Mini-povești de iubire (VIII)

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.

Amintiri cu lapte 
Daria-Ioana Cojocaru

îmi place la mine că am lucruri pe care le urăsc la mine,
și-mi mai place că pot să-mi opresc mintea când simt c-o ia pe câmpii.
mă amuză cum uneori scriu compuneri bune în sub două ore,
și nu pricep cum alteori sun de parcă n-am citit o carte în viața mea.
mă bucur când îmi amintesc de copilărie și de varianta mea de-atunci,
și-aș vrea ca, măcar pentru un minut, să trăiesc încă o dimineață la șase ani:
să mă trezesc în așternuturile parfumate, sub privirea maică-mii,
să privesc pomii cu nasul lipit de fereastră,
apoi să-mi mănânc laptele cu cereale în timp ce ma uit la desene,
și să n-am nicio grijă.
bine, poate una singură:
„să nu vărs laptele în pat, să nu-l vărs, te rog să nu-l vărs!”
ups!
l-am vărsat…
dar nu-i problemă,
vine mama acum și are grijă de toate,
și-n timp ce ea schimbă cearșafurile,
eu îmi pieptăn părul încă blond,
și mă pregătesc de grădiniță
„azi o sa fac cel mai frumos desen”, gândesc.

Când un artist se îndrăgostește
Silvia Niculae

Adolescenții nu pot iubi cum se cuvine.
Adolescenții nu au cum să aibă grijă cu adevărat de persoana iubită.
Adolescenții nu știu. 

Le-am auzit pe toate. Rând pe rând, fiecare propoziție (cu derivatele ei) enunțată de-a lungul vieții de către un adult cu un rânjet superior, cunoscător-de-toate.

Dar eu le sfidez rațiunea. Mă îndrăgostesc în fiecare zi de câte un copac, de câte o rază înălțată de soare, de câte un pas-săltat de copil sau de câte un țipăt de fericire strigat de un străin. Însă cel mai mult, mă îndrăgostesc de el. El, până acum un-an-și-ceva, era o formulă abstractă, ceva ce doar îmi imaginam, un concept intangibil. Bunica tot îmi zicea că „ce-i al tău e pus deoparte”, dar ajunsesem să nu o mai cred. Apoi a venit băiatul cu ochi de castane. La început nu-l suportam, ulterior am devenit prieteni – cei mai buni prieteni –, iar restul a venit din interior, într-o evoluție continuă. Sentimentele s-au clădit încetul cu încetul, până au format un palat prea mare ca să-l pot ignora. Lumea spune că atunci când un artist se îndrăgostește, arta pe care o creează devine extraordinar de rotundă. Eu nici nu aveam un stil propriu când l-am întâlnit; el mi-a dăruit nu numai dragostea lui, dar și iubirea de a crea. 

Două noduri
Bianca Grozea

Când plecam de la cămin spre microbuz, deja știam că or să fie 3 kg de mere în pachet. Și probabil ciorbă din aia bună și acră. Am păstrat unul din răvașele pe care tataia le lega de mânerul genții, nu cumva să se încurce cu a altcuiva. Pe o parte scria cu litere de-o șchioapă „Destinatar: Domnișoara…” și numele meu cu toate prenumele din buletin. Pe partea cealaltă Expeditor, numele lui și, înghesuit, numărul de telefon.

Fiecare borcan era într-o punguță legată cu două noduri; avea bunica o tehnică. Și tot într-o punguță cu două noduri găseam câte trei-patru bomboane dintr-alea scumpe, care se vând la cutie. Mă suna să mă întrebe dacă le-am găsit și să-mi spună că aia e, pe restul le-a mâncat tataia până să se prindă. Mami îmi lua stafide în ciocolată amăruie și le ascundea într-o bluză pe care o punea deasupra, să nu știe Buni că are concurență la datul de dulciuri. La ocazii speciale veneau în porție triplă: „Să le pui în ghete și fetelor!” Le-o fi dor să pună pachet la microbuz la 5 jumate dimineața? Că mie parcă mi-e poftă să desfac niște noduri.

Agonie
Alexandra Hațegan 

„Ai grijă la tir!” Ăstea au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus. N-a reușit sa pună frână. A tras de volan și viteza s-a simțit brusc în slow motion, iar centura îmi presa mușchiul diafragmei. Mi-am auzit sângele prin vene. De văzut nu mai vedeam nimic, că țineam ochii strâns închiși. Dintr-o dată, am auzit o bubuitură puternică și am simțit o vibrație în coloana vertebrală. Sunetul s-a auzit ca o explozie în apă. Apoi s-a făcut liniște.

Nu mai simțeam nimic, pieptul îmi era greu și abia mai puteam să respir de strânsoarea centurii. Am deschis ochii și-am văzut multe lumini, sticlă spartă și un băiat în costum roșu care mă ținea de încheietura mâinii. Mi-a revenit auzul de parcă aș fi ieșit la suprafață din adâncurile oceanului. Sirene, lumini, girofaruri, zgomot, vorbe, haos, sânge. „Marius! Unde-i Marius?” A tras târziu de volan…

Vocea pe care o las în urmă 
Ioana Lungu 

Am un manuscris de poezie – 10.427 de cuvinte, doar unul dintre ele e „mama”. Probabil trei sferturi dintre ele le ştiu de la ea și vreo 17 poezii sunt din cauza unor frustrări pe care mi le-a activat, câte una pentru fiecare an în care am locuit împreună. Toate sunt scrise după ce am plecat de acasă, moment în care s-a rupt al doilea cordon ombilical – cel invizibil. Eu am început să scriu, ea să croşeteze. Să aibă grijă de grădină, să-şi ia un husky, să se tundă mai des, să-şi facă unghiile în culori funky. Eu n-am mai purtat cercei, am început să-mi iau haine de la SH şi să vin târziu acasă, deşi ei îi scriam „am ajuns, noapte bună” pe la 22:36. 

Deşi mă rupsesem de ea, mi-am dat seama că vocea din capul meu era a mamei. Şi se auzea foarte des, folosind „oare ştiu suficient?”, „oare fac cel mai bine dintre toţi?”. Unele cuvinte din poeziile mele erau spuse cu vocea mamei. Iar eu continuam să mă întreb de ce nu sună ca ceva ce-aş vrea să zic. Acum în cap răsună doar vocea mea, care zice „e OK că nu ştiu suficient”, care nu mă ceartă când nu fac curat, care ştie că pot avea grijă de mine, chiar dacă plâng. Şi cu vocea asta rescriu acum toate poeziile, sperând că mama le va putea accepta exact aşa cum sunt.

Eu și fratele meu
Anamaria Idita

În camera din apartamentul bunicilor în care dormim eu și fratele meu ticăie ceasul. Sunt cinci ani diferență între noi, eu sunt cea mare, clasa a III-a. Cu toate astea, el e enervat pentru că nu pot adormi și îl țin și pe el treaz. Mama mamei a murit recent, iar mie mi-e frică de fantome. El știe că nu există, cum știe și că părinții sunt de fapt Moș Crăciun. Suntem mereu în contratimp. „Nu te iau cu mine în oraș!”, „Nu vreau să merg cu tine!”, „E rândul tău să speli vasele!”, „Te spun că ai intrat pe internet!”, „Dă maneaua mai încet!”, „Ești enervantă, sor’meo!”

În București ne suprapunem timp de trei-patru ani, dar ne vedem rar. El pleacă la Cluj și apoi la Londra. Vorbim la telefon și pe WhatsApp. Nimicuri. Ne certăm. Am nevoie de câțiva ani ca să îmi dau seama ca îi vorbesc exact ca tata, când el are nevoie de o soră. În camera din casa bunicilor în care dormim eu și fiul meu de un an și jumătate ticăie ceasul. Mi-e dor de fratele meu.

Dragă şi dragule
Anca Blaga

Cel mai mult îmi plăcea să le citesc scrisorile, pe ascuns. Stăteau într-o pungă mototolită, printre zeci de poze alb negru, îngălbenite pe margine. Habar n-aveam cum arată iubirea când se îmbracă în carne şi piele, dar îmi imaginam că are scrisul frumos, ca al tatălui meu. El era în armată, mama acasă la părinţi. Aveau în comun satul în care au crescut şi visul că vor sta unul lângă altul când se va termina cerneala din stilou. Scriau despre golul din ei săpat de lipsa celuilalt. Scriau apăsat şi cu multe diminutive, de parcă nu găseau destule forme în care să îşi verse poezia.

Îşi povesteau cum le sunt zilele şi nopţile, cu detalii vii, de le simţeai pe piele. Tata vorbea despre cer şi stele, mama era mai pragmatică, dar parcă o văd cum i se umflau nările de emoţie, ca două fise de zece bani. S-au aşezat mai bine de 30 de ani peste scrisorile astea. Le caut şi azi, când nici-eu-nu-ştiu-de-ce. Nu mai stau pe întuneric, cu lanterna aprinsă şi cu inima cât un purice să nu fiu prinsă. De la un punct încolo am început să le citesc ca un jumătate copil – jumătate adult şi nu a mai fost la fel. S-a amestecat cu bagajul meu şi nu i-am mai văzut doar pe ei. Prea eram eu în spatele unor virgule, prea le ştiam eu mai bine locul. Dar atunci, prima dată, aveam un ghem în loc de stomac.

Fata lui tata
Anca Stroe

Mi-e dor de zilele de vară în care mă duceai la bunica în Rahova și părea că plec în altă lume. Deși erau câteva stații distanță, sunai mereu și întrebai când vin, îmi ziceai că e casa goală fără gălăgia mea. Îmi amintesc ca burdușeam ghiozdanul cu multe haine, ca pentru o expediție, era expediția mea în copilărie și în visare. Tu mă conduceai și mi-e dor să mă ții strâns de mână, cum făceai atunci. De la buticul din stație îmi cumpărai câte un mărunțiș care devenea bunul meu cel mai de preț, până îl ronțăiam sau îl pierdeam. Am rămas cu nimicuri, printre care și un breloc mic, cu puf roz și mai neprețuit ca Mona Lisa. Mi-e dor de cea mai fericită zi din viața mea, ziua în care m-ai învățat să merg pe bicicletă. Mai știi? Mi-e dor de tine, mi-e dor mereu. Mi-e dor sa mai fiu fata lu’ tata.