13 lecții despre puterea poveștilor de a rescrie narațiuni

Într-o perioadă dominată de frică și dezbinare, de dezinformare și neîncredere, poveștile pe care le spunem despre lume pot crea apartenență la un grup cât mai larg, nu la comunități închise și izolate; ne pot uni, în loc de a ne diviza; ne pot transforma viețile, comunitățile și organizațiile și ne pot rescrie narațiunile și identitățile, atât pe cele personale, cât și pe cele colective.

Despre asta a fost a opta ediție The Power of Storytelling, care a strâns pe 12-13 octombrie la București peste 500 de participanți din 20 de țări. Sub tema Rewrite, 13 povestitori și producători de conținut din domenii diverse – de la jurnalism la fotografie, de la film documentar la marketing, de la medicină la inovație și cercetare socială, câștigători de premii Pulitzer, Emmy, World Press Photo sau Peabody – au vorbit despre schimbările pe care încearcă să le provoace în lume cu ajutorul poveștilor pe care le spun.

Au vorbit despre cum ne putem rescrie poveștile personale dacă ieșim din zona de confort și ne învingem teama de schimbare, despre cum să luptăm cu propriile bias-uri și preconcepții și să privim lumea printr-un filtru mai puțin pesimist, bazat pe cifre și fapte; despre cum să construim echipe și organizații mai diverse și mai inclusive, cum să căutăm răspunsuri despre identitate colectivă în povești personale și despre cum nu putem înțelege cu adevărat lumea dacă nu ascultăm și poveștile celor mai complecși și greu de înțeles oameni care fac parte din ea.

Am adunat mai jos câteva din concluziile acestei ediții:

– Poveștile sunt fundamentul nostru, sunt în ADN-ul nostru. Dar trebuie să le rescriem din când în când. Să ne asumăm riscuri și să rămânem deschiși la idei noi. Să nu ne înconjurăm doar de oameni care ne împărtășesc valorile, pentru că asta ne limitează creativitatea. Să fim exploratori, nu experți. Să facem lucruri la care nu ne pricepem, pentru că așa devenim mai modești și creăm noi legături neuronale. Să nu fugim de anxietate, pentru că – până la un punct – anxietatea îmbunătățește creativitatea și ne pune în mișcare. (Jonah Sachs)

–Jurnalismul tradițional e distant față de public, se uită la public ca la ceva abstract. Dar dacă cetățenii sunt cei mai importanți într-o democrație, trebuie să fie informați ca să-și poată face datoria de cetățeni. Trebuie să fie implicați, să le poată spună jurnaliștilor care sunt lucrurile din societate pe care au nevoie să le înțeleagă. Trebuie să fie văzuți ca parteneri, nu ca consumatori; astfel, pot rescrie narațiunea din media. Astăzi, cel mai puternic jurnalism are loc când cineva care are o curiozitate – din public – și cineva care are putere – jurnalistul – lucrează împreună. (Jennifer Brandel)

–Jurnalismul constă, în cea mai mare parte, într-o serie de accidente – se întâmplă să te afli undeva, să vezi ceva, uneori să faci greșeli. Mare parte din munca de reporter înseamnă doar să fii acolo și să observi. Nu există ideea de pauză. Trebuie să ajungi devreme și să stai până târziu, nu există scurtături. Să observi scene din viața celor despre care scrii, uneori fără să întrerupi cu întrebări. Asta e dificil pentru jurnaliști, care sunt obișnuiți să dețină narațiunea. Principiile după care mă ghidez în munca mea sunt: „ce vrei să știi?”, „ce se întâmplă mai departe?” și „gândește-te că poți să nu ai dreptate”. (Anne Hull)

–Trebuie să fim curioși și să ne punem întrebări despre cele mai complexe și greu de înțeles persoane din lumea noastră, chiar și despre cele care comit fapte pe care le considerăm de neiertat. Doar atunci când începem să înțelegem motivațiile personajelor repulsive pe care instinctiv vrem să le prezentăm ca pe niște monștrii putem deveni mai bine echipați pentru a-i înfrânge. Lipsa de înțelegere ne costă, și din cauza ei eșuăm în încercările noastre de a scăpa lumea de rele. (Andy Mills)

–Grupările de extremă dreaptă din Statele Unite, care de cele mai multe ori se formează și se organizează pe internet, sunt ca un labirint de oglinzi deformatoare, în care nu știi ce este real și ce este ficțiune. Credeam că internetul reflectă societatea, dar acum cred că o influențează. Fiind confruntată cu ideea că jurnalismul meu contribuie la umanizarea personajelor extremiste, o consider bizară: și ei sunt oameni, sunt din interiorul societății noastre, și o reflectă. Îi reflectă cruzimea. (Elle Reeve)

–Încurajez jurnaliștii care lucrează cu oameni în situații dificile să-i întrebe de ce vor să-și spună povestea, care sunt motivațiile lor, și să obțină consimțământul lor în repetate rânduri pe parcursul documentării. Pentru realizarea cărții „An Autobiography of Miss Wish”, am lucrat împreună cu protagonista, Kim, pe care o cunoșteam de 25 de ani. Când vorbim despre povești despre dependență și violență sexuală, ce nu arătăm este la fel de important ca ceea ce alegem să arătăm. Nu este nimic în carte cu care Kim nu a fost de acord. Ea este o colaboratoare: protagonistă, co-povestitoare, și editor de fotografie. (Nina Berman)

–Viețile noastre sunt dominate de numere, de la nota de pe diplomă la numărul de telefon al partenerului nostru, la mărimea ficatului în cazul unui transplant. Ne place să clasificăm și să ordonăm complexitatea asta frumoasă numită viață. Dar mașinăria asta miraculoasă care este creierul nostru e și o mașinărie imperfectă. E croită în așa fel încât nu pricepe numerele în mod natural. Creierul nostru e victima unei iluzii a adevărului. Faptele nu sunt cele mai importante pentru că împachetarea sau contextul contează mai mult. (Vlad Mixich)

–Schimbarea pe care vrei să o vezi în lume începe cu propria ta poveste, dar cred că ar trebui să fie mai mult de atât: schimbarea începe cu propria poveste și cu oamenii care sunt dispuși să o asculte. Fără ascultarea cuiva, povestea ta nu are aer să respire. Munca pe care o fac eu e ca mersul pe sârmă: nu am un scenariu și mă bazez pe ascultarea voastră ca să creez povestea. Timp de o săptămână am lucrat cu cinci oameni minunați – lideri romi adevărați – care au avut un singur task: să spună o poveste simplă și puternică din viața lor, reprezentativă pentru ce sunt ei astăzi.(Murray Nossel)

–Pentru că suntem atât de divizați, nu suntem în stare să ne spunem povestea ca societate, să povestim evenimente care s-au întâmplat acum 10 ani, acum 70 de ani. Undeva în incapacitatea asta de a ne povesti pe noi înșine, am devenit regizoare de documentar. Am hotărât să încerc să-mi spun povestea personală, adevărul intim. Am crescut într-o casă care semăna cu un salon politic. Mama mea avea mereu prieteni în vizită care dezbăteau și nu erau de acord legat de război și de politică, dar care au rămas prieteni. Am crescut într-o casă în care era posibil să nu fii de acord și să discuți, dar nu trăiesc într-o societate în care se poate să nu fii de acord și să discuți. (Mila Turajlić, al cărei film, The Other Side of Everything, poate fi văzut săptămâna asta pe HBO 3 și pe HBO GO)

–Am devenit fotografă din întâmplare. Un profesor la universitate m-a învățat că fotografia îți oferă abilitatea să dispari în timp ce surprinzi imagini ale lumii. Voiam să văd lumea și să încerc să-mi găsesc locul în ea. În ultimul an, am locuit între California și restul lumii, încercând să recreez acel prim an când am ajuns cu familia în Statele Unite, când aveam șapte ani. Încercând să reconstruiesc primele mele amintiri cu America. (Diana Markosian)

–Deși există multe jurnaliste excelente, numai 27% dintre acestea conduc redacții. Am fondat NewsMavens pentru a răspunde la întrebarea „ce se întâmplă când numai femeile aleg știrile?”. După un an, am descoperit că femeile sunt mai atente la femei și la alte grupuri marginalizate. Media mainstream acordă mai multă atenție structurilor de putere – mari politicieni, marea economie, oamenii care iau decizii pentru viitor și prezent. Femeile au arătat, via NewsMavens, că se concentrează mai mult pe rezultatele acestor decizii până la cel mai jos nivel. Bărbații sunt atenți la cauze, femeile sunt atente la efecte. Dacă vrem să spunem povești complete, avem nevoie de ambele. (Zuzanna Ziomecka)

–Am creat grafice animate, diagrame cu distribuția veniturilor, documentare, discursuri TED și am ajuns să ne simțim nesatisfăcuți. Am realizat că am uitat să le dăm oamenilor o perspectivă asupra lumii bazată pe fapte, le dădeam bucăți de informație cum făceau toți ceilalți. Așa că am adunat 32 de lucruri care s-au îmbunătățit în lume: sclavia legală s-a redus semnificativ, mai puțini oameni mor în dezastre naturale, mai puțini copii mor, mai puține avioane se prăbușesc, etc. Și am dezvoltat niște reguli pentru a ne crea o imagine mai realistă asupra lumii: comparați numerele ca să le puneți în context; observați schimbările mici despre care nimeni nu vorbește; priviți o situație folosind mai multe instrumente și ideologii. (Anna Rosling Rönnlund)

–Doar dacă încerci și eșuezi de multe ori poți crea o poveste cum e S-Town. Lumea podcasturilor e încă nouă, ceea ce e palpitant și eliberator, dar și înspăimântător, pentru că nu știi dacă iei deciziile corecte. Când am făcut S-Town ne-am inspirat din ficțiune ca model de storytelling, pentru că eu folosesc ficțiunea ca să înțeleg realitatea, ca să văd lumea mai clar, cu mai multă empatie sau umor. Am vrut să facem un produs jurnalistic pe care îl trăiești ca pe un roman și am încercat să gândesc ca un scriitor de ficțiune când am documentat, adică să cunosc cât mai multe despre poveste. Cu cât documentezi mai precis și descoperi detalii specifice, cu atât mai bogată și mai universală va fi povestea. (Brian Reed)