Parte a unui proiect editorial care urmărește primul an din proiectul Teach for Romania (2014-2015).

Bilanț la un an

Sau de ce nu funcționează unele dintre școlile românești

De aproape un an documentez programul Teach for Romania (TfR), care plasează pentru doi ani tineri bine pregătiţi (cu experienţă profesională diversă sau recent absolvenţi) în școli din comunităţi dezavantajate, izolate sau din zone rurale, acolo unde profesorii nu se înghesuie. Anul acesta, 18 profesori și învăţători au predat în 15 astfel de școli din șapte judeţe, unui număr de aproape 2.600 de copii. Din toamnă organizaţia speră să poată plasa încă 30 de profesori în judeţele în care e deja prezentă, dar și în judeţe noi din sudul și estul ţării. (Vor ca până în 2020 să acopere toată ţara.) Școlile în care merg nu sunt cele care dau olimpicii internaţionali, ci acelea care ridică cifra abandonului școlar (17,4% în România, faţă de 12,8% media UE) și scad rata promovării la BAC (doar 60% în 2014).

Parţial, cred că am înţeles și de ce rezultatele acestor școli sunt atât de slabe. E vorba de sărăcie și neimplicarea părinţilor, laolată cu slaba pregătire a unora dintre profesori și o programă de secol XIX.

În comunităţile TfR am găsit o generaţie pierdută (actualii părinţi de 20-40 de ani) și o generaţie aflată în risc major de a părăsi școala, analfabetă funcţional (știu să citească, dar nu înţeleg ce citesc), cu zero șanse de angajare și de ieșire din sărăcie: copiii lor. Ei sunt următorul val de asistaţi social, a căror contribuţie la dezvoltarea societăţii va fi ca inexistentă.

Am văzut diferenţa dintre generaţii ilustrată într-o casă de chirpici din Gârcin, un cartier din Săcele, pe lângă Brașov, unde trăiește una dintre cele mai mari comunităţi compacte de romi din Europa: 10-11 mii de oameni. În câţiva metri pătraţi locuiesc trei generaţii: bunica, 60 de ani, cei doi copii, de 40, dintre care unul căsătorit și cu două fete de școală primară. Singurul adult cu carte și cu venit stabil – pensia – este bunica: pe vremea ei toţi făceau opt clase, iar apoi se angajau măturători sau muncitori în fabricile din zonă (Tractorul și Steagul Roșu). Băieţii ei n-au fost la școală. De-abia acum tatăl celor două fete merge la „Șansa a doua”, un program guvernamental de alfabetizare destinat adulţilor. Iar din cele două fete, pe una au exmatriculat-o din cauza absenţelor, iar cealaltă abia ţine pasul, pentru că nu are cine să-i citească și s-o ajute la teme.

Profesorii TfR le predau unor copii care își fac temele la lumânare și care vin la școală prin noroi, tocmai din fundul satului. Copii care nu vin dacă plouă sau ninge, pentru că nu au cu ce se încălţa. Copii pe care părinţii îi trimit la muncă sau copii care din proprie iniţiativă lipsesc o săptămână ca să sape o fântână unui vecin și să cumpere mâncare acasă. Copii care și-au învăţat părinţii să scrie și să citească. Copii care la sfârșitul clasei a II-a știu doar literele mari de tipar – și acelea învăţate de pe vitrinele magazinelor din Viena, unde cerșeau cu părinţii.

Dincolo de scris și citit, profesorii TfR le arată cum îi poate ajuta școala să devină ce vor în viaţă și le deschid o lume dincolo de sat. De aceea, fiecare oră începe sau se termină cu întrebarea: „la ce ne ajută pe noi să știm X sau Y?” – fie că e vorba de numele fructelor în engleză, de tabla împărţirii sau de lanţul trofic la biologie. Orice noţiune nouă este conectată cu universul lor, astfel încât predarea să devină relevantă.

Până la educaţia copiilor, România are nevoie de educaţie pentru părinţi. Cu mediatori sociali, cu profesori care merg acasă, cu activităţi care să-i oblige pe părinţi să lucreze cu copiii lor, cu orice e nevoie ca să-i convingă să-i ţină în școală. Sigur, unii părinţi sunt la serviciu (puţini), la muncă în străinătate (sezonier) sau trebuie să stea acasă cu ceilalţi copii mai mici. Mulţi însă nu lucrează. Stau, pur și simplu. Măcar aceia trebuie integraţi și implicaţi în viaţa școlii, iar asta face parte din rolul profesorilor TfR: să-i viziteze, să vadă în ce condiţii trăiesc, să cunoască familiile, să convingă părinţii de importanţa educaţiei.

Lipsa dotărilor nu mai e o scuză pentru rezultatele slabe. Datorită unor investiţii în reabilitarea școlilor în ultimii zece ani, majoritatea au încălzire, mobilier, ferestre și uși noi, table de scris. Au gresie și faianţă la baie, chiar dacă baia n-are bec și apă curentă și e în afara școlii. Ceea ce nu au însă tot timpul sunt tuș în imprimantă și hârtie, astfel încât profesorii au raţie de coli pe care pot să le printeze într-o lună – totdeauna mai puţin de jumătate din cât ar avea nevoie. Asta pentru că investiţiile mari au fost în clădiri, iar acum reparaţiile și consumabilele se plătesc din bugetele mici ale școlilor. Guvernele au cheltuit miliarde pe geamuri termopan și calculatoare (sunt însă școli unde ele zac nefolosite pentru că nu sunt profesori de informatică, și nici posibilitatea legală de a-i angaja, postul lor nefiind prevăzut în planul de școlarizare), dar dau un salariu de 700 de lei unui învăţător debutant și de 800 unui profesor – mai puţin decât primește paznicul școlii.

Mi-am dat seama în aceste luni că școala nu e (doar) despre manuale digitale și alternative, scriitori mai mult sau mai puţin avangardiști la teste, și nici măcar despre ore obligatorii de religie.

Cred că TfR a ridicat la fileu adevăratele subiecte de analiză și posibilele arii de intervenţie guvernamentală: atragerea de profesori dedicaţi și pregătiţi, care altfel nici nu s-ar gândi la o carieră în educaţie, susţinerea și motivarea lor financiară (organizaţia le oferă o bursă lunară în cei doi ani), corelarea între ceea ce învaţă copiii la școală și nevoile și posibilităţile lor reale de a-și alege o profesie (de exemplu, mulţi vor să termine opt clase numai ca să-și poată lua permisul de conducere, iar profesorii TfR se folosesc de asta ca să-i motiveze), implicarea părinţilor și a comunităţii în activităţile școlii.

Pentru cei 18 care au terminat primul an (îi veți cunoaște mai jos), rezultatele se văd și înseamnă: mai puţine absenţe și poate ultima șansă de a termina opt clase pentru Nicușor, elevul de 17 ani din Chiselet, Călărași, al Ramonei Diac; teme făcute acasă și nu copiate în clasă, pentru elevii lui Marius Bogdan din Voluntari, Ilfov; 13 note de trecere la testarea națională la română, din 15 care s-au prezentat, pentru Iulia Zecheru; o mamă care se interesează de băiatul ei, pentru Raluca Lungu, în Sohatu, Călărași sau o bătaie care nu mai izbucnește în școala din Gârcin, unde predau patru din cei 18 profesori.

M-am convins că „sistemul educaţional”, cu tot ce înseamnă el, nu există izolat și independent. Dacă noi am terminat școala sau am găsit o soluţie pentru educaţia copiilor noștri, nu putem ignora valurile de tineri care părăsesc școala, fie absolvind cursuri irelevante în viaţa de zi cu zi, fie abandonând pur și simplu. Pentru că ei sunt România de peste 20 de ani.

Alina Andronescu

28 de ani, profesoară de biologie, Uda și Cotmeana, jud. Argeș

Ca să ajungă în satul Uda, la 40 de kilometri de Pitești, Alina se trezea la 5:00 și schimba trei mijloace de transport: un autobuz până la maxi-taxi de la ieșirea din oraș, maxi-taxi până la 7 kilometri de sat și apoi microbuzul care aduce copiii la școală din satele învecinate. În total, aproape două ore pe drum. La fel fac în fiecare an și ceilalți profesori care predau aici și locuiesc în Pitești.

Uda este un sat îmbătrânit și aproape izolat, cu 90 de copii la școală. Multe dintre case sunt părăsite și stau să cadă, drumurile au pietriș și nu asfalt, iar de ajuns direct se ajunge cu un singur microbuz, la 14:30, care face cale întoarsă după 15 minute.

Alina s-a născut în satul Recea, tot în Argeș, a studiat Biologie la Universitatea din Pitești, a făcut un masterat în bio-tehnologii la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București și are și un doctorat în biologie. Încă din liceu făcea meditații la matematică cu copiii prietenilor și spune că, dacă ea înțelege ceva, cu siguranță îi poate face și pe alții să înțeleagă. 

„În momentul ăsta sunt la maximul de bucurie pe care l-am cunoscut vreodată”, spunea Alina la început de iunie. Dar n-a fost tot timpul așa. Tot anul a avut senzația că trăiește sub apă și că doar din când în când mai scoate capul să ia aer, înainte să se scufunde din nou. „Până în aprilie am tras de mine ca nebuna. Mi se părea că nu se întâmplă nimic. La un moment dat m-am liniștit și am început să ascult ce spuneau copiii.”

„Așa frumoasă este lumea asta, încât mă face să vreau să o cunosc!”, i-a spus un elev după ce le arătase niște flori rare din Hymalaia. Iar un altul i-a zis: „Am înțeles de ce nu trebuie să îl mai jignesc pe colegul meu. Pentru că el e tot timpul jignit și s-a obișnuit să reacționeze agresiv, și dacă i-am vorbi frumos, poate s-ar schimba”.

„E rolul meu să-i educ”, spune Alina. „Viața nu e făcută dintr-o tablă, un pix și o foaie. În viață nu merge să copiezi de pe tablă, și gata.”

Conținutul este doar un mijloc. Ceea ce ea îi învață, de fapt, este să aibă încredere în ei, să comunice, să ceară ajutorul. Era cumplit pentru ei să spună: nu știu să fac asta, te rog ajută-mă. Acum fac asta inclusiv la oră: dacă nu știu răspunsul complet când sunt întrebați, nominalizează un coleg să îi ajute. Cea mai mare bucurie a Alinei este să le vadă fețele „trezite” și interesate, să vadă că gândesc și că lucrează ca o echipă: că vor un blog, că vor să facă o revistă.

Alina a reușit în ultimul an să facă două fetițe cu nevoi speciale să participe la oră: nu vorbeau niciodată, de frică că vor râde colegii de ele. A stat lângă ele și le-a încurajat până au început să vorbească. Colegii le-au aplaudat.

„Dacă nu te doare, n-ai cum să faci nimic”, spune Alina. Ca să fii un profesor bun, trebuie să simți. Și trebuie să vii la școală cu „cea mai bună versiune a ta”, în fiecare zi. „Dacă te duci cu nervi, aia le dai.”

Crede că e important ca oamenii care vor să facă o schimbare să rămână „la firul ierbii”, la sat, și să le ofere perspective și deschidere celor care au cea mai mare nevoie. În Uda ea se gândește să dezvolte o micro-fermă sau o cultură de căpșuni ori trandafiri cu fonduri europene, unde copiii să lucreze și să învețe biologia în mod practic. Pentru că au nevoie de un model că se poate. Iar dacă după primul an vând recolta și le rămân 2.000 de lei, ar fi bani care intră în școală. Așa că, cel mai probabil, Alina va rămâne să predea în Uda și dupa cel de-al doilea an de Teach for Romania. Cu naveta s-a obișnuit.

Felicia Ionescu

25 de ani, învățătoare, Valea Mânăstirii, jud. Argeș

Pe 2 aprilie, în clasa a II-a din Valea Mânăstirii, un sat la vreo 30 de km de Pitești, e frig. Caloriferele sunt calde, afară e soare, dar sălile sunt mult prea înalte ca să se și încălzească. La pupitre mici, cu huse albastre, vreo șase puști învață tabla înmulțirii cu șase, în timp ce alți opt lângă ei învață care sunt cifrele zecilor și ale unităților. Ghiozdanele sunt murdare, ghetuțele sunt murdare, copiii tușesc.

Înaltă și subțire, într-un sacou roz reiat și pantaloni negri, Felicia Ionescu, 25 de ani, se plimbă de la un grup la altul răspunzând la câte o întrebare sau făcând o observație: „Valentine, vorbiți peste mine și nu cred că ne înțelegem”. Are 23 în clasă, dar numai 16 vin. Dintre ei, doar doi sunt de nivelul clasei a II-a, majoritatea – între clasa I și a II-a, iar opt de abia la începutul clasei I. De aceea Felicia trebuie să lucreze cu ei diferențiat. Mulți părinți nu știu nici ei să scrie și să citească, dar nici nu s-au înscris la programul „Șansa a doua”, destinat adulților analfabeți sau repetenți (unul din elevii Feliciei și-a învățat el singur tatăl să scrie). Părinții trăiesc din alocații, vreo cinci merg în străinătate să lucreze, iar unii de primăvara până toamna pleacă prin țară să vândă obiecte din lemn. Pleacă cu copii cu tot, nu contează cât lipsesc de la școală. Încercând s-o convingă pe Felicia să motiveze zecile de absențe ale copilului, una dintre mame i-a spus prin toamnă: „Eu vă ajut pe dvs. trimițându-mi copilul la școală, dvs. nu mă ajutați pe mine cu nimic”.

Felicia a absolvit Facultatea de Științe ale Educației și Masteratul în didactica limbilor străine la Universitatea din Pitești și este singurul învățător calificat din program. A făcut multă practică în timpul facultății, a avut una din cele mai dificile clase la Tărlungeni, satul din Brașov unde profesorii TfR s-au pregătit pe timpul verii trecute, dar în primele săptămâni la școala de acum tot a simțit că „nu se potrivește casa cu masa”.

La începutul anului, doi dintre elevii ei, frați gemeni, făceau niște desene pe care Felicia nu le înțelegea. Le-a dus unui psiholog să i le explice. Erau coșciuge și foc, pentru că, avea să afle după aceea, tatăl lor murise de curând, înjunghiat. Sunt câțiva care au nevoie constant de atenție și se țin mereu după învățătoare: „Doamna, e bine? Doamna, e bine?”. Acasă mulți nu primesc nici atenție, nici afecțiune, nici măcar grijă pentru învățătură. „Vor, nu vor, ai lecții, n-ai lecții, te duci la lemne, că nu trăiești tu din lecții”, spune Felicia.

„E greu că nu au transport. Când plouă, unii nu vin pentru că nu au încălțări să treacă gârla.” Iarna trecută primele 20 de minute le pierdeau la calorifer, ca să-și încălzească copiii picioarele, erau degerați. O fată a venit în februarie în adidași, fără șosete. „Am înnebunit când am văzut-o”, spune Felicia. „M-am descălțat și i-am dat șosetele; aveam UGG și nu mi-era frig”, își amintește învățătoarea.

Cam atunci au ajuns la școală și manualele digitale despre care premierul Ponta făcea vorbire la televizor. „Nu le folosesc. Nu sunt bune de nimic, textele sunt groaznice, iar fiecare copil ar trebui să facă acasă exercițiile de pe CD, dar unul singur are calculator.” Așa că Felicia folosește abecedarul pentru cei care încă învață să scrie, xeroxeaza fișe de lucru din alte culegeri sau le ia de pe internet. N-ar fi crezut vreodată că s-ar putea lipsi de manual.

Și pentru Felicia, succesele sunt mici și, uneori, vizibile doar pentru ea, pentru că știe cum erau copiii în toamnă și unde sunt acum. „Mă topesc toată când văd că Georgian, care până acum nu voia să facă nimic, spune: «nu scriu aici, că aici e titlul», și coboară un rând”.

Nu știe ce va face după cei doi ani în program, dar vrea să rămână în învățământ și în organizație. „Ideea e că oricâtă bătaie de cap ai avea cu părinții, copiii nu au nicio vină. Cei care au cel mai puțin vor cel mai mult să învețe, pe când cei care au bunicii consilieri la primărie zic «să mai stea și fata acasă, la căldură».”

Ada Vlad

25 de ani, profesoară de engleză, Săcele, jud. Brașov

Dacă o întrebi pe Ada Vlad când o găsești la școală, e mai simplu să îți spună când nu e acolo. Ada vine la școală dimineața, pe la 9, și stă până la 17:30, deși orele ei sunt doar de la 14:00 la 17:30. În restul timpului are ore suplimentare sau își pregătește materialele de lucru. „Mi se părea că fac prea puțin”, spunea ea la final de mai, așezată pe o bordură în curtea școlii din Săcele.

În afara celor 18 ore de engleză pe care le predă, mai are patru ore pe săptămână cu elevii de la „Șansa a doua”, ciclul primar  (un program guvernamental de alfabetizare pentru cei care au rămas repetenți de mai mult de trei ori sau au abandonat școala). De două ori pe săptămână lucrează voluntar matematică și română cu copiii de la Centrul de zi din Săcele (unde vin copii aflați în situații de risc pentru diferite activități educative), iar în weekend-uri e implicată într-un program de educație prin artă derulat de asociația Colors în același Centru. Că Ada n-are stare a arătat și la sfărșitul lui martie, când s-a operat de menisc și, deși ar fi trebuit să stea o lună acasă, a stat numai o săptămână. Și asta i s-a părut prea mult.

Deși a studiat administrație europeană pentru licență și management în sectorul public, în engleză, la masterat (ambele la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București), copiii sunt cei care o fac pe Ada fericită. Înainte de a intra în TfR mai predase trei ani engleză la o grădiniță în București și mai dădea și meditații, iar după nu exclude ideea de a rămâne în Brașov și de a lucra în domeniul educației nonformale, tot cu copiii din Gârcin. („Vreau sa fac parte din tot ce înseamnă schimbare aici”).

Cartierul Gârcin din Săcele, un oraș la câțiva kilometri de Brașov, înseamnă o comunitate săracă de aproape 11 mii de romi (o treime din populația orașului), așezată într-o vale mizeră la ieșirea din oraș. Doar vreo 500 de persoane lucrează, iar restul trăiesc din munca cu ziua, din vânzarea ghebelor și a afinelor sau din alocațiile copiilor. Media e de 8-10 copii/familie. Aici prioritatea este să ai acoperiș pentru la noapte, mâncare pentru a doua zi, pantofi să te încalți și, undeva la urmă, mersul la școală. Casele sunt de fapt niște colibe de câțiva metri pătrați în care se înghesuie uneori și 11 suflete, iar străzile sunt niște ulițe noroioase. Oamenii nu au apă curentă și nici canalizare, iar lumină – doar cei mai înstăriți.

Toți copiii din Gârcin merg la Școala nr. 5, unde în primul an de TfR au predat Ada și trei colege de-ale ei. 1.400 de copii învață în trei schimburi și orice spațiu care putea fi folosit pentru a amenaja o clasă este folosit, inclusiv unele holuri și o parte din subsol.

„Trebuie să-ți schimbi mentalitatea când vii aici”, spune Ada. „Când am venit ziceam: o să vin și o să-i fac pe toți de 10. Dar nu putem să-i salvăm pe cei care nu vor să fie salvați. Dacă cineva nu vrea să învețe, probabil are un motiv. Ei văd aici că se poate și fără școală. Sunt oameni care trăiesc doar din ajutorul social și nu trebuie să facă nimic.”

Deși Ada a mers încă de la început acasă la elevii ei ca să înțeleagă mai bine cum trăiesc și ce nevoi au, deși petrece fiecare recreație afară, stând de vorbă cu ei, a avut un șoc când i-a vazut toamna trecută pe doi dintre ei căutând într-un tomberon.

„M-am simțit neputincioasă, pentru că noi ne chinuim să le arătăm oportunități de viață și vrem să-i scoatem din contextul în care trăiesc, dar în momentul ăla ei acolo erau. Dacă m-aș fi dus să îi scot, nu le-aș fi făcut niciun bine, nu aveam cum să-i ajut”. Apoi s-a mai întâlnit în mall-ul din Brașov cu un alt băiat din școală care cerșea lângă un Fornetti și care s-a prefăcut că nu o cunoaște. Iar de revelion, în Poiana Brașov, cu încă unul. „Nu m-a recunoscut la timp, încât să nu îmi ceară bani. Apoi a făcut ochii mari, s-a întors și a plecat. M-am dus după el: «Ce mai faci? Ce mai zici? Ce cauți aici? ». «Nu, doamna, mă confundați, nu vă cunosc.»”

O singură dată i-a trecut prin minte Adei să renunțe. Într-o zi de marți, prin martie, la clasa a V-a, vreo trei copii s-au șicanat toată ora și s-au pârât în continuu. Altul i-a cerut să îi motiveze absențele. Iar altul a întrebat-o: „Doamna, dumneavoastă faceți pârț?”. „Tu faci pârț?”, a răspuns Ada. „Haide să vorbim despre asta, daca vrei.” Apoi și-a dat seama. „Stai puțin, n-am venit să discut despre asta. Mai aveam cinci minute din oră. Am plecat și le-am zis că le scad nota la purtare dacă ies din clasă. Pe hol m-a întrebat un coleg ce s-a întâmplat și am început să plâng în hohote.”

Doar Sabinei, colega și prietena ei cu care a locuit împreună în Săcele, i-a spus seara că se gândise să renunțe. Dar a doua zi a luat-o de la capăt.

Ada s-a convins în ultimul an că nu va scăpa prea ușor de copii din viața ei. Îi plac prea mult și o fac prea fericită. Și tot de copii va avea parte și vara asta. De vreo 250 mai exact, pe care îi va coordona în timpul Leadership Summer Academy, tabăra de pregătire a viitoarei generații de profesori TfR, care va avea loc în august 2015 la Gârcin.

Ramona Văsii

22 de ani, învățătoare, Săcele, jud. Brașov

În sala scundă de la subsol, învățătoarea Ramona Văsii pare un Guliver printre piticii ei de-a III-a. Așezați la pupitre joase, se uită la ea de jos în sus, ușor deranjați de soarele de dimineață care le intră în ochi prin ferestrele mici, dreptunghiulare, ca niște guri de aerisire. E ora 8:15 și copiii încep deja a doua oră, matematică. Pentru că la Școala nr. 5 din Săcele sunt peste 1.400 de copii, sălile sunt insuficiente. Așa că se învață în trei schimburi, de la 7:30 și până la 17:30, cu toate spațiile disponibile transformate în săli de clasă. Inclusiv subsolul.

E vineri, și vineri e mereu o zi grea. Copiii nu mai sunt atenți, s-au plictisit de mult de școală, vor pauză, vor afară. Vor să treacă timpul mai repede și ar face orice ca să-l grăbească. „Mă doare măseaua, doamna.” „Doamna, pot să vă spun ceva?” „Are legătura cu ora?”, întreabă Ramona. „Nu.” „Atunci în pauză.” „Doamnaa, vreau un pix.” „Doamnaaa, la vară mergem la proiectul ăla?” „Doamnaaa, mă doare capul.”

Doamna încearcă să îi facă atenți. „Cine răspunde corect și cu mâna sus merge să aducă cornul și laptele. Am nevoie de trei copii: 7 x 8.” „9”, vine primul răspuns. „56.”

„6 x 7”, continuă Ramona. „7.” „56.” „42.”

„8 x 8.” „8.” „64.”

Cei trei care au dat răspunsurile corecte merg să aducă cornurile și punguțele cu lapte.

„Doamna” este cea mai tânără dintre profesorii primei generații TfR. Pe 9 iulie împlinește 23 de ani. S-a născut în satul Tufești, la 36 de km de Brăila și a studiat Psihologie la Universitatea Ovidius din Constanța. Când a luat postul de învățător la Săcele s-a mutat în Brașov împreună cu viitorul soț și a început și un masterat în psihologie organizațională la Universitatea Transilvania. Înainte să afle de TfR, se gândea să devină consilier școlar, pentru că voia să lucreze cu copii cu probleme de comportament.

La Săcele a trebuit să fie și învățător, și consilier școlar, pentru că mai toți elevii ei sunt foarte violenți și înainte de orice, ca să-și poată ține orele, trebuia să rezolve conflictele din clasă și să medieze relația cu părinții care îi reproșau că cei mici se bat la școală și îi cereau socoteală că a îndrăznit să le treacă toate absențele în catalog. (La 40 de absențe nemotivate sau pentru implicarea în bătăi, regulamentul școlii prevede scăderea notei la purtare cu un punct.)

Pe primul semestru, Ramona a scăzut opt note la purtare și, conform aceluiași regulament, trei dintre copii și-au pierdut din acest motiv bursa socială de 25 de lei pe lună, timp pe un semestru. „Acum nu mai iau niciun ban de pe ăsta”, i-a spus atunci unul dintre părinți. Conducerea școlii a susținut-o când părinții s-au dus să se plângă pentru scăderea notei la purtare. Apoi s-au învățat și au avut grijă să îi aducă scutiri sau s-o anunțe prin vreun frate mai mare motivul absenței. În al doilea semestru, doar trei au avut nota scăzută la purtare.

„Nu m-a pregătit nimic cu adevărat pentru ce am găsit aici”, spune Ramona. „La început a fost mai pe bâjbâite. Nu mă simțeam stăpână, nu neapărat pe livrare de conținut sau metode, ci nu mi-am dat seama că trebuie să verific cum își folosesc caietul, dacă au caiet, nu i-am învățat să învețe.”

Ca pentru majoritatea colegilor ei din program, a fost un șoc să vadă că trebuie să o ia de la zero cu unii copii: din 24, doar patru știau să scrie și să citească, iar vreo zece nu știau deloc. Iar lucruri elementare, precum unde se pune data și ce e un alineat erau de-a dreptul străine. La cât au reușit să recupereze într-un an, Ramona crede că vreo cinci ar putea ajunge chiar la liceu. Progresele sunt însă de altă natură. „Din semestrul întâi, când se băteau cu scaunele, acum doar se împing”, spune Ramona. Acum își cer voie să împumute lucruri sau să meargă să ascută creioane în timpul orei. Iar un copil a întrebat spre sfârșitul semestrului dacă în loc de desen pot face matematică.

„La început luam totul foarte personal, credeam că eu nu sunt suficient de bună pentru ei, mai ales când alți profesori veneau să îmi spună că se bat.” Acum știe mai bine de-atât și asta ar vrea să știe și învățătorul care va veni în locul ei la toamnă.

Ramona este însărcinată și s-a retras din program. În iulie se va muta împreună cu soțul ei la părinții ei, iar apoi speră să se stabilească în Brăila. Nu exclude să înceapă să facă dezvoltare personală cu copii și adolescenți, tocmai pentru că ea n-a avut parte de această îndrumare. În 2016, dacă vrea, ar putea reintra în TfR.

Sabina Pop

23 de ani, învățătoare, Săcele, jud. Brașov

Anul trecut pe vremea asta, Sabina începea aventura vieții ei, ca învățător în prima generație Teach for Romania. Zilele acestea se instalează din nou acasă, la Cluj.

Sabina are 23 de ani și în ultimul an a predat la Școala nr. 5 din Săcele, în cea mai mare comunitate de romi din România – cartierul Gârcin. Acesta a fost primul ei job. A absolvit Facultatea de Business a Universității Babeș Bolyai, e masterand în gestiunea și protecția mediului la aceeași universitate și a fost student Erasmus în Elveția. A locuit întotdeauna cu părinții, s-a plimbat prin lume și ar fi putut să preia firma de instalații a familiei și să-i fie bine acasă. Dar a ales să încerce să schimbe viața unor copii cărora soarta nu le-a dat prea multe șanse.

„Voiam să am impact, mi s-a părut că prin educație pot să fac asta. Am dat de Teach și am crezut că e pe filmul meu”, spunea Sabina la sfârșit de mai. Printre ciripituri de păsărele și râsete de copii care joacă „zecele pe porunci” în curtea școlii, vocea îi clocotește. „Dar nu are rost să continuu pentru că nu mai cred că am impact.” Spune că acum e liniștită și că s-a detașat, că a acceptat. Dar în jurul ei e furie și tensiune. Vorbește repede, se oprește, reia, pare că are o conversație cu sine însăși și își găsește argumente pe măsură ce vorbește. E un eșec că renunță la TfR? „Un pic. Dar nu-mi mai doresc să vin la școală, o fac pentru că trebuie, înainte chiar eram motivată.” A avut răbdare pentru că trebuia, dar ea nu e deloc o fire răbdătoare. „Nu sunt făcută să fiu învățătoare, lucrurile nu se întâmplă natural. Natural e când sunt cu ei afară, sunt puțini și vorbim și nu simt nevoia să controlez.”

Sabina vorbește și disecă. Găsește argumente, dar nu caută scuze. Recunoaște că a mai țipat la copii și că nu a reușit să vorbească tot timpul în cuvinte suficient de simple, încât să fie înțeleasă. Se întreabă dacă a greșit dându-le orice au avut nevoie, numai să vină la școală și să învețe: „Am mers pe principiul: ai tot, nu mai ai ce să comentezi. Aveau tot timpul creioane, caiete. Aproape că eram: haide că îți ascut eu, îți mestec eu. Și apoi credeau că totul li se cuvine.”

Problemele cu care s-a confruntat în acest an la catedră au fost violența extremă (luni în șir orele se duceau pe aplanarea conflictelor), absenteismul și nivelul foarte redus al cunoștințelor. Toți elevii ei au fost cel puțin o dată repetenți. Deși în clasa a III-a, din 23 doar trei știau toate literele la începutul anului, așa că în loc să predea substantivul și să le ceară compuneri, a reluat alfabetul și în loc să predea tabla înmulțirii a reluat numerele pare și impare. Întrebată prin noiembrie de Mirela Ștețco, tutorele ei din program, cum s-ar simți dacă ar fi un elev în clasa ei, Sabina spunea: „E gălăgie, copiii se bat, nu învăț prea multe lucruri și nu înțeleg ce mi se explică”.

La începutul anului a dat un nume clasei ei: „clasa călătoare” și a compus un crez: „Sunt un călător pe Pământ, sunt aici și voi învăța, cred în mine, cred că pot, sunt un om inteligent și bun”. Dar Sabina nu mai crede acum că poate schimba lumea: „Eu am pornit la drum cu un ideal, iar aici am văzut că nu e realizabil, n-are rost să mă mint pe mine.”

Recunoaște că la un moment dat a renunțat să le mai facă elevilor ei fel și fel de fișe și de materiale de lucru, pentru că a văzut că indiferent dacă se chinuiește mult sau puțin, orele sunt la fel. „Puneam cărămizi pe nisip și aveam impresia că o să construiesc ceva. Unii mai au ceva în plus, au argilă – cum îi Ionuț  – , dar nu pot să zic că e meritul meu, pentru că ce a auzit el au auzit toți.” (Ionuț este unul din elevii care și-a îmbunătățit radical comportamentul de la începutul anului, un exemplu că „n-am venit degeaba un an”, spune Sabina. Și Alina Gavrilă, directorul adjunct al școlii, spune că Sabina a reușit „să-și îmblânzească” elevii. Ca să le poată mereu reaminti elevilor despre comportamente pozitive, Sabina le-a spus mai demult pilda lupului celui bun și a celui rău: fiecare dintre noi are în suflet un lup bun care reprezintă adevărul, generozitatea, și unul rău, care înseamnă invidia, răutatea, iar în lupta dintre cei doi câștigă cel pe care îl hrănim. A printat câte un lup bun și unul rău și i-a lipit deasupra tablei, ca să îi vadă copiii, și în spatele clasei, ca să îi vadă ea.    

Momentul de renunțare a apărut prin februarie, când s-a îmbolnăvit și bolnavă a rămas o lună și jumătate. O răceală și o tuse foarte puternică au pus-o la pământ. O durea tot corpul, nu se putea nici mișca și simțea că mai jos de atât nu se poate. „Am fost foarte supărată că s-a ajuns până în punctul în care corpul meu să sufere. Atunci m-am detașat.” Și a început să-i încolțească în cap ideea de ieși din program și de a renunța la predat.

Încă nu știe clar ce va face mai departe și e împăcată cu asta. Există posibilitatea să lucreze la firma familiei, dar mai degrabă ar vrea să facă un program de coaching personal și ulterior să faca si ea coaching cu tineri. Ar vrea să meargă prin licee cu un chestionar și să vadă ce nevoi au tinerii, pentru că își amintește prea bine cum e să fii tânăr și să nu știi ce vrei sau la ce ești valoros.

Pe 23 iunie și-a terminat activitatea la școală și s-a întors definitiv la Cluj. A trecut întâi pe la spital la Brașov ca să-și ia la revedere de la Ionuț. Era internat de nouă zile pentru că iapa pe care o dusese la apă l-a târât pe jos câțiva zeci de metri. Un alt băiat care era cu el a biciuit-o, ea a luat-o la galop, iar mâna lui Ionuț a rămas înfășurată în lanț. Va fi bine, dar acum se luptă cu rănile de pe scalp, care i se tot deschid.

Dacă e un lucru pe care Sabina vrea să îl lase în urmă copiilor, acela ar fi imboldul să fie mai umani, să aleagă conștient să facă un bine altuia. Și e valabil și pentru sine. Ia cu ea mai departe imaginea celor doi lupi dintre care câștigă lupul pe care îl hrănim.

Silvana Râpeanu

27 de ani, profesoră de educație plastică, Săcele, jud. Brașov

Pe 24 mai, într-o zi fierbinte de duminică, Silvana simțea că e la o răscruce. Stătea pe o bordură în curtea Centrului de zi pentru copii din Săcele, mânca sărățele cumpărate de colega Ada Vlad și aștepta a doua serie de copii care urmau să vină să-și facă niște cărți de vizită pictate, parte a unui proiect de educație prin artă derulat de asociația Colors din Brașov. Purta un tricou verde, pantaloni largi, colorați și, ca de obicei, cercei lungi, făcuți artizanal. Tocmai se întorsese din Turcia, unde participase la un proiect cu mai multe ONG-uri din Europa pe teme de educație ecologică și se îndrăgostise de un profesor pe care l-a cunoscut acolo. Dintr-o dată, încă un an la catedră și încă un an în TfR nu mai păreau un plan atât de cert.

Până atunci nu se gândise să renunțe la a fi profesor, deși avea unele îndoieli legate de rămânerea în program. ONG-istă până în măduva oaselor, simțea că pentru a face lucruri pentru copii și pentru a crește în plan personal, avea nevoie de libertate întâi de toate. Ajunsese să se simtă copleșită de structura ierahică a TfR, de deadline-uri și de unele sarcini, de mail-uri și telefoane, de faptul că unele decizii se luau de sus în jos.

Silvana Râpeanu are 27 de ani și este profesor de educație plastică la Școala nr. 5 din Săcele, aceeași școala unde în primul an au mai predat trei colege de-ale ei din TfR. A absolvit Istoria și teoria artei la Universitatea de Arte din București și un masterat în teorie critică și muzeologie la Barcelona, iar acum trece în anul al doilea la masteratul de Asistență și Dezvoltare Comunitară la Universitatea Transilvania din Brașov. La examenul de titularizare de anul trecut a avut cea mai mare notă din județ: 9,25.  În anul școlar 2014-2015 a predat la 19 clase, cu vreo 450 de copii în total și a fost dirigintă la a V-a C. Și dacă n-ar fi descoperit TfR anul trecut, Silvana spune că tot profesoară s-ar fi făcut, și tot în mediul rural ar fi mers.

„Îmi doresc foarte mult să cresc ca om, dar nu vreau ca acest proces să fie traumatic. Nu cred în sacrificiu”, a spus Silvana. De aceea, calitatea vieții ei e foarte importantă, iar aceasta a fluctuat mult în ultimul an – au trecut luni până să se obișnuiască cu mediul dur din Gârcin (comunitatea de romi în care se află școala) și până să înceapă să se bucure de progresul elevilor. În ultimul an, Silvana și-a ținut multe ore pe muzică (clasică, jazz, indiană, flamenco, bossa nova) și a încercat să vină cu informații relevante pentru elevi și mediul lor: din matematică, geografie, nu neapărat din arte. A găsit copii care nu aveau cărți acasă, care credeau că Oradea este o țară sau cărora părinții le mai puneau rechizitele pe foc, din lipsă de altceva. Pe ei vrea cu tot dinadinsul să îi învețe bucuria de a fi ei înșiși și încrederea că pot face tot ce își doresc. „Acesta e modelul pe care îl ofer”, a spus Silvana. Unul i-a spus că vrea să se facă pădurar. Altul, căruțaș. „E fantastic – și eu voiam să mă fac femeie de serviciu când eram mică.”

„Văd cele mai mari schimbări tocmai la clasele cele mai complicate, unde toată lumea zice că nu se poate lucra.” Iar schimbările sunt, și în acest caz, la nivel de comportament: să vină la școală, să aibă curaj să se exprime, să fie sinceri, să aibă inițiativă. În săptămâna Școala Altfel a gătit cu elevii clasei unde e dirigintă o salată cu biscuiți, iar după un timp ei i-au cerut rețeta, ca să o facă și la Centrul de zi, unde mai merg pentru o masă caldă și pentru a-și face temele. „Au început să se organizeze singuri: tu faci asta, tu aduci asta. Îmi venea să plâng de fericire când am văzut cât de fain se descurcă, că devin autonomi și că lucrează bine cu ceilalți.”

Silvana simte că lucrurile încep să se miște și în educație. Poate și pentru că face parte din tot felul de rețele și comunități de profesori și de ONG-iști preocupați de transformare și de sustenabilitate: Teach for Romania, Restart în Educație, Prof21. „Mesajul e că începe să se gândească pe termen lung și începe să se gândească în profunzime”, crede ea. După un an la catedră într-una din cele mai încercate comunități din România, are niște lucruri clare pe care le-ar schimba: o curriculă adaptată nevoilor reale ale comunității, mână liberă directorilor în a-și selecta și schimba echipa de lucru, „pentru că sunt atâtea elemente care nu au ce căuta în sistem – profesori care traumatizează și fac un mare deserviciu”, testarea psihologică „pe bune a profesorilor – nu ca acum, formulare și chestionare unde se mai și copiază”, învățare experiențială și sesiuni interdisciplinare pentru copii, și nu materii clasice. Concret, ce vrea să facă anul viitor este un program de mentorat elev-elev între elevii Școlii Profesionale Germane Kronstadt (o școală de stat de trei ani care lucrează direct cu companii din Brașov, unde elevii primesc bursă, transport și masă și au șanse foarte mari de angajare la absolvire) și elevii ei din Gârcin.

O lună mai târziu, la sfârșit de iunie, balanța s-a întors în favoarea rămânerii în program și a rămânerii la catedră. După o discuție cu Mirela Ștețco, tutorele ei din TfR și cu Corina Puiu, unul din cei doi fondatori ai programului, Silvana a aflat că în cel de-al doilea an profesorii vor fi mai independenți, și, deși nu a dat încă un răspuns definitiv, crede că va rămâne. E în continuare îndrăgostită, dar de data asta e hotărâtă să nu se mai arunce cu capul înainte și să se bucure mai degrabă de vară și de sentimental ăsta.

Ramona Diac

25 de ani, profesoară de istorie, Chiselet, jud. Călărași

Pentru secretara școlii din Chiselet, Ramona Diac a fost în primele săptămâni „domnișoara cu laptopul”, pentru că îl avea cu ea permanent și îl folosea la mai toate orele.

Micuță, blondă, tunsă bob și toată un zâmbet, Ramona pare sora mai mare a unuia dintre elevii ei sau colega celor de-a VIII-a, unde e dirigintă. În sat o știe deja toată lumea, de când umbla pe la casele elevilor ei ca să-i cunoască mai bine și să vadă cum trăiesc. O mamă a întrebat-o dacă e în fișa postului să facă asta. N-a avut răspuns atunci. A tot mers la acea familie, până când mama i-a spus „să-și bage mințile în cap”.

„Nu știu de unde vii tu, dar aici copiii merg la școală când vor ei”, își amintește Ramona vorbele femeii. Era mama vitregă a unui elev din clasa ei de-a VIII-a, repetent a treia oară, pentru care anul ăsta era ultima șansă să termine opt clase (în toamnă împlinește 18 ani și legea spune că nu poate fi o diferență mai mare de trei ani între elevi din aceeași clasă, or viitorii lui colegi ar avea doar 14). „Ar fi marele meu succes dacă acest băiat ar trece clasa”, spera Ramona la început de mai. Și visul aproape că s-a îndeplinit: a terminat anul cu o singură corigență, la chimie. În august va da examenul de corigență și, dacă ia media 5, se va putea înscrie la un liceu unde au rămas locuri neocupate de cei care au dat testele naționale în iunie.

Pe 5 mai, la exact un an de când fusese la evaluare în vederea selecției în Teach for Romania, Ramona spune că e norocoasă că a găsit acest post, în acest sat aflat mai aproape de Dunăre decât de vreun oraș, că e norocoasă că are normă completă și nu trebuie să fugă de la o școală la alta ca să-și facă numărul de ore (18 pe săptămână), că e norocoasă că a găsit un apartament de închiriat în singurul bloc din sat și că nu trebuie să stea la cineva în gazdă. Ce dacă trebuie să încălzească apă ca să se spele și să-și facă focul cu lemne. E de la țară, din Câmpineanca (lângă Focșani), e obișnuită. spune Ramona și râde, un râs molipsitor.

Despre TfR aflase de la o colegă din cămin în ultimele luni de masterat în Istorie Antică și Arheologie la Universitatea din București. „M-a atras când am auzit de egalitate de șanse și zone defavorizate, dar când am citit de leadership, voluntariat, antreprenoriat, am zis: ce voluntariat? Eu am lucrat, n-am făcut voluntariat, credeam că asociațiile fac lucruri doar pentru ele”, spune Ramona. După interviu era mulțumită că măcar a încercat. A doua zi au sunat-o că a fost acceptată.

La începutul anului, profesoara de română a mers cu ea prin sat s-o ajute să-și găsească o locuință. „Nici primarul n-a putut să mă ajute, cine vine să se mute aici? Mă trimitea la Oltenița”, spune Ramona. Și tot colega ei a mers apoi la primar să-l întrebe dacă o poate ajuta cu lemnele pentru iarnă. A spus că nu, că legal nu poate justifica asta, așa că Ramona și-a cumpărat singură lemnele. Au costat 300 de lei.

Cu cea mai mare notă din județ la examenul de titularizare la istorie de anul trecut, Ramona spune că a intrat pe ușa din față și că asta a ajutat-o să se simtă sigură pe ea în cancelarie. A aflat în acest an că e mult mai puternică decât credea, iar atunci când i-a trecut prin minte să renunțe, a fost pentru că nu se simțea suficient de bună. Și-a regăsit echilibrul când și-a dat timp să fie cu ea însăși: „Când am timp liber, e liber, nu mai încerc să mai câștig timp făcând ceva pentru școală.” Săptămâna e toată ocupată cu școala, dar weekend-urile sunt pentru ea și prietenul ei, care studiază regie în București. Vrea să facă un doctorat și și-a propus o carieră în învățământul preuniversitar. Unii colegi din cancelarie i-au spus că ăsta e entuziasmul de început, că așa au fost și ei. Dar ea știe mai bine de-atât.

Anca Mărgineanu

26 de ani, profesoară de engleză și de matematică, Fundeni, jud. Călărași

Ne-am întâlnit la o cafea în centrul Bucureștiului și Anca tocmai își cumpărase de la bătrânii care vând cărți la ieșirea de la metrou „Frații Karamazov”, de Dostoievski, „Noapte de sânziene”, de Eliade și „Sărută pământul acesta”, de Ileana Vulpescu. „Nu am bani pentru așa ceva, dar nu am rezistat, am nevoie de o bucurie”, mi-a spus ea. „Când vine ziua de salariu, îmi vine să plâng. Mi se pare atât de degradant. Lucrezi mai mult de 50-60 de ore pe săptămână, și îți vine un salariu ca asta.”

Se gândea cu groază că nu are bani pentru o vacanță cât de mică, iar de vacanță avea nevoie ca de aer. Anca locuiește într-un apartament închiriat în cartierul Dristor, împreună cu alte două colege din TfR: Iulia Călin și Silvia Pătrașcu. Predă engleză la clasele I-IV în cele trei școli din Fundeni, județul Călărași, iar la Școala nr. 1 (acolo unde e și colega ei din program, Sînziana Buliga), predă și matematică la clasa a VII-a. Fosta profesoară de matematică intrase în concediu fără plată în noiembrie și pur și simplu nu avea cine să-i ia.

Pentru că făcuse mate-info în liceu și fusese întotdeauna bună la asta, Anca a cedat rugăminților directoarei și a luat cele patru ore de matematică pe săptămână. „Când i-am luat nu știau înmulțirea și împărțirea, dar mi se cerea să fac programa de-a VII-a. 90 la sută dintre ei nu știau să înlocuiască în formulă: aria unui pătrat e l2, l=5, cât e aria?”

Crede că programa obligă profesorii să predea unor copii niște lucruri, când ei nu vor asta. „Apotema cercului, de exemplu, asta predau acum.” Ca să recupereze cât mai mult, Anca a început să țină un cerc de matematică sâmbăta: trei grupe, a câte două ore fiecare. Atunci a văzut că rezultatele sunt mult mai bune dacă lucrează în grupuri mici sau cu fiecare elev în parte, și nu cu 25, ca în clasă. „A fost o revelație că toți pot să înțeleagă. Credeam că pur și simplu unii nu pot. De fapt, problema era că în clasă nu se pot concentra.”

Colegii profesori din cancelarie o întreabă de ce se stresează atât. „Ei spun că dacă unul înțelege, ți-ai făcut treaba. Mie mi se pare că dacă unul nu înțelege, nu mi-am făcut treaba.”

Deși sunt doar patru pe săptămână, orele de matematică cu 25 de copii o consumă mai mult decât cele 18 ore de engleză cu aproape trei sute. Iar banii pe care îi ia în plus pentru matematică sunt în jur de 100 de lei (salariul Ancăi este 780 de lei, la care se adaugă o bursă din partea TfR).

Anca s-a născut și a făcut primele trei clase primare în Căpreni, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, apoi s-a mutat împreună cu fratele ei la Craiova, pentru ca la 19 ani să înceapă Facultatea de Filosofie a Universității din București. I se părea că e superficială și că are nevoie de stimulare intelectuală, de oameni care „să o crească”. A înființat asociația studenților la ea în facultate și a fost doi ani vicepreședinte educațional al Alianței Naționale a Organizațiilor Studențesti din România. În perioada ei ministerul a adoptat Ordinul 3666/2012, privind drepturile și obligațiile studentului, iar ea a întocmit doi ani la rând raportul privind implementarea lui în universitățile din România. Era prima dată când acestea erau obligate prin lege să asigure anumite drepturi studenților și erau și verificate dacă fac asta. Rapoartele sunt și astăzi o reușită de care Anca e tare mândră. Pe atunci încă era convinsă că schimbarea se face cel mai eficient de sus în jos, și de la centru.

Acum vede că și schimbările de la firul ierbii contează. Unii au prins încredere să răspundă, să încerce, nu doar să aștepte. După primul an, reușita înseamnă transformarea din copilul care stă și nu face nimic, în copilul care participă la oră, crede Anca. „Știu că în orele în care e cu mine, copilul se simte bine, nu e jignit, nu se țipă la el – cum se întâmplă și la școală, și acasă.” De multe ori elevii nu o lasă să iasă din clasă până nu o iau în brațe, iar când stă de vorbă cu ei în pauze sunt încântați, pentru că altfel nu au parte de adulți model în viața lor. Iar la matematică, de la 2 și ceva la început, unii au ajuns să ia și 7 la teză în semestrul al doilea, iar directoarea i-a mulțumit că a rezolvat cea mai mare problemă din școală: părinții care se plâng de orele de matematică. Indiferent dacă din toamnă va mai avea ore cu ei sau nu, a promis că va continua cercul de sâmbăta.

După cei doi ani în TfR, Anca e hotărâtă să rămână în educație, la nivel preuniversitar. Spune că o ajută ce vede acum în școli, pentru că de la realitatea din teren ar trebui să pornească orice discuție despre transformarea învățămâmtului: chiar au nevoie de chimie? De apotemă? „Poate nu au nevoie de ce le dăm”, crede Anca. Și tot școala a făcut-o mai fericită și mai optimistă – dacă într-o școală din Călărași, considerată super-slabă, a găsit atâta potențial, mi-a spus, „îți dai seama cât potențial există în toată țara?”

Sînziana Buliga

26 de ani, profesoară de engleză, Fundeni, jud. Călărași

Când vorbește despre elevii ei, Sînziana n-are stare. Se foiește pe scaun și dă mult din mâini. E revoltată și, ca și la clasă, parcă vrea să comprime timpul, să-i învețe ce n-au învățat în atâția ani și să vorbească cu ei cum n-a vorbit nimeni. Să-i trezească la realitate.

„Le-am zis la a VIII-a: «fraților, sunteți ca o navă care plutește în derivă, fie nu e nimeni la cârmă, fie conduc alții pentru voi. Vă treziți peste ani pe un țărm și vă întrebați cum ați ajuns acolo».” O sperie că nu sunt conștienți de ce trebuie să învețe, o sperie că nu-i atinge nici corigența la engleză de pe primul semestru, din moment ce ei și-au ales modele care au reușit în societate pe alte căi, decât prin educație (în iarnă a lăsat 31 de corigenți din cei aproape 200 de elevi pe care îi are). Copiii nu s-au supărat pe ea, au înțeles de ce s-a întâmplat asta și unii chiar s-au redresat, dar altora pur și simplu nu le-a păsat.

Sînziana e din București, dar a crescut în Giurgiu, a absolvit Facultatea de Geografie a Universității din București și un masterat în Managementul Resurselor naturale la Universitatea Ecologică, iar din 2011 și până să intre în TfR anul trecut a făcut voluntariat sau a lucrat în ONG-uri în proiecte de educație și tineret. A aflat de program primăvara trecută, când se gândea să se angajeze în școli private unde să facă teatru sau animație socio-educativă.

„Am învățat că nu îi poți salva pe cei care nu vor să fie salvați”, spune ea după un an la catedră în satul Fundeni, din Călărași. Asemenea tuturor colegilor ei din TfR, rolul pe care și l-a asumat e să le deschidă perspective și să le dea încredere, pentru că de asta au nevoie cel mai mult copiii din aceste comunități. Ca să-și motiveze elevii, l-a adus la școală pe Connect-R – cântărețul de etnie romă cu un trecut la fel de dificil ca al lor (provine dintr-o familie săracă, tatăl e tinichigiu, mama lui e femeie de serviciu, iar el a urmat meseria tatălui, ca să aibă un viitor asigurat dacă la un moment dat nu va mai putea cânta). Trebuia să stea 30 de minute, la o clasă de-a VIII-a, dar a stat trei ore și a intrat la toate cele nouă clase de gimnaziu. Dincolo de exemplul pe care el îl reprezintă, Sînziana a vrut să îi convingă că, dacă vrei ceva cu adevărat, trebuie să lupți și se va îndeplini (asta după ce niciun copil nu credea că va veni la ei în sat Connect-R).

„Dac-ar fi să ne luăm după programă, ar însemna să uităm de copii și de realitate: copilul ăla n-a ajuns la viitorul cu will pentru că are șapte frați acasă, tata e decedat, mama pleacă, el trebuie să aibă grijă de copii, să se ducă să muncească, profesorii îl bat cu bățul. La ce îi trebuie lui viitorul cu will?”, spunea Sînziana vara trecută, în timpul taberei de pregătire de la Tărlungeni, unde a predat engleză patru săptămâni unor copii de-a VI-a.

În unele privințe, realitatea s-a repetat în satul unde predă acum: sărăcia, violența de acasă, lipsa de modele, de motivație și de orizont sunt peste tot. Mai mult, la Fundeni realitatea e dominată de două clanuri rivale de romi, care își împart teritorial inclusiv școala: unii merg la școala din Fundeni, ceilalți la cea din satul alăturat, Plătărești. O elevă de 14 ani de-a Sînzianei s-a măritat și a renunțat la școală pentru că soțul ei făcea parte din clanul care merge la Plătărești. Și peste Sînziana au intrat în clasă niște foști elevi de-ai școlii. Era prin octombrie, la ora 17:00. „Își marcau probabil terenul”, spune Sînziana. „Făceau glume, mă ironizau, băteau în ușă cu pumnii și picioarele, fumau în clasă. Am sunat la poliție, n-au venit.” Directorul general TfR, Ionuț Soleanicov (cel care a și adus programul în țară) a avut atunci o discuție cu primarul și incidentul nu s-a mai repetat. Soluția găsită a fost ca Sînziana să-și termine programul mai devreme de ora 16:00.

„Mă simt responsabilă de binele societății”, spune ea. „Ești într-o comunitate, nu ești singur și, dacă nu te implici, n-ai cum să aștepți să fie bine. Copiii așteaptă ceva de la tine, cum să nu profiți de asta ca să le schimbi viața?”

Iulia Zecheru

24 de ani, profesoară de română, Sohatu, jud. Călărași

„Când i-am luat în septembrie, parcă nu știau să gândească”, spune Iulia Zecheru despre clasa a VIII-a la care e dirigintă. E singura clasă de-a VIII-a de la școala din Sohatu, Călărași, un sat aruncat în câmp undeva între București și Dunăre. (Fosta directoare hotărâse că ar fi mai bine să preia Iulia dirigenția clasei a VIII-a, decât să continue dirigintele de dinainte. „Pentru că sunt profă de română și aș fi putut să fac o diferență”, crede Iulia.)

Citeau și nu înțelegeau ce citeau, spune Iulia, între un telefon cu colega ei, Alexandra Teleuca, și un telefon către viitoarea educatoare a fetiței ei, Natalia, ca să afle ce acte îi trebuie pentru înscriere la grădiniță.

Ca să ajungă la școală în cele două zile când avea ore de la 8:00, Iulia pleca de acasă din Șoseaua Pantelimon nr. 255, la 6:30. Nu avea cu ce ajunge la acea oră, așa că o ducea soțul ei, Ciprian, cu Dacia. Pentru el erau 40 de km dus, 40 întors. Fetița lor de aproape trei ani rămânea acasă cu bona, care locuiește în casă cu ei de luni până vineri. Înapoi, Iulia venea cu trenul de la 13:36, din satul învecinat, Gălbinași, aflat la cinci km de Sohatu. (Până la tren o ducea colega ei Alexandra, care din februarie folosește o mașină pusă la dispoziție de organizație. Benzina o plăteau ele.) Când începea de la 9:00, Iulia lua trenul de 7:20 din Gara Titan Sud, până la Gălbinași. Din Gălbinași, aceeași poveste – o lua Alexandra sau venea cu o ocazie. Dacă erau. Prin septembrie, într-una din primele zile de școală, a luat-o cineva cu căruța. A fost „drăguț”, își amintește Iulia. Răsărea soarele, au învelit-o cu o geacă, ca să nu-i fie frig, a ajuns până la urmă.

Prin noiembrie însă, când o mai lua pe jos, nu vedea la doi metri. Era încă întuneric, iar iluminat stradal nu e. Nu știa dacă, câinele lătra lângă ea sau dincolo de gard. Primăria are un microbuz pentru transport școlar pe care ar putea să-l folosească și pentru transportul profesorilor, dar stă mai mult nefolosit, pentru că nu sunt bani pentru benzină și inspecțiile tehnice.

Acesta a fost primul ei an la catedră și primul job din viața ei. E din Târgoviște, a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea Transilvania, din Brașov, iar acum termină un masterat în didactici ale disciplinelor filologice la Universitatea din București. În timpul masteratului a făcut voluntariat la Institutul de Științe ale Educației (ISE), într-un proiect al ISE și UNICEF care viza copii cu risc mare de abandon școlar. Pe-atunci, a lucrat săptămânal timp de șase luni cu Robert și Ovidiu. Robert, a VII-a, intra la început pe geam, cu cuțitul în mână, ca s-o intimideze. Nu-și aducea caiet și nici pix, venea doar ca să facă scandal.  Acum e în clasa a VIII-a. Ovidiu, a VIII-a, era repetent a treia oara și, pentru că avea prea multă energie, Iulia l-a sfătuit să se apuce de un sport. A mers la baschet și, în doar câteva luni, a intrat în echipă, și-a luat toate corigențele și a intrat și la liceu. De la coordonatoarea acestui proiect a aflat și de Teach for Romania primăvara trecută.

Soțul ei e și el profesor, s-au cunoscut la facultate. E în anul I la același masterat, iar din toamna lui 2015 va fi și el profesor TfR. Iulia speră să-și găsească amândoi posturi în aceeași școală și să aibă același program, ca să poată merge împreună cu mașina (Iulia nu poate continua la școala din Sohatu, pentru că nu e titular pe post).

Anul ăsta, la prima simulare la română, 4 din 18 au luat peste 5. După încă o lună, la a doua simulare, 8 au luat peste 5. Până și Maria, eleva care nu scoate un sunet în timpul orelor, de la nota 1 pe care a luat-o la prima simulare, a luat 2,20 la a doua. A aplaudat-o toată clasa. La matematică însă, niciunul nu a făcut de-un 5. Iulia a adus din februarie un coleg de-al ei, voluntar în același proiect ISE, să facă matematică cu ei. Venea sâmbăta la 9:00 și stătea cât era nevoie. Se adunau toți la un coleg acasă – ar fi fost prea complicat în școală, prea multe aprobări de obținut. Coli de flipchart și markere le dădea Iulia, benzina o plătea el.

„Au văzut că eu le ofer respect, spre deosebire de ceilați profi, și atunci de ce să nu-mi ofere și ei mie?”, povestește Iulia despre elevii ei. „Unii dintre ei mă tot testau la început. Voiau să vadă ce limite am: țipă? Urlă? Mă bate? Face și ea ca toți ceilalți?”

Dacă e ca elevii ei să rămână după un an cu ea cu un singur lucru, ar vrea ca acela să fie empatia: „Neapărat să te pui și în papucii celuilalt, să-ți pese, frate, și de celălalt. Empatia și spiritul de echipă. Pe valori am insistat mai mult decât pe română, recunosc.”

Fosta directoare nu s-a înșelat. Iulia a făcut o diferență. Din cei 15 elevi din clasa ei de-a VIII-a care s-au prezentat la examen, 13 au luat peste 5 la română și doar patru la matematică. Chiar dacă nu au avut toți media de admitere mai mare de 5, toți 15 vor să meargă la licee sau la școli profesionale din Brănești, Oltenița și București (acolo unde rămân locuri libere, sunt admiși și cu note mai mici).

Raluca Lungu

26 de ani, învățătoare, Sohatu, jud. Călărași

Clasa „ursuleților” din Sohatu e prima pe stânga, la parter. Pe sub ușă intră cablul unui prelungitor, în care învățătoarea Raluca Lungu („Noir”, după cum o știu toți prietenii) și-a băgat laptopul și boxele. Fac recapitulare de sfârșit de semestru la română. Opt puști de clasa a III-a trebuie să încercuiască substantivele cu roșu, verbele cu albastru și adjectivele cu galben din textul pe care tocmai l-au copiat de pe tablă. În spatele clasei așteaptă cuminți două cabine de vot; n-a fost chip să fie duse în altă parte, ca să mai câștige niște spațiu.

E liniște, copiii și-au luat în serios sarcina, își pasează unii altora creioanele colorate și numără în gând și pe degete câte cuvinte au identificat. Pereții sunt plini cu planșe și afișe colorate cu înmulțirea, împărțirea, reguli de gramatică, de ortografie sau de punctuație, iar pe ușă e lipit un copac din hârtie maro, care își continuă crengile pe perete. Numai pe tavan ar mai fi loc de lipit.

Noir are 26 de ani, e licențiată în Jurnalism și a absolvit și un masterat în PR și comunicare la Universitatea Al. I. Cuza din Iași. Și-a dat seama curând că nici presa, și nici publicitatea nu sunt pentru ea. Făcea însă babysitting încă din liceu și îi plăcea, așa că sugestia prietenului ei de a aplica la TfR a fost firească.

Ai putea crede că e o clasă obișnuită, dintr-o școală obișnuită, dar niște desene pe obraz, mânecile suflecate și câte o fâșie de pânză legată pe cap asemenea unor luptători îi tradează. Mai devreme au recapitulat verbul: pe muzică rap dată la maximum pe YouTube, după un text scris de Noir. Cu bluzele legate la brâu, gluga pe cap și cea mai convingătoare expresie de gangsteri pe care au putut-o afișa: „Verbuuuul / estee / un cuvâââânt / care-arată / acțiunea / starea sau existențaaa.” 

„Îi învăț și prin mișcări ale corpului înțelesurile părților de vorbire”, spune Noir. „Au nevoie de câte o chestie mică, dată cu lingurița de mai multe ori, după care treci mai departe. Nu-ți ajunge un an ca toți să reușească să ajungă la jumătatea nivelului de clasa a III-a.”

Și aici, ca și în alte școli unde predau profesorii TfR, una dintre principalele probleme a fost că nivelul de cunoștinte era mult mai redus decât ar fi trebuit: din 15 elevi, doi nu vin deloc la școală, iar din ceilalți 13, doar cinci sunt acum de clasa a III-a, dar și aceia mai au de recuperat la nivelul vocabularului: „Ce compunere să știm să facem, când n-avem imaginație, n-am citit doi ani de zile, nu știm ce e aia bibliotecă”, spune Noir.

Pentru că nu a urmat manualul, a primit critici din partea părinților. „În ochii lor sunt tânără, nu am experiență, nu am metodele clasice pe care le folosesc celelalte învățătoare. Erau pe ideea: ce face asta la școală?” Reacțiile pozitive au apărut când, cu fiecare nouă ședință, părinții observau noi planșe pe pereți. Dar n-au venit să asiste la vreo oră, deși au fost invitați. 

Ca să fie cât mai aproape de copii, a vrut să se mute în comunitate. La început a locuit împreună cu Alexandra Teleuca în satul învecinat Progresu, în clădirea dispensarului, unde și-au curățat și văruit singure camerele și au cumpărat hidrofor din banii lor. Pentru că nu avea mijoc de transport pentru navetă, a insistat să se mute la Sohatu. A găsit o cameră cu chirie în care trebuia să se instaleze după Anul Nou. Când a ajuns cu bagajele, pe 5 ianuarie, nu i-a mai răspuns nimeni la telefon. Proprietarul se răzgândise, a aflat mai târziu. După câteva nopți a găsit cămăruța în care stă acum, în casa unei bătrâne, aproape de școală. O cămăruță în care se spală, gătește, doarme și își pregătește orele. Între pat și soba care scoate fum stau stivuite dosare, cărți, foi și materiale de tot felul, iar pe cele două măsuțe mici, lipite de perete, ține mâncarea, cosmeticele și mica plită electrică. Vasele le spală într-un lighean, afară, iar WC-ul este în grădină.  

„Statutul de cadru didactic a ajuns să fie degradant. E ca o floare de mucegai.”, spune Noir. Vrea ca „ursuleții” ei să crească oameni mari. „Vreau să fie operaționali în comunitatea asta, altfel tot ce pot face e să muncească la altul sau să se afunde în băutură. Mihai vrea un telescop, e înnebunit după astronomie. Denis e înnebunit după minge, vreau să fac cumva să-i iau un echipament complet. Nina vrea să se facă avocat, i-aș lua un DEX. Aurel oficial își dorește karatist, dar a discutat cu părinții și au convenit că e mai bine șofer de tir.”

De la toamnă, Noir nu va mai fi învățătoarea usuleților din Sohatu, pentru că în august se va muta la Londra, pentru a fi alături de prietenul ei. Vrea o familie și nu vrea să mai aștepte. Va colabora însă cu TfR și va încerca să facă fundraising și recrutare în rândul comunității de români de acolo. Le-a promis elevilor ei că vara viitoare, când vor termina clasa a IV-a, vor merge împreună într-o excursie.

Alexandra Teleuca

29 de ani, profesoară de geografie și informatică, Sohatu și Progresu, Călărași

Alexandra are 29 de ani și în ultimul an a predat geografie și informatică la gimnaziu în satele Sohatu și Progresu, din Călărași. A terminat Facultatea de Geografie în Iași, un masterat în Știința Mediului la București, iar acum termină și doctoratul. Informatică a predat pentru a-și completa norma didactică (care trebuie să fie de 18 ore), dar și pentru că cele două școli nu mai aveau profesor de informatică. Culmea e că nu aveau nici calculatoare funcționale – la Sohatu, vreo opt monitoare zăceau într-un colț în laborator, nu se mai știe de ce nu merg și de când. Conducerea școlii spune că au fost furate componente din ele, când școala era secție de votare.

Așa se face că Alexandra a predat folosind laptopul propriu și un proiector de la școală, plus un desktop donat de niște prieteni. Prin mai s-a mai găsit încă un laptop funcțional în școală. Chiar și așa, a simțit că aceste ore de informatică, oricât de rudimentare, îi ajută mai mult pe copii decât geografia. I-a învățat, de exemplu, cum să scrie și să formateze un text în Word, cum să insereze o fotografie sau să facă o prezentare Powerpoint pentru proiectele de școală și, ca să împuște doi iepuri dintr-o dată, le-a dat să lucreze pe fragmente din cartea de geografie.

„Sunt în urmă mult cu programa. Fac și repet, iar ei nu reușesc să fie atenți în clasă, să rețină chestii esențiale”, spunea Alexandra într-o dimineață de mai, în laboratorul de informatică de la etaj, în timp ce de afară se auzeau ciripituri și vizavi cineva stropea în seră. „Doamna, vreți să faceți cu noi într-un an ce n-am făcut în trei?”, i-a spus într-o zi un elev dintr-a VIII-a. Iar un altul i-a zis înainte de vacanța de Paște, când Alexandra s-a supărat pe ei: „Puneți-ne 3 și 4, ce vă pasă, la anul oricum n-o să mai veniți în satul ăsta de sărăntoci.”

La începutul anului i-a evaluat pe toți în funcție de nivelul la care ar fi trebuit să fie și de standardele pe care ea și le-a impus. Majoritatea erau de 4 și până la sfârșit cei mai buni de-abia au ajuns la 6, pentru că ore întregi s-au dus pe crearea unei discipline și pe îmbunătățirea comportamentelor. A fost un timp câștigat însă, pentru că spre final au apărut și rezultatele: au devenit mai cuminți, mai activi și s-au implicat în exercițiile de la clasă, de unde la început le refuzau pur și simplu.

Când Alexandra și colegele ei, Raluca și Iulia, au venit în școala din Sohatu la începutul anului, copiii le-au întâmpinat cu rezistență. „Ne-au crezut niște salvatori”, își amintește Alexandra. Dar ea nu vrea să fie și nu crede că este un salvator. Ar fi putut să lucreze mai departe în cartografie și să facă hărți 3D, un lucru care i-a plăcut nespus. Ar fi putut să accepte oferta de angajare a WWF anul trecut. Ar fi putut chiar să predea în continuare la facultate, așa cum făcuse în perioada doctoratului (după ce a înterupt un an, trebuie să-și susțină lucrarea anul acesta). A ales însă să facă educație în teren, să-i învețe pe copii geografie și grijă pentru mediu, pentru că voia un impact direct și rezultate concrete.

Dar recunoaște că a fost aproape de a claca.

Se întâmpla prin decembrie. Plecase prin câmp de la școala din Sohatu cei cinci km către Progresu, când a început o ploaie cu gheață. „Îmi imaginam că sunt la Polul Nord. Aveam geacă de ploaie, dar trecuse prin ea. Am început să alerg, pentru că mi se blocaseră picioarele. Pe ultimii 500 de metri a trecut o mașină și m-a luat.” A încercat să vadă întâmplarea ca pe o aventură, că doar și ea a crescut la țară și a mai mers prin nămeți la școală.

„Dar a trebuit să accept că aici îmi este limita. M-am dus la Teach și le-am spus că îmi fac un credit să-mi iau mașină”, își amintește Alexandra. N-au lăsat-o și, din fericire, tocmai atunci organizația a primit donație o mașină, pe care o folosește ea acum.

A depășit însă acele momente și e hotărâtă să rămână în program. Și-a donat ziua de naștere din iunie (adică și-a rugat invitații ca, în loc să-i cumpere cadouri, să facă donații în bani) ca să poată duce în excursie 40 de copii din Progresu în parcul natural Comana, din Giurgiu. În iulie va da examenul de definitivat și speră ca din toamnă să predea mai departe în cele două sate. Iar după cei doi ani de TfR, vrea să rămână la catedră și să-și înființeze și un ONG pe mediu, unde să lucreze cu copii.

Iulia Călin

31 de ani, profesoară de geografie la Brănești și profesoară de engleză la Glina, jud. Ilfov

„Când mă apropii de Glina mi se slăbesc picioarele, e o energie proastă”, le spunea Iulia Călin în noiembrie colegilor ei din TfR. Se întâlniseră cu toții pentru o sesiune intensivă de pregătire de trei zile în București și un prim bilanț al anului școlar. Fiecare trebuia să vorbească despre elevii săi și despre o metodă pe care o folosește cu succes la clasă.

Glina, localitatea de la marginea Bucureștiului mai cunoscută pentru groapa de gunoi decât pentru orice altceva, e una din cele două școli în care predă Iulia. Aici are jumătate de normă: nouă ore de engleză, iar la Brănești, un sat verde și bogat de lângă București, nouă ore de geografie.

La Glina nivelul copiilor e foarte scăzut, la fel și interesul. Unii elevi de-abia știu să se prezinte în engleză. Liceul e un vis pe care nu și-l doresc neapărat. Unii sunt mulțumiți, pentru că pot obține bani și satisfacții altfel: sunt fii de proxeneți, de traficanți de droguri, de muzicanți. „Am un elev la a VIII-a care cântă și câștigă câteva mii de lei la un eveniment”, spune Iulia. Ea a vrut să meargă în comunitate să își cunoască mai bine elevii, dar directoarea școlii a sfătuit-o că e periculos, iar ea e tânără. Anul trecut un părinte chiar a amenințat profesorii cu bătaia, dacă băiatul lui nu ia note de trecere. Iulia a cerut totuși să i se permită să participe la ședințele cu părinții, ca să-i țină pe aceștia la curent cu evoluția copiilor.

Singura elevă la care a fost acasă e Marinela, cea mai bună din clasa ei de-a VI-a. Fata a povestit familiei despre orele de engleză, iar mătușa ei, o tânără de 28 de ani, a rugat-o să vină să facă pregătire acasă cu fetița ei de opt ani, Ana, imobilizată în scaunul cu rotile și cu mai multe probleme de sănătate din cauza nașterii premature. Ana a fost la școală puțin, dar pentru că trebuie să plece săptămâni la rând la centre de recuperare din țară, a renunțat. După ce va putea să meargă – rezultatele de până acum sunt promițătoare – se va întoarce la școală. Până atunci, orele cu Iulia între sesiunile de recuperare și cuvintele în engleză schimbate cu mătușa ei cu doar câțva ani mai mare îi țin loc de școală.

Când merge la Brănești, Iulia spune că se relaxează. Școala e luminoasă, copiii vin la ore și vorbesc despre NASA, fizică cuantică sau echipe de baschet din America (la final de mai, după ce învățaseră America, Iulia le-a dat temă să își imagineze viața lor acolo peste cinci ani). Ba școala e dotată și cu vreo două laptopuri și videoproiectoare pe care le folosesc la geografie ca să caute pe Google Earth și să prezinte obiective turistice. Chiar și așa, Iulia simte că nu se poate ocupa cum trebuie de cei care ar putea face performanță, pentru că trebuie să lucreze cu toți elevii odată. „Prefer să-i sacrific pe aceștia, decât pe ceilați și nimeni să nu ajungă nicăieri. Eu acum nu mă pricep, nu am energie și timp pentru toți, când am 30 de copii în clasă și un singur creier și un singur corp.”

Iulia e din Tulcea. A terminat Geografie didactică, un masterat în Amenajarea peisajului și un doctorat pe mediu în 2011. A predat doi ani la Colegiul German Goethe din București și trei ani la Facultatea de Geografie, atât la nivel de licență, cât și masterat. „Avea un salariu foarte bun și o locuință de serviciu plătită în centrul Bucureștiului. Dar nu era fericită. „Simțeam că fac multe lucuri pentru alții, de exemplu cercetarea la facultate: scriam pentru că mai era nevoie de încă o conferință sau încă un articol ca să obții punctajul ca să treci la nivelul următor de cercetare sau să devii profesor sau conferențiar. Să zicem că era o muncă de echipă, ajuta pe toata lumea. Dar voiam să fac ceva pentru oameni, nu pentru site-uri sau reviste.”

Acum e frustrată din cauza salariului și a birocrației copleșitoare din sistem. Rapoarte, portofolii, inspecții, grafice cu evoluția elevului de când studiază respectiva materie. Dar simte că a ajuns unde trebuie și că elevii din ambele comunități au nevoie de ea, iar ea îi poate duce mai departe. „Am învățat să fiu mai umană, să empatizez mai mult cu persoane din orice categorie socială. Nu cred că mă coboram atât de jos înainte, acum pot să înțeleg mult mai bine niște situații foarte triste, pot să văd cum arată un copil agresat, supărat, flămând. Le povesteam prietenilor ce se întâmplă la Glina și ei spuneau: «Iulia, asta e România, de ce ești așa surpinsă?».”

De la toamnă Iulia va preda în continuare geografie la Brănești, și, speră ea, și engleză la Glina.

Silvia Pătrașcu

27 de ani, profesoară de engleză, Grădiștea, jud. Ilfov

„Dacă mă întrebi cine sunt, o să-ți spun că sunt Silvia Pătrașcu, viitorul ministu al educației”, spunea Silvia în august 2014. Acum, după un an de predat engleză la 200 de copii de la clasa 0 pana la a VIII-a, crede că ar fi „draguț” să i se întâmple asta, dar nu și-a planificat neapărat cariera încât să ajungă acolo.

Silvia are 27 de ani, e din Călărași, a terminat Studii Europene la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, a fost cinci ani în organizația studențească AIESEC, a lucrat aproape doi ani pe HR la Coca Cola, iar acum e în anul doi la Română-Portugheză, la Universitatea din București. Pentru că îi place literatura română, vrea să studieze intersecția dintre literatură și psihologie și i-ar placea să predea limba română. A călătorit în 24 de țări, în mare parte datorită AIESEC, iar într-o marți, 12 mai, în singura ei zi liberă din săptămână, era acasă lucrând la planificarea lecțiilor la engleză și la bugetul pentru călătoria de-o lună în Brazilia din iunie. Tocmai își făcuse cont pe couchsurfing.com.

De când se știe o chinuie întrebarea „care e impactul meu?” Își amintește clar un moment când era la Stonehenge, în Anglia, trântită în iarbă. „Mi se părea că sunt bătrână la 21 ani și că sunt singurul om din lume care nu știe ce vrea să facă cu viața lui. Mi-am dat seama că îmi place să călătoresc și e OK să nu știu ce vreau, atâta timp cât caut.”

Și a căutat. În AIESEC ținea training-uri unor elevi de liceu pe leadership, comunicare interculturală, lucru în echipă și și-a dat seama că îi place. Tot când era în AIESEC a plecat patru luni la Stockholm, unde recruta studenți suedezi pentru diferite internship-uri. Și-a dat seama că îi place și asta. În 2013 s-a dus în Malaezia pentru că era îndrăgostită de Mindvalley, o companie axată pe crearea de noi modele de educație și dezvoltare personală. În timpul unei conversații avute acolo și-a dat seama că exact asta ar vrea să fie atmosfera din cancelaria școlii unde ea să fie directoare. Iar toate acestea au adus-o în Teach for Romania. După cei doi ani în TfR își va lua un an de pauză ca să termine facultatea – va îngheța la toamnă al treilea an –iar apoi i-ar plăcea să rămână în educație, dar să lucreze în grupuri mici sau unu la unu.

Primele luni la catedră au fost chinuitoare. „Mi-am dat seama că devenisem foarte agresivă, orice oră era o luptă să atingem niște obiective de învățare sau să facem liniște sau să nu vorbim unii peste alții.” Atât nivelul, cât și universul copiilor era foarte limitat. Mulți dintre ei nu au ieșit niciodată din comuna lor, deși Bucureștiul e la 40 de km distanță, iar acasă mulți și-au depășit deja părinții ca nivel de educație.

La începutul anului, unii copii pur și simplu nu pricepeau ce le spunea.

„Nu înțelegeau structura frazei, nu înțelegeau cuvinte ca «perseverență», «valori», context»”, își amintește Silvia. „Am o terorie a schimbării: schimbarea se vede când se revarsă apa dintr-un pahar: eu pun acum un pic de apă în paharul lor. La unii simt că pun prima picătură, la alții pe la mijloc și la unii probabil că pun ultimele picături, care o să facă paharul să se reverse – dar asta nu înseamnă că meritul e al meu, ci al contextului în care au fost”. Ca să poată continua a trebuit să se împace cu ideea că „nu va umple paharul tuturor” – e convinsă că fiecare copil are o șansă la un viitor strălucit, dar nu crede că ea e acel profesor care va stârni asta în toți cei 200 de elevi de-acum. „A fost o relaxare, dar și o frustrare pentru că mi-am dat seama că eficiența intervenției mele este extrem de mică: din 200 de copii, dacă ajungi la 10 la sută”. Iar ca să poată totuși încerca să se dea pe sine, în fiecare zi, fiecărui copil, are nevoie de echilibru, are nevoie să se adune la sfârșitul zilei, ca să poata să „put on the show for the next day”, după cum zice chiar ea.

Câteodată îi e dor de naivitatea din facultate, când credea că poate schimba lumea. Și îi e dor de mizele mici: „Puteam să fac absolut orice și știam că nimic din ce e important pentru mine nu va fi periclitat, puteam să nu mă duc la un curs pentru că știam că îl pot recupera, puteam să fac o tâmpenie în AIESEC, pentru că știam că apoi o să facem cumva împreună să fie bine”. Acum știe cât de complicat e să schimbi lumea, dar a învățat să se bucure și să își ia energia din succesele mici, de fiecare zi, în loc să aștepte succesul cel mare. Reușitele se măsoară acum în prezența copiilor la orele suplimentare de engleză pe care le ține cu a V-a și a VI-a, în faptul că a reușit să mai lucreze ceva la site-ul școlii sau în faptul că baiatul dintr-a VIII-a, acel bully al școlii, vine la ore, vorbește frumos cu colegii, cere un pix, și nu urlă după el, îl dă înapoi, și nu îl aruncă.

Marius Bogdan

23 de ani, profesor de română, Voluntari, jud. Ilfov

Pe Marius Bogdan toată lumea din TfR îl știe drept Sică. Sică e un fel de „domnul Trandafir” pentru elevii lui din Voluntari, un orășel în Nord-Estul Bucureștiului.

Sică știe să facă orele de română simple și atractive. Le dă elevilor să facă desene cu verbe copulative: de exemplu, unul a desenat o furnică, urmată de săgeți spre o furnică musculoasă, iar propoziția cu verbul copulativ a fost: „Furnica DEVINE puternică” (fiecare prezenta un desen, iar colegii trebuiau să ghicească verbul). Vorbește o oră întreagă cu dezacorduri, ca să îi facă atenți și să îi provoace să îl corecteze.

La a V-a, la sfârșit de aprilie, le-a dat ca exercițiu în clasă să descrie un capsator, un perforator și un titirez, iar apoi să scrie o mini-compunere despre un Scooby Doo de pluș, prins într-un patent. Le-a pus toate obiectele pe catedră și le-a dat cinci minute să scrie. Cu figuri de stil, cu momentele subiectului, ca la examen. Nimeni nu s-a plâns, toți s-au pus pe scris, iar la sfârșit s-au întrecut cine să citească. 

Sică a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea Al. I. Cuza din Iași și a predat încă din timpul facultății la Colegiul Național Costache Negruzzi. Profesorii lui au avut încredere în el și i-au dat din orele lor. E pasionat de lingvistică și începuse și un masterat în acest domeniu la Universitatea din București, dar a trebuit să renunțe pentru că programul se suprapunea cu orele de la școală.

„Ideea e să pornești de la ceea ce știu ei”, spunea Sică vara trecută, la Tărlungeni, în perioada de pregătire de dinainte de a-și lua posturile. „De exemplu: maneaua. Lucrezi la început pe două-trei manele, scoți de acolo figurile de stil, ca ei să identifice elementele pe care le-ar găsi într-o operă lirică.”

Clasele la care el predă sunt clasele „intergalacticilor”. Când intră în sală, copiii salută cu: „Sunteeeem intergalaaaacticiii!”, iar el răspunde: „Suntem!”. Deși nu e diriginte și nu petrece cu nicio clasă mai mult de cinci ore pe săptămână, Sică vrea să creeze o echipă din fiecare, pentru că, dincolo de a preda, rolul profesorilor TfR este să le dezvolte anumite abilități și valori: perseverență, onestitate, respect, cooperare, inițiativă, curaj – și includ aceste aspecte în evaluare. Elevii nu primesc note doar pentru ceea ce știu, ci și pentru cine sunt și cum se comportă. La începutul anului, Sică a instituit „sistemul arendașilor”, în care un elev bun ia în arendă, adică în grijă, pe unul mai slab, pentru tot anul: îl ajută la teme, îl încurajează, astfel încât replici ca „te vreau cel mai bun” dinspre arendaș spre cel luat „în arendă” sunt o obișnuință.

Iar rezultate există. De exemplu, un elev de nivelul notei 4, cu un arendaș de nota 7, a luat la ultima teza 8. S-a lăsat cu aplauze în clasă și cu uimire în cancelarie.

„Cel mai tare m-a necăjit că nu vedeam schimbări de atitudine, de gândire critică, ca și cum: am venit, am plecat, n-am lăsat nimic în urmă”, își amintește Sică primele luni la școala din Voluntari. „M-au mai necăjit chestiunile legate de birocrație, care pentru un debutant vin ca o palmă: la fiecare lucrare pe care o dau trebuie să fac grile, interpretări și concluzii, să identific carențele pe gramatică și pe literatură pentru fiecare clasă în parte” (toate aceste documente însoțitoare rămân la școală).

Printre marile lui reușite de până acum se numără progresele pe care le-a făcut o elevă de-a V-a care trăiește la centrul de plasament și care a început să participe la ore și să-și facă temele, și descoperirea talentului actoricesc al unui băiat dintr-a VI-a, tot „de la centru”, pe care niciun profesor nu îl creditase cu vreun merit până atunci. (În săptămâna Școala Altfel, când unii profesori le-dau dat copiilor să scrie eseuri pornind de la citate despre lumină, Sică a pus în scenă cu fiecare clasă o piesă de teatru).

Sică știe clar ce vrea după acești doi ani în TfR și cât timp are pentru asta: „Să fiu în continuare prof, iar undeva în 5-10 ani să fiu tutor la TfR, apoi să ajung director de școală.”

Laura Barbu

37 de ani, profesoară de franceză, Grădinari și Văleni, jud. Olt

„La Văleni am o școală de copii normali, iar la Grădinari am o școală cu copii romi, pe care pur și simplu îi iubesc”, le-a spus Laura colegilor ei din TfR și a început să plângă. Era noiembrie, prima dată când se întâlneau cu toții după începerea anului școlar. „Simt că sunt aici pentru ei. Toata lumea îi respinge, m-au testat și pe mine ca să vadă dacă sunt unul dintre aceia. Făceau totul ca să mă provoace, până când au început să se îmblânzească”, a spus atunci Laura.

Laura Barbu este cea mai în vârstă din prima generație TfR și este al doilea profesor care are și un copil: pe Matei, de șase ani (celălalt părinte este Iulia Zecheru). A făcut Facultatea de Geografie a Universității din București, secția geografie franceză și un masterat în managementul proiectelor europene la Facultatea de Științe Economice din Pitești. A lucrat doi ani în Slatina, la o organizație care făcea cursuri de calificare profesională, după care s-a născut Matei și doi ani a stat acasă.

Din 2011 a mai lucrat la un ONG care făcea cursuri de antreprenoriat pentru femei, iar apoi s-a dus voluntar la FasTracKids, un centru educațional pentru copii. Despre TfR a aflat de pe Facebook și a aplicat aproape în joacă; i-a surâs ideea că oferea o perioadă de pregătire. Tocmai când a aflat că a fost acceptată, a primit și propunerea de la FasTracKids de a deveni instructor pentru copii.

Copiii din comunitățile în care TfR lucrează au mai multă nevoie de sprijin decât cei care își permit cursuri private la FasTracKids, s-a gândit Laura. Iar alegerea a devenit clară.

La Grădinari, o localitate la 24 de km de Slatina, Laura își începe ora de franceză la a VII-a vorbind despre valori, unul dintre elementele pe care profesorii TfR trebuie să le cultive și să le evalueze totodată.

„Ce manifestați când aveți la voi caietul de franceză?”, întreabă Laura. „Responsabilitate”, vine răspunsul din clasă. Lecția e despre timp liber, iar Laura le arată pe tabletă poze cu Franck Ribery, un fotbalist francez provenit dintr-o familie săracă și care a luptat ca să-și continue școala, iar acum joacă la Bayern München. Le dă să citească povestea lui în română, pe foi, iar apoi le scrie pe tablă „jouer au football” și întreabă la ce mod e verbul. Primește, pe rând, răspunsurile „trecut”, „prezent”, „viitor” și „indicativ”, după care începe să recapituleze în română diferența dintre mod și timp verbal. Deasupra tablei tronează triumfător un tricolor din polistiren, iar școala toată este un amestesc de parchet vechi, pupitre noi, geamuri de termopan, sobe de teracotă și toalete înfundate.

„Erau violenți de nu puteai să-ți faci ora”, spune Laura despre începutul de an. „Aveam senzația că muncesc în van.” După care au început încet-încet să fie mai motivați, să-și facă tema și să aibă curaj să raspundă la ore. Dacă ar putea schimba ceva în modul cum a făcut lucrurile ar fi să petreacă mult mai mult timp să-i cunoască, să le câștige încrederea și de-abia apoi să le predea. A avut revelația asta în decembrie, când TfR le-a organizat o vizită la școala privată Little London din București, unde a aflat că trec luni bune până ca profesorii să înceapă să predea ceva. Laura speră să poată face asta de la toamnă, deși trebuie cumva să țină pasul și cu programa, și cu toată materia din urmă care trebuie recuperată. 

În cealaltă școală din Olt unde predă, la Văleni, are multe fete orfane de mamă, de care a încercat să se apropie. „Absorb ca un burete afecțiunea ta”, spune Laura. „Petronela, dintr-a VIII-a, mi-a spus că se simte deznădăjduită și că totul s-a prăbușit după moartea mamei. Cum aș putea să fac doar franceză cu ea și să nu-mi pese de altceva?” Un alt copil i-a zis mai demult că se grăbește să ajungă acasă ca să mai apuce mâncare, iar altul i-a scris într-un eseu că în familie se simte invizibil.

Nici la ea acasă lucrurile nu sunt mereu roz. Când o vede uneori epuizată, soțul îi spune să renunțe, iar Matei cere timp cu mama lui. Balanța viață de familie-profesie nu mai e de mult echilibrată. Dar Laura nu renunță, căci drumul pe care a pornit – de a forma caractere și de a se descoperi pe sine – este de abia la început.

Cosmina Dumitru

23 de ani, profesoară de franceză, Berceni, jud. Prahova

„Anul ăsta a fost super ușor”, a spus Cosmina Dumitru într-o dimineață de mai în drum spre școală. „Iar când ajung în Berceni mă simt ca acasă, deși eu n-am străzi asfaltate în cartierul meu.”

A fost singurul dintre cei 18 profesori TfR care nu a descris primul an la catedră ca fiind „obositor”, „greu” sau „plin de provocări”. Ci de-a dreptul „ușor”. Și nu pentru că predă în vreo școală bogată, cu părinții implicați și copiii super-motivați. Ci pentru că ea a știut dintotdeauna că vrea să fie profesoară. („Poate e și ceva în gene”.)

Toate femeile din familia ei au lucrat sau lucrează cu copii: mama și bunica ei la un leagăn, iar mătușa e profesoară de engleză. Acum părinții Cosminei sunt plecați la muncă în Italia, iar ea locuiește cu bunica. Are 23 de ani, e subțire, brunetă, cu păr lung și bucle mari și predă franceză și engleză, iar o dată pe săptămână a făcut și teatru de improvizație cu clasele a VI-a și a VII-a. Deși a terminat secția de biologie-chimie la liceu, a absolvit apoi Limba și literatura engleză – Limba și literatura franceză la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești.

La prânz, pe 21 mai, de Sfinții Constantin și Elena, când toată școala – profesori și elevi deopotrivă – era invitată la masă la biserică, Cosmina era singură în cancelarie. A semnat condica, și-a pregătit materialele de lucru și a trecut cinci minute prin curtea bisericii ca să încerce să ghicească dacă ora următoare se va face sau nu. Cei mici mâncaseră, urmau cei mari, dar părea că lucrurile se mișcă repede. Avea șanse să își facă ora cu a VIII-a (pe prima, cu a IV-a, o pierduse).

„De cum deschid ușa școlii, vin mimozele și mă iau în brațe”, spune Cosmina. Toate fetele sunt „mimoze” și toți băieții „maeștri”. „Mimoze” pentru că le-a povestit odată fetelor despre cum se închid petelele acestei flori atunci când le atingi, iar răspunsul a fost că și ele sunt timide la fel ca floarea. Iar „maeștri” pentru că atunci când i-a întrebat pe băieți la ce se pricep, i-au răspuns că fiecare este maestru într-un sport: fotbal, badminton, dans.

Deși dintotdeauna a vrut să fie profesoară, experiența Leadership Summer Academy (LSA) de vara trecută – perioada de pregătire intensivă de șase săptămâni, o combinație de training-uri de dezvoltare personală, pedagogie și predare efectivă la clasă – a schimbat-o. „Nu-mi ieșea nimic bine: orele, planurile de lecție, planificările, nimic. Am intrat mică, ca o furnică, am ieșit ca un titan.” Acum însă ar obliga toți profesorii din sistem să treacă prin LSA și crede că s-ar schimba de la sine.

Unul dintre colegi a rugat-o chiar să îi recomande niște metode pe care ea le folosește la clasă. Cosminei i-a crescut inima. Apoi i-a spus că îi sunt necesare pentru o inspecție și a rugat-o sa îi dea un e-mail.

Cosmina e însă recunoscătoare că e într-o școală care încurajează inițiativa și că atunci când are o idee găsește sprijin din partea directorului (așa a fost, de pildă, cu teatrul de improvizație). O singură reacție neplăcută a avut din partea unui coleg, prin luna octombrie, când a văzut-o că s-a oprit pe coridor să vorbească cu un elev care o întrebase ceva: „Nu le mai da atâta nas și atâta atenție, riști să ți se urce în cap”. Între timp însă, și alți profesori au început să mai vorbească cu elevii în pauze și s-au convins că nu e un capăt de lume.

Cosmina s-a înscris la examenul de titularizare din vara asta și, dacă ia peste 7, va putea rămâne la școala din Berceni definitiv. Vrea să le deschidă mintea copiilor de acolo, astfel încât ei să-și dorească mai mult, în ciuda părinților care mai spun: „Măcar cinci clase să facă, că dup-aia oricum îl iau cu mine la muncă pe câmp”.

Ada Barbu

25 de ani, învățătoare, București

Citește povestea Adei din DoR #19, aici.

Seria completă Teach for Romania în DoR
Sorana și Andrei au documentat primul an al Teach for Romania, din iulie 2014 și până în iulie 2015. Mai jos sunt toate materialele publicate:
● Episodul I / Septembrie 2014: Intervenția. Va reuși modelul Teach for Romania să transforme viețile copiilor pe care sistemul i-a lăsat în urmă?
● Episodul II / Decembrie 2014: Reportaj video la TVR în cadrul emisiunii Dosar România.
● Episodul III / Decembrie 2014: Profesori în România uitată (Decât o Revistă #18, Iarnă 2014-2015). Ce înseamnă să faci școală în cele mai sărace comunități din România: o poveste din Săcele.
● Episodul IV / Martie 2015: De profesie: învățător (Decât o Revistă #19, Primăvară 2014-2015). La 24 de ani, Ada Barbu își trăiește cel mai curajos proiect: să le deschidă mintea unor copii de șase ani din Ferentari, ca unul dintre cei 18 profesori ai primei generații Teach for Romania. Provocarea ei e de a transforma educația de la noi, și nu numai.
● Episodul V / Iunie-Iulie 2015: 18 profesori pentru România. După un an cu Teach for Romania în cele mai sărace școli din țară, 18 profesori își împărtășesc lecțiile și-și evaluează impactul asupra elevilor și comunității. 

Sorana Stănescu este reporter și a urmărit primul an al programului Teach for Romania (2014-2015). Andrei Pungovschi este editor foto și fotograf Decât o Revistă și colaborator al agenției France-Presse. Le poți scrie la dor@decatorevista.ro.

Această serie a fost documentată cu sprijinul Romanian-American Foundation și a donațiilor individuale a câtorva zeci de cititori. Le mulțumim.