birocratică însă nu s-a terminat aici, ba chiar a încolțit din nou speranța când Nicușor Dan a devenit primarul Capitalei în toamna lui 2020. Asociația invitase autoritățile să se implice și pe vremea primarului Gabriela Firea, care spusese la începutul mandatului că vrea ca PMB să preia Văcăreștiul în administrare alături de Asociație. Asociația întinsese mâna și Primăriei Sectorului 4, care s-a dezis, pentru că nu e în proprietatea lor terenul.

Văcărești încă n-avea o echipă de administrare, așa că Asociația a bătut la ușa noului primar. „Acum e momentul, noi tot nu putem să-l administrăm; vă ajutăm cu orice; luați-l.” 

Mai ales după OUG, ajunseseră la concluzia că cel mai bine pentru parc ar fi să fie preluat de administrația locală, cum se întâmplă și în alte orașe europene, cu alte parcuri naturale, iar ei să fie parteneri de conservare.

Asociația și PMB au semnat un protocol general care anunța că părțile sunt de acord să se asocieze. Apoi au depus dosarul în parteneriat la ANANP, într-o sesiune de licitații deschisă în vara lui 2021, însă a fost respins. ANANP motiva că Asociația nu poate fi partener în administrare (deși legea spune că nu poți să fii administrator ca ONG, nu că nu poți fi partener). Pentru binele parcului, au decis ca Primăria să repete candidatura fără Asociație, urmând să regleze ulterior termenii parteneriatului. 

A urmat o perioadă fericită în preajma Crăciunului din 2021, căci Primăria a fost acceptată ca administrator și apoi au început să creeze noua structură, să aloce și să aprobe buget separat pentru parc, spune Ștefania Simion, avocat de meserie și actuala directoare a ce a devenit Administrația Parcului Natural Văcărești, structură a Primăriei București (le voi spune, de-acum, Primăria).

Da, știu, se tot complică titulaturile. După Asociația care a făcut lobby pentru parc și Asociația pe care a fost nevoită s-o fondeze ca să-l administreze (și după aceea li s-a luat dreptul), acum avem și o Administrație, construită separat de Primărie. 

Noua Administrație, însă, chiar are putere și un buget pentru primul an de „mandat” – care e aproape gata – de puțin peste patru milioane de lei din fondurile Primăriei, iar planul e ca aproximativ aceeași sumă să fie alocată și pentru 2023. Cheltuielile includ, spre exemplu, personalul de 11 membri (de la oameni de teren – pază, rangeri, cercetători; la colegi de administrative), acțiuni de igienizare, plan de management, activități educative, infrastructură de vizitare.

Pentru Asociație nu ar fi fost o soluție ca membrii echipei să candideze pe posturile din echipa Primăriei: rulează și alte proiecte de conservare în care și-au luat angajamente în toți anii ăștia în care soarta parcului a fost incertă. Însă mai important – erau convinși că vor fi partenerii Primăriei. 

Doar că n-a fost chiar așa.

Echipa Asociației spune că au oferit de la început Primăriei munca lor din ultimii 10 ani – de la studii, o mare parte din planul de management, o arhivă cu zeci de mii de cadre din parc făcute de fotografi de natură cunoscuți. Însă de la euforie la răcirea relațiilor nu a durat mult. 

„Deschiderea și entuziasmul au scăzut de la o zi la alta”, spune Dan. Parteneriatul pe care urmau să-l încheie a fost amânat, iar Asociația spune că a aflat din presă că Primăria (prin Administrație) a semnat un parteneriat cu Primăria Sectorului 4. „Ne-am trezit că noi rămânem pe lângă”, spune Florin Stoican. „Ne-am simțit mințiți, înșelați și umiliți.” 

O propunere de parteneriat a venit în cele din urmă de la Primărie, însă Ștefania Simion a spus că nu-i poate trata ca pe niște parteneri egali, pentru că legea nu le permite asta. „Poate pe undeva este nedrept, dar nu am scris noi legea, nu putem extinde contractul și să spunem că asociația ar fi co-administrator; cu toate astea am propus un parteneriat în care să lucrăm în comun.” 

Echipa Asociației spune că parteneriatul înaintat de Primărie era jignitor pentru ei. Dacă Asociația propusese în varianta lor dreptul să dezvolte proiecte, sau să contribuie cu date la planul de management, Primăria preciza în draftul ei că doar dacă „le apreciază necesare” sau le vor cere. 

Când s-au văzut ca invitați la o dezbatere publică despre natura urbană, în primăvara lui 2022, Ștefania Simion a declarat în panel și că trebuie să facă totul de la zero în Parc, lucru care a durut în echipa Asociației. 

„M-a deranjat foarte mult”, mi-a spus atunci Bărbulescu, „dar în același timp m-a îngrozit; nici nu știi într-o dezbatere publică ce să spui. Am răspuns tot cu o atitudine agresivă, chestie pe care nu mai vreau s-o fac.” 

Au preluat parcul, e OK, să își facă treaba, a mai spus directorul Asociației vara trecută, „dar nu suntem parteneri și nu putem colabora cu conducerea administrației”, până nu se va schimba. În aceeași perioadă, pe finalul primăverii, Nicușor Dan declara că urmează un concurs și pentru postul de director, care prin lege cere să ai studii și experiență în arii protejate; pe când Simion e avocată și numită temporar din interiorul Primăriei pe acest post. Concursul nu s-a întâmplat încă. 

Directoarea spune că nu închide ușa Asociației. „Nu spune nimeni că nu putem folosi datele lor; ele pot fi o bibliografie în actualul plan de management; să fie citate” ca arhivă, dar că asta va fi decizia științifică a coordonatorului responsabil să livreze acest plan pe finalul lui 2022 – ornitologul Szabó József. „Nu pot să mă duc să-i spun ia acest studiu si integrează-l în munca ta.”

Până la mijlocul toamnei echipa Primăriei a finalizat studiile hidrologice și geotehnice necesare protejării habitatelor naturale existente în parc și au trimis o propunere de Regulament al Parcului spre aprobare către ANANP și Ministerului Mediului. 

Au fost tentative de mediere între cele două părți, una și cu Nicușor Dan la Primărie, care a recunoscut că nu știa toată situația parcului și care a promis că o să fie loc de colaborare, însă ruptura și diferența de viziuni au rămas. Primăria preferă, spre exemplu, să folosească un fotograf nou – „pe banii cetățenilor”, cum se vede de la Asociație –, în loc să folosească gratuit arhiva lor. 

Primăria, pe de altă parte, spune că lucrurile trebuie luate de la zero, tocmai pentru că numele ei nu poate fi pus pe un document sau orice altceva ce nu e elaborat de ei. 

„Dar asta nu înseamnă că vom face terase în parc, cum au cerut unii cetățeni pe Facebook”, spune directoarea Parcului. Știe că încrederea în autoritățile publice este spre zero, a fost și în barca cealaltă și a stat în coasta statului în tot felul de procese, de la Roșia Montana până la cele ale Asociației Salvați Bucureștiul, fondată de Nicușor Dan. Nu crede că are cum câștiga altfel încrederea cetățenilor decât în timp, prin „a face lucruri, și a le face bine, temeinic; prin a face lucrurile pe care le-ai promis”. 

Pe finalul primăverii din 2022, după ce Asociația încercase de mai multe ori o comunicare cu Primăria, au ieșit în presă. Au spus că autoritățile urmează să intre în parc ca să demoleze niște foișoare din lemn cu scări și platformă, montate de ei pentru observarea păsărilor și lacurilor. S-a văzut toată încrederea societății civile pe care au câștigat-o în 10 ani în comentariile care au umplut pagina noii administrații: dar ce-aveți cu foișoarele din parcul nostru? 

Directoarea a spus că ceruse de mai mult timp Asociației actele pentru foișoare și că nu mai erau structuri sigure pentru vizitatori (pentru că unele scări începuseră să se miște, spre exemplu), motiv pentru care trebuiau schimbate – pentru că nu mai vrem situații tip Piedone & Colectiv –, dar în niciun caz „a doua zi”, ci treptat. 

Din păcate, a spus și echipa Asociației, povestea asta cu foișoarele a luat ochii presei pentru o zi de la ceva mai mare: că parcul ăsta are nevoie de colaborare și că ambele părți vor rămâne cu frustrarea ulterioară că nu a fost. Cum arată și cercetătorul Cristian Iojă în Raportul despre starea Bucureștiului: „Problemele sunt atât de complexe – de la poluare, la deșeuri, la spații verzi – încât nicio autoritate publică, organizație sau companie nu poate spera să obțină un impact semnificativ de una singură, oricât ar fi de puternică, inovatoare sau bine intenționată.”

Între timp, foișoarele au fost schimbate de Primărie – lucru care o face pe directoare să doarmă mai liniștită, pentru că siguranța oamenilor i se pare cea mai importantă. „Bine că nu s-a întâmplat nimic.”

În rest, e multă treabă la firul ierbii. Paznicii au început să avertizeze trecătorii să nu mai fumeze în parc sau să-și țină câinii în lesă (lucruri care se vor regăsi în regulament). Pe lângă asta, locul pare mai sigur cetățenilor, parcă se vede „că e cineva aici”, mi-a spus și o doamnă care vine des cu nepoata în parc. De multe ori se plimbau doar pe dig, fiind doar ele, o femeie în vârstă și o copilă – le era teamă, însă acum se simt (mai) în siguranță și pe potecile din interior.   

O altă regulă importantă pentru care paznicii au început să dea deja avertismente este „fumatul interzis”. Toamna – mai ales –, când toată vegetația se usucă, e suficient un muc de țigară care nu e stins bine ca să înceapă un incendiu.

Totodată, „hrănirea interzisă” a animalelor și păsărilor din parc va fi semnalată prin pancarte pe viitor – e o problemă pe care o vedem în mai toate parcurile, se confruntă cu ea și echipa din Văcărești. Copiii vor să arunce „pâinică la rațe”, părinții încurajează, iar viețuitoarele sălbatice au nevoie să-și procure singure hrana, nu să depindă de oameni.   

Sunt măsuri și planuri care vor fi prinse și în planul de management pe 10 ani al parcului – care, spune Simion, va fi depus pe finalul acestui an la ANANP. Pentru că avizarea se face în mai multe etape, de mai mulți factori de decizie, e posibil să vorbim despre implementare abia din 2024.

Parcul e important pentru că avem nevoie de mai multă natură 

Înapoi spre digul parcului, poate zărim o vulpe. Le place să-și facă vizuinile mai ales pe-aici, pe sub dalele de beton, care le protejează, dar le și oferă refugii spațioase. Vulpea e unul dintre prădătorii de top ai parcului, iar faptul că se înmulțește aici arată că avem un ecosistem complex. 

O multiplicare a ecosistemelor naturale protejate în orașe ne-ar prii și într-un context european, în care România își asumă prin mai multe planuri și strategii să protejeze 30% din teritoriu până în 2030 (azi avem pe la 24%). Biodiversitatea urbană joacă au un rol important și în cotidianul oamenilor, mai ales când previziunile arată că în curând 70% din populația planetei va trăi în urban. 

În România, o țară în care populația e în scădere, suprafața municipiilor și orașelor a crescut cu peste 100% în ultimii 25 de ani și se dezvoltă inegal. Unele dintre ele vor deveni tot mai aglomerate, în detrimentul depopulării altora. Dacă în 1992 Bucureștiul ocupa 20.251 hectare, astăzi ocupă peste 24.100, conform datelor INS, însă Zona Metropolitană București, care cuprinde și principalele localități din Județul Ilfov, ajunge cu totul la peste 180.000 hectare. Sibiul și-a dublat suprafața în ultimii 30 de ani (de la aproape 2.500 hectare în 1993 la peste 5.000 în 2020). Măgurele a urcat de la vreo 900 de hectare la peste 4.000.

Toate astea cuplate cu criza spațiilor verzi ne arată de ce conservarea este urgentă. Să mai spunem că România, în ansamblu, nu are o problemă cu biodiversitatea – suntem pe locuri fruntașe în UE: printre altele avem 65% din păduri virgine (ultimele din Europa), jumătate din populația de carnivore mari, Delta Dunării, Carpații cu parcurile naționale. Primim fonduri (mai ales) ca să conservăm, și-i mai ajutăm și pe alții – am trimis, spre exemplu, râși în Slovenia ca ei să-și refacă populația. 

Doar că România se împiedică la cum conservă: avem deschise proceduri de infringement pentru biodiversitate, arii protejate, păduri, acces la documente de mediu și schimbări climatice. Comisia Europeană a constatat, printre altele, că autoritățile române avizează exploatări forestiere fără a evalua în prealabil impactul asupra habitatelor protejate sau că unele habitate forestiere protejate au dispărut din cadrul siturilor protejate.
Pentru a contribui la conservarea ariilor naturale din orașe pe modelul Văcărești Asociația a creat – după ce mai mulți oameni i-au tot întrebat cum au reușit la București – și o rețea de arii naturale urbane, adică ONG-uri din mai multe orașe din țară care se întâlnesc și se sprijină reciproc în demersuri.

Asociația a contribuit și la o propunere legislativă, care a tot fost pe masa decidenților români în ultimii trei ani. „Legea ariilor naturale protejate urbane” ar fi creat această nouă categorie de protecție, adaptată la specificul românesc, spune Florin Stoican. Ea a fost inspirată din Finlanda și Canada, unde există rețea de parcuri naturale urbane de peste 20 de ani. Berlin are peste 5% din suprafață în arii naturale protejate; în Viena, ariile naturale ocupă 30% din suprafața orașului; Reykjavík administrează o rețea proprie de arii naturale, iar 10% din suprafața Belgradului e naturală. 

După ce a trecut de Senat, legea a tot fost amânată prin Parlament, însă Ministerul Mediului lucrează la un draft de ordonanță de Guvern, care să modifice direct Legea Ariilor Protejate și-n care să fie creată – printre altele – și categoria „parc natural urban”. 

Momentan, „mergem la două capete”, spune Florin Stoican. Adică fac parte cu Asociația și din discuțiile pentru ordonanța de la Minister, dar se văd nevoiți să continue să facă lobby și pentru legea lor, pentru că la ordonanță – deși Ministerul s-a arătat deschis sugestiilor Asociației – se mișcă lucrurile lent spre deloc în ultimul an. Plus că „am vrea mai mult – au preluat categoria ca menționare, dar cu efecte juridice zero; cu ce mă ajută că există categoria pe o listă, dacă nu știm ce se întâmplă cu ele?”

Însă Stoican vede și partea bună a lucrurilor: „Proiectul nostru, și solicitările organizațiilor, rețelei și primăriilor și tot ce am făcut până acum a produs ecouri care au dus și la urechile Ministerului – și-și doresc și ei să acorde atenție ariilor naturale urbane.”

Cum ne arată Parcul Natural Văcărești că natura din orașe ne ajută?

Uite că abia ce am trecut prin perioade de mari secete în toată țara, iar cercetători din toată lumea nu prevăd un viitor mai blând. Pe lângă asta, starea mediului – din București, cel puțin –, a ajuns la nivelul de urgență maximă.

Un parc poate contribui la atenuarea efectului de insulă de căldură, poate filtra aerul poluat. În interiorul Parcului Natural Văcărești sunt aproape 5.000 de arbori și cam un sfert sunt sălcii albe, mari iubitoare de apă. Împreună cu ceilalți arbori, captează și reintroduc în sol peste 39.000 de tone de precipitații. Cu toată apa asta s-ar putea umple aproape 16 bazine olimpice de înot, spune echipa Asociației. 

În lipsa parcului și a vegetației, cea mai mare parte a apei s-ar scurge în sistemul de canalizare, și nu în pânza freatică, care ar veni cu costuri pentru Primărie. Lacurile din Văcărești sunt alimentate de pânza freatică, prin izvoare subterane, și de încă două izvoare de suprafață care, în verile secetoase, mai și seacă. În 2017, la un an după înființarea Parcului, aproximativ 35 de hectare erau acoperite de apă. În 2020, un an foarte secetos, mai puțin de 20 de hectare din suprafața Parcului era acoperită de apă. Iar dacă în 2021 izvorul de pe Poteca Biodiversității a secat pe la jumătatea lui august, în 2022, a secat din iulie. 

Apa e esențială pentru un ecosistem în care pot fi întâlnite mai ales specii acvatice, fie că vorbim despre păsări, amfibieni sau mamifere. 

Printre soluții, spune echipa Asociației, se numără forarea unor puțuri și pomparea în lacuri a apei subterane, sau chiar pomparea apei din Dâmbovița. Sau se pot amenaja bazine care să capteze apa de ploaie din cartierele învecinate și care, în perioadele de secetă, să alimenteze bălțile din parc. 

Apa din bazine poate fi folosită și de pompieri în situația în care trebuie să stingă incendii în parc, lucru care se întâmplă anual (cel mai recent, din primăvara lui 2022, a pornit de la cineva care gătise într-o tigaie, a fost amplificat de vânt și a afectat peste 10.000 de metri pătrați din parc). Unde mai pui că intersecțiile din jurul parcului se inundă frecvent după ce plouă torențial, așa că un sistem de drenaj și stocare a apei ar rezolva mai multe probleme.

Parcul și oamenii din jurul lui astăzi, dincolo de tensiuni

În parc, pe aceeași Potecă a Biodiversității, studenții la biologie – care ajută Administrația în monitorizarea de specii pentru planul de management coordonat de Szabó József – organizează și tururi ghidate, gratuite (de primăvara până toamna, în general sâmbăta), de observare a păsărilor din Văcărești. Aduc determinatorul de păsări, un soi de DEX cu poze pentru înaripate, ca în cazul în care ai ratat chirighița cu obraz alb, s-o poți vedea acolo ilustrată. 

Am rămas după un tur de-ale lor cu povestea a cum își face boicușul cuibul. Pasărea asta își atrage partenera după ce construiește un cuib cochet din puf și papură. Dacă femelei nu-i place, masculul boicuș trebuie să facă altul ca s-o convingă la cuibărit. Mi s-a părut hilar materialismul ăsta simplist și biologic, pe supraviețuire. 

Păsărilor nu le pasă cine ce administrează. O doamnă pasionată de botanică întâlnită la tur venise pentru prima oară, pentru că îi este teamă că, în ciuda statutului de protecție, parcul nu va mai fi în curând – că incendii, că interese imobiliare. Vrea să se bucure cât mai poate. 

Primăria spune că va instala noi panouri informative în parc și că rămân înfipte și cele ale Asociației, de pe potecile create de ei. Directoarei nu i se pare confuzant că vor fi și pancartele unora și altora, nici relevant să petreci timp vorbind despre asta. „În tururile astea le arăți oamenilor păsări și fluturi, nu spui neapărat acesta este locul administrației, și administrația face asta, și Administrația nu e Asociația; nu despre asta sunt tururile.” 

Dincolo de tensiuni, spune Dan Bărbulescu de la Asociație, „pe mine mă bucură, dacă stau să mă gândesc, iată cum modelul dezvoltat de noi natural e preluat și devine dezirabil pentru administrația publică.”

Asociația „nu pleacă nicăieri”, ci își intră într-un rol inevitabil de watchdog al Parcului, iar Văcărești e o poveste care continuă, spune și Nicoleta, chiar dacă conceptele de „natură urbană” și „înverzirea orașelor” ne sunt încă abstracte. „Nici eu nu știu încă cum să explic bine cum înverzești un oraș, dar pot înțelege că Parcul Văcărești face viața mai ușoară oamenilor din București.” 

„Oricine de pe lumea asta dacă se uită la ce s-a întâmplat cu Văcărești în timp, așa cum a fost el, ba la noi, ba la ANANP, ba al nimănui, ba la Primărie”, spune Florin, „totuși biodiversitatea s-a dublat în zece ani, numărul de specii a ajuns de la 90 la 180”.

Deci treaba de conservare a ieșit.

După ce ieșim din parc, trecem iarăși pe lângă turnurile Asmita, unde într-un apartament la etajul 15 e și biroul Asociației. Echipa se mai uită de pe balcon cum Primăria a schimbat treptat foișoarele, balustrada de pe dig, cum parcul „se mișcă”, iar ei nu știu ce se întâmplă, ce urmează sau în ce fel. 

Sunt conștienți că directoarea Simion nu are nicio obligație legală să-i anunțe de ce sau cum fac, sau să le ceară sfatul pentru planuri viitoare, spune Nicoleta, dar le e în continuare greu să nu fie la curent cu ce se întâmplă într-o „curte” în care s-au desfășurat în ultimii 10 ani. 

Acum trimit Primăriei mailuri în baza Legii 544 pentru informații de interes public ca să întrebe, spre exemplu, de ce se tunde iarba pe dig. Sunt mulțumiți că noua Administrație i-a inclus în consiliul consultativ (unde poate participa oricare dintre ei), plus că în consiliul științific sunt și doi biologi ce sunt și membri în Asociație (asta le permite, ca cercetători independenți, să fie la masă pentru o parte din discuții), însă relația asta ar putea fi altfel. 

Până la urmă „interesul comun e ca Parcul Natural Văcărești e să fie bine”, spune Dan Bărbulescu, directorul Asociației. În sensul ăsta, vor să propună Primăriei din nou o colaborare în 2023, pentru un proiect de cunoaștere a fluturilor și polenizatorilor, dar și a importanței pajiștilor. Pe scurt, „vrem să lăsăm la o parte lucrurile care ne despart, și să încercăm să ne folosim de oportunitățile care există pentru binele parcului.”

Până atunci, observațiile de watchdog ale Asociației pentru Primărie vor continua, în spațiul public; pe social media: Într-o scrisoare deschisă cer limitatoare de viteză pe bulevard, după ce au găsit o vidră care foarte posibil a fost lovită de o mașină.

Apoi, avertizează și ei despre stuful extins din parc, care înseamnă un regres pentru biodiversitatea acvatică. „Suntem siguri că Administrația este conștientă de aceste lucruri, de aceea o încurajăm să planifice și să aplice rapid măsuri de management al zonelor lacustre.”

Între timp, fotograful de natură contractat de Administrație, Zoltán Gergely, descoperă în parc specii noi de păsări: crestețul cenușiu nu cuibărește în parc, „dar se pare că un număr mic de exemplare se opresc în migrație aici”. Trăiește în vegetația înaltă din lacuri și vocalizează doar în timpul cuibăritului, mai ales noaptea. 

E semn că dincolo de tensiunile dintre oameni, structuri și instituții, natura continuă să ne surprindă, să ne ajute, să ne cheme s-o descoperim, să ne-ndemne să nu mai ratăm șanse s-o ocrotim. 

Pentru că toate zonele astea precum Văcăreștiul oferă servicii ecosistemice. Pe unele le vedem, pe altele doar le simțim. Temperatura, reglarea vântului, sechestrarea carbonului, filtrarea aerului, a zgomotului. Sunt servicii pe care nu le vom putea calcula ușor vreodată: recreere, bunăstare, sănătate mintală, identitate locală. 

Să ne bucurăm că-n toată nebunia asta de Capitală în care parcă n-avem timp și energie nici să ne îmbolnăvim, nici să ne-ntâlnim, sau să ne-ntâmplăm, câțiva oameni s-au încăpățânat acum mai bine de 10 ani ca Parcul Natural Văcărești să se întâmple. Că azi parcul are un Administrator cu acte în PMB, că are pază care poate da amenzi, că e al cuiva și că rămâne al nostru, al tuturor locuitorilor. 

Când vă mai plimbați pe Poteca Biodiversității Urbane sau pe oricare alta, amintiți-vă că sunteți înconjurați de vidre, vulpi, cuci, lilieci, frasini, țestoase și multe altele – în miezul Capitalei, nu la Zoo. Stați, fiți cu toate simțurile acolo. Mâinile în șold sau unde simțiți voi, inspirați adânc, uitați-vă în jur. Ce culori au arborii? Ce foșnet se aude din stufăriș, ce tril? A ce miroase? Cum simțiți vântul? Sunați un prieten și spuneți-i cum am auzit eu pe cineva pe dig, entuziasmat: „Frate, ce frumos e aici, stai că-ți fac o filmare; sunt sus pe Văcărești, frate.”

Frate, dacă nu se aude, nu se vede, nu se simte o potecă a biodiversității în orașele în care trăiți, poate e momentul s-o găsiți, să vă întrebați, s-o protejați. Poate că o să dureze alți 10 ani, poate că nu. Dar cum mi-a zis și Nicoleta într-o zi: aici – în orașele astea – avem multă treabă.

Anca Iosif e gazda Re:mediu, un newsletter bilunar despre ciocnirile dintre natură și natura umană. Abonează-te aici.