[24/7] Arhipera

Lorin Niculae are 45 de ani, e profesor conferențiar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din București, doctor în arhitectură participativă și fondator al asociației Arhipera.

Am început ca un program de dezvoltare comunitară integrată în cadrul Fundației pentru o Societate Deschisă, actualmente Fundația Serendinno. Eu fusesem șeful de proiect pentru consolidarea și amenajarea clădirii în care ei se mutaseră și aveau nevoie de un arhitect care să intre în domeniul arhitecturii participative. Am acceptat și am avut ideea asta: de ce să lucrez singur când pot să implic studenții și comunitatea? În facultate nu înveți cum să proiectezi pentru categorii defavorizate, te învață să proiectezi pentru oameni care pot să plătească sau clienți corporate. Și m-am documentat, am cercetat, am făcut și doctoratul.

Ne-am înființat în 2011 ca grup de arhitectură socială participativă, iar în 2014 am devenit asociație. „Arhi” de la arhitectură și „pera” de la periferie: o arhitectură pe limită, care să deschidă și să abolească limita dintre cei care au și care nu au casă. Ne-am propus să facem prin arhitectură incluziune socială. Acționăm în zona de locuire pentru grupurile vulnerabile și crearea de acces la locuințe pentru familii defavorizate. Credem că a nu avea o casă este simptomul unei suferințe mult mai profunde. Nu ai o casă pentru că nu ai o slujbă, nu ai o slujbă pentru că nu ești educat sau nu ai capacitatea de a o menține, nu-ți ajung banii de transport să te duci la slujbă pentru că la slujbă ești plătit mai puțin decât ai da pe transport.

Sărăcia este de fapt un cumul de factori, iar absența locuinței e unul dintre ei. Nu poți să elimini sărăcia, dar poți să faci un model. Am încercat să creăm acest model și să arătăm că într-adevăr se poate să existe o șansă măcar pentru copiii acestor familii, să nu mai fie fixați în sărăcie extremă.

Provocarea a fost să strângem bani. Am avut finanțare pentru primii trei ani de la Fundație. De la începutul programului până în prezent am construit 22 de case noi și am reabilitat vreo 30 de case existente (schimbat acoperișul, consolidat pereții, extins cu grupuri sanitare). Am început în Vânători Neamț, Bălțești (Prahova) și apoi ne-am mutat mai aproape de casă, în județul Călărași – Dor Mărunt, Sărulești și Belciugatele.

Ne-a interesat nu să aducem cu elicopterul o casă acolo, ci să folosim această idee fundamentală pentru om de a-și construi casa, ca pe un motor de schimbare a realității sociale din teritoriu. Am delegat decizia alegerii familiilor comunității locale, prin crearea unui grup de inițiativă care să ne spună către care familie să ne îndreptăm. Sarcina noastră a fost să verificăm la firul ierbii că e reală propunerea, prin prisma criteriului ales tot de comunitate: să construim pentru cei mai săraci. Ei erau cei mai puțin calificați, adesea analfabeți. Și am încercat să folosim aceste programe ca să-i și calificăm la locul de muncă în meserii ca dulgher, tâmplar, fierar, betonist, faianțar. Au fost 28 de calificări atestate de Ministerul Muncii. După ce omul rămâne cu o casă la care a muncit și el, să rămână cu o calificare care îl ajută să se angajeze pe un șantier altfel decât doar săpător de șanțuri.

Construiam o casă într-un an. Toamna veneau studenții voluntari la Arhipera, iar în primul semestru făceau un curs de istoria și teoria arhitecturii sociale participative. (Trebuie să înțeleagă care e realitatea, de ce nu e casă, cum poate să fie o casă, ce casă poți să proiectezi astfel încât omul să poată s-o repare, s-o îngrijească.) În al doilea semestru făceam proiectul, mergeam în comunitate, vedeau alte proiecte făcute de Arhipera, discutau cu familiile în termeni de nevoi și veneau cu o propunere, apoi începeam. Între Paști și vacanță făceam licitație, ceream oferte și alegeam de obicei un constructor din comunitate, tot în ideea de circularitate a investiției. La finalul lui iulie mergeam cu școala de vară acolo și finalizam.  

Am vrut să creăm această deschidere a profesiei arhitectului către categorii sociale care nu sunt capabile să plătească serviciul unui arhitect, înțelegând menirea socială a arhitectului și faptul că un cadru construit poate să schimbe vieți. Și asta face o casă, îți schimbă viața complet și schimbă viața copiilor tăi. Toți copiii incluși în acest program s-au dezvoltat foarte frumos, au avut acces la școală, au putut să-și facă temele și să meargă la școală. În România școala este pentru toți și ar veni să te ia și mașina de pe uliță, dar dacă tu ești bolnav pentru că stai într-o casă din carton și te-a plouat toată noaptea și ți-a fost frig și ai conjunctivită, ce-o să facă învățătoarea cu tine? Dacă nu vii dintr-o casă, nu poți să mergi la școală. Lucrurile sunt foarte strâns legate.

Construcția unei case costă 20.000 de euro. Casa nu e nici mare, nici finisată și nu s-a pus problema să fie case la cheie. Important e să fie acolo și s-o ai astfel încât să poți să faci tu mai departe.

E important că toate astea s-au putut face într-un cadru instituțional în care puteai să faci un referat când apărea o nevoie nouă și Fundația îl aproba. Prin fonduri europene sau structurale e mult mai greu să finanțezi ceva în paradigma asta participativă. Începi un proiect, dar nu ești sigur că îl termini în aceeași formă. Oamenii se mai gândesc, le vin idei, ai nevoie să schimbi din mers. E greu să le cuantifici munca, lucrează peste program sau după ce s-au întors de la o altă muncă, e complicat. 

Am reușit să mai strângem bani din proiectare pentru alte asociații sau fundații. Pentru Terre des hommes am proiectat participativ niște locuri de joacă pentru copii în județul Bacău, iar acum proiectăm un ghid de echipare a școlilor din mediul rural cu grupuri sanitare interioare. În rest, mai avem sponsori – am primit recent o sponsorizare de la Asociația Constructorilor Dacia Renault Nissan (ACODAREN)–, strângem declarații 230 și avem două proiecte cu FDSC pe Fondul pentru Inovare Civică. Avem și persoane private care ne susțin și livrăm cursuri contra cost pentru a putea livra gratuit cursuri de inovare în comunitățile defavorizate.

Asociația nu e sustenabilă. Anul ăsta am reușit să ne echilibrăm, adică să nu avem cheltuieli mai mari decât ce producem: chiria, de 2.000 de lei, plus utilitățile, plus salarii, plus contabila. Însă în 2019 nu am construit nicio casă. Miza noastră e să supraviețuim și să ne desfășurăm activitățile. Eu am firma mea de proiectare și predau din pasiune la Facultatea de Arhitectură, unde sunt conferențiar. Colegii mei de la asociație și foștii mei studenți, Irina Scobiola și Andrei Ardeleanu, lucrează și ei cu mine la firmă. Irina are 29 de ani, este asistent universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din București, doctorand în arhitectură și membru în consiliul director al asociației Arhipera. E foarte greu să-i fac pe arhitecții care absolvă să rămână la asociație. Când termină școala nu pot să tragă mâța de coadă, le trebuie și casă și mașină și ce-și dorește fiecare tânăr. Se angajează la patroni, care trag de ei, nu le mai rămâne timp să facă altceva.

Dacă ar depinde viața noastră de finanțarea asociației, poate am fi mai stresați. Dar ca să putem susține mai mult comunitățile defavorizate prin construirea de locuințe, am avea nevoie de finanțări. Dacă ar fi 20 de asociații ca ACODAREN, care să ne finanțeze, noi am putea să proiectăm participativ și să construim mai multe case, fără probleme. Dacă ar înțelege cât mai mulți faptul că nu ne poate fi bine individual, ci numai colectiv, în ocietate, în ansamblul ei, atunci am putea vorbi cu adevărat despre solidaritate, iar sate afectate de sărăcie extremă ar dispărea din România.

Povestea face parte din „24/7: Un ghid de viață și muncă pentru antreprenorul creativ”, volumul V, un proiect editorial realizat de echipa DoR la inițiativa UniCredit Bank. Dacă vrei să citești cele 20 de povești din ediția 2019, îl poți cumpăra aici.