[24/7] Ce au făcut festivalurile în pandemie?

Romanian Design Week

Maria Neneciu, project manager

Ce planuri aveaţi pentru RDW și în ce stadiu v-a prins pandemia?

Noi începem să organizăm RDW cu un an înainte și în vara lui 2019 pentru prima dată ne-am propus să avem o temă anul acesta: Change – schimbare în lumea designului și care sunt procesele și momentele care generează schimbarea. Pandemia ne-a prins în etapa finală a organizărilor. Expoziţia principală urma să se întâmple la MNAR și festivalul era aproape finalizat până la nivel de selecţie a lucrărilor și discutat cu oamenii implicaţi.

Care a fost primul impact al pandemiei?

În primele săptămâni, când am intrat în lockdown, am fost șocaţi și ne întrebam în ce măsură e realist să credem că RDW se poate întâmpla în mai, cum plănuiam. Ne-a luat un pic să reușim să ne gândim la alte variante, cred că a fost o perioadă de câteva săptămâni ca o undă de șoc în care doar am stat. După aia am început să gândim în paralel, fiecare de la el de acasă, scenarii de avarie. Principala discuţie a fost dacă ne mai propunem sau nu să-l facem anul acesta. Toată lumea a agreat că trebuie măcar să încercăm să-l mutăm în toamnă.

Cum aţi adaptat festivalul?

Atunci când 2020 ne-a arătat ce poate să însemne cu adevărat schimbare, ni s-a părut interesantă intuiţia temei și am decis să o păstrăm. Odată ce-am început să lucrăm pe scenariul în care mutăm festivalul toamna, am început și scenariul dezvoltării lui în digital, în caz că nu va putea avea loc fizic. Am mers în paralel cu ambele scenarii până în septembrie.

Imprevizibilul ne-a făcut să avem alt tip de planificare a lucrurilor. Am avansat mult cu conţinutul, cu discuţiile cu designerii, dar am încercat partea concretă de producţie a expoziţiei s-o lăsăm cât mai târziu astfel încât să putem să ne repliem în cazul în care trebuie.

La un moment dat ne-a fost destul de clar că-l vom putea face fizic, dar după aia au început preocupările de tip: OK, dar în ce condiţii?. Am ales să lăsăm un trafic de oameni mai mic decât am fi avut voie din punct de vedere legal, tocmai ca să ne asigurăm că e sigur. Am permis un maximum de 200 de oameni concomitent: în cele două expoziţii în spaţii închise aveam un maximum de 30 de persoane și în curtea de la Combinatul Fondului Plastic un maximum de 140. Am făcut accesul doar prin bilete rezervate online, iar biletele erau restricţionate pe calupuri orare de câte două ore.

În curtea de la Combinatul Fondului Plastic am inventat acest format RDW open air, unde am avut instalaţii de mini-golf, ping-pong, badminton, jocuri reinventate. De fapt, erau modalităţi de a socializa și de a petrece timpul în aer liber și la distanţă, care au răspuns la nevoia de a dirija oamenii către spaţiul exterior. Interesant e că timpul petrecut de oameni în cadrul RDW a fost mai lung, au stat toate cele două ore cât aveau voie. În mod normal, într-o expoziţie parcursul expoziţional e mai scurt, dar oamenii s-au bucurat de acest format.

Ce aţi învăţat din experienţa de anul acesta?

Principala lecţie e că ideea de a regândi orice, de a opera cu mai multe scenarii și de a nu avea certitudini e pe de o parte ceva ce îţi mănâncă mult timp și energie, dar are și beneficii. Mi se pare că au ieșit lucruri pe care altfel, dintr-un fel de comoditate, nu le-am fi încercat, cum a fost partea de festival open air pe care am repeta-o oricând. Ediţia asta a fost mai grea decât oricare alta pentru noi, dar e un exerciţiu interesant să ieși un pic din arhitectura de festival așa cum ţi-ai clădit-o și cum s-a consolidat în timp. Mai ales pentru zonele creative e bună orice schimbare de perspectivă.

Electric Castle

Mihai Păun, co-fondator și director de festival

Ce planuri aveaţi pentru Electric Castle și în ce stadiu v-a prins pandemia?

În general începem să lucrăm la festival cu un an și jumătate înainte, pentru că ţine foarte mult de discuţiile cu artiștii, care își fac turneele, și trebuie să vorbești cu ei cu un an înainte ca să-i prinzi. Asta vine și cu un cost la pachet, pentru că în momentul în care îţi asumi niște artiști, infrastructură, producţie, faci un contract și plătești avansuri.

În martie eram destul de avansaţi cu planurile și ne pregăteam pentru cel mai bun an de până acum. Electric a fost în creștere continuă în ultimii șapte ani. Anul ăsta urma să mărim zona de festival cu câteva hectare, pentru că anul trecut am simţit că era destul de aglomerat. Mai venise și un premiu în ianuarie de la Best European Festival pe categoria în care am fost încadraţi, medium-sized festival, deci eram într-o stare super efervescentă și de entuziasm.

Care a fost primul impact al pandemiei?

Nu ne-am închipuit la început că ar putea să fie ceva care să ne afecteze festivalul în sensul în care să nu-l putem face. Dar pe măsură ce avansa pandemia, perspectivele deveneau din ce în ce mai sumbre și la sfârșit de martie am început să lucrăm pe trei scenarii separate.

Primul scenariu a fost că facem festivalul în continuare, adică continuăm contractarea, partea de producţie, tot ce însemna planificare și implementare. Al doilea scenariu era că nu îl facem și trebuia să ne gândim ce se întâmplă cu oamenii, cu biletele, cu partenerii, cu artiștii, cu tot ce am construit până atunci. Și mai era un scenariu în care puteam să mutăm data festivalului în septembrie, sperând că până atunci lucrurile sunt mai bune, să vedem cât la sută din line-up am putea să păstrăm, dacă oamenii cu care am vorbit mai sunt disponibili sau au alte contracte în perioada aia.

Am mers în paralel cu cele trei scenarii până în mai, când a devenit clar că lucrurile nu vor putea fi făcute fizic anul acesta. Teama cea mai mare era că nu își va asuma cineva o decizie legală. Pentru că nu poţi să spui publicului tău: Guys, noi nu mai facem festivalul, că nu ne simţim safe și by the way, nu știm exact dacă vă putem da banii înapoi și când, pentru că nici oamenii cu care noi aveam contract nu ne dau niciun ban înapoi cât timp nu există o hotărâre guvernamentală care să reglementeze festivalurile. Până la urmă autorităţile ne-au dat cadrul legal și am putut să mutăm tot ce am făcut pentru anul ăsta pe anul viitor.

Ce soluţii aţi găsit pentru a rămâne aproape de publicul vostru?

În momentul în care ne-am dat seama că nu mai putem să facem festivalul, aveam deja niște lucruri care au funcţionat anterior, cum ar fi emisiunea lui Adi Despot, Backstage Pass, în care el intervieva artiști și care se întâmpla la noi pe site.

După care am vrut să marcăm într-un fel data festivalului și să arătăm că Electricul, chiar dacă nu se întâmplă în formula în care toată lumea e obișnuită, există în continuare. Acest No festival, practic „concertul pentru nimeni, concertul pentru toată lumea”, cum i-am zis noi, a fost o chestie foarte personală a echipei noastre în care am vrut să ne întâlnim la Bonţida ca să sărbătorim Electricul acolo. Am invitat artiști reprezentativi pentru ce înseamnă comunitatea noastră – Golan, Viţa de Vie și Subcarpaţi – să cânte pentru nimeni dar în același timp pentru toată lumea. Am documentat video tot concertul, l-am urcat pe site, și va apărea și pe Netflix. A fost super emoţionant pentru că am fost acolo toată echipa. Colegul meu Andy, directorul creativ, în timpul concertului mi-a zis: Băi, dacă asta a însemnat să nu mai facem Electric anul ăsta, I’ll take it!

Toată emoţia din No festival a fost unul dintre sâmburii care au născut Creative Camp, o tabără de creaţie la Cochilia în Tuzla. Am gândit-o așa: în serii de câte o săptămână să avem muzicieni, producători muzicali și un mentor care îi ţine pe toţi împreună. Să oferim un cadru în care artiștii să se potenţeze unul pe celălalt. În plus, să fie și cineva care vine din altă zonă artistică, cum ar fi un grafician sau un arhitect. Ne-am gândit foarte pragmatic: OK, ce facem anul ăsta? De unde facem rost de niște bani să ne putem susţine ca echipă și organizaţie? Am avut șansa ca sponsorii festivalului cu care noi lucrăm să fie foarte receptivi și să participe în proiectele astea pilot, pentru că nu știam care va fi outcome-ul lor. În final, au fost peste 50 de artiști în șase serii și s-au făcut acolo zeci de piese, s-au cristalizat colaborări.

Tot ce am făcut vara aceasta am documentat online, pentru că am rămas aceiași indivizi care livrează ceva creativ și experienţial publicului nostru. Viaţa continuă și pe vremea asta, e greșit să nu te adaptezi și să nu produci lucruri care sunt valoroase pentru tine și comunitatea ta.

Ce lecţii aţi învăţat din experienţa de anul acesta?

2020 a fost un moment în care am avut timp să ne reconectăm la ce ne motivează, la ce ne inspiră și ne aduce bucurie în industria asta.

La începutul verii mă gândeam mult mai stresat la ce se întâmplă: OK, nu facem anul ăsta, dar dacă nu putem să facem nici anul viitor? Nici peste doi ani? Dar mi-am dat seama că nu trebuie să rămânem blocaţi într-un model și că atâta vreme cât avem ceva de spus, vom găsi o modalitate să spunem dacă suntem deschiși să ne adaptăm la context. Sunt convins că Electricul va fi anul viitor și că ne vom putea conecta din nou cu oamenii, indiferent de forma în care va fi, online sau nu.

TIFF

Tudor Giurgiu, președintele festivalului

Ce planuri aveaţi anul acesta pentru TIFF înainte de pandemie?

Anul trecut am hotărât să facem o secţiune dedicată Italiei, o retrospectivă Fellini. După care, în iarnă ne-am gândit la niște evenimente de stradă, un fel de street party cu un film italian vechi în Piaţa Unirii din Cluj, cu un concert surpriză Ricchi e Poveri, cu dans, cu mâncare italienească. Aveam o schiţă destul de clară de program și am senzaţia că trăiam într-o realitate paralelă, dar era ce plănuiam și ne imaginam că se va întâmpla.

Care a fost primul impact al pandemiei?

Ne imaginam că va dura o lună, două, va veni vara și lucrurile vor intra pe un făgaș normal. La început de mai ne-am dat seama că mai era o lună până la TIFF, iar noi nu mai apăsaserăm deloc pedala de acceleraţie. Și că, mai presus de decizia noastră pentru ce vom face sau nu, era o responsabilitate majoră faţă cei mulţi care lucrau pentru TIFF și cărora trebuia să le spunem ceva. Ne-am adunat și am decis că se amână, dar că îl vom face în mod sigur. Practic, am mutat toată greutatea luării unei decizii clare. A fost ceva ce ne-a ușurat pe moment. Eram mobilizaţi și de ce se întâmpla în alte ţări europene unde în anumite teritorii nu se închiseseră sălile de cinema, deși erau în lockdown.

Ce soluţie aţi găsit pentru festival?

Colegii au venit și mi-au spus: „Tudor, nu se vor deschide sălile. Hai să ne gândim la un scenariu în care facem doar proiecţii în aer liber și să stabilim când îl facem”. Mi se părea că un festival de film nu poţi să-l organizezi doar în aer liber și sunt filme pe care altfel le savurezi în atmosfera unei săli. M-am opus și din acest tip de atitudine foarte îndărătnică, am întârziat luarea unei decizii ferme. Dar vedeam din nou că se scurge timpul, intram în iulie și am început să intrăm în panică. Am spus: „Bun, dacă ar fi să-l facem, în orice fel l-am face, când s-ar putea întâmpla?”. Am propus început de august, pe slotul lăsat liber de Untold în Cluj. În mai puţin de o lună am chemat pe toată lumea la posturi și într-un mod foarte diferit faţă de ședinţele și statul la povești la un pahar de bere sau de vin din anii trecuţi.

Ţin minte că mai erau trei săptămâni și eu am sperat până în ultima clipă că vom putea să facem proiecţii și în săli. Dar ne-am repliat foarte rapid. Am identificat spaţii în aer liber în Cluj, pe unele oricum le aveam în cap de niște ani să facem proiecţii neconvenţionale, altele absolut noi unde nu ne-am gândit vreodată să facem proiecţii: curţi ale unor licee vechi sau curtea Universităţii Babeș-Bolyai, am identificat și un tăpșan în cartierul Grigorescu unde era baza sportivă Transilvania, unde era perfect să punem un ecran gonflabil și să facem film. Am zis da propunerii celor de la Universitatea de Știinţe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) care de ani de zile ne chemau să facem proiecţii în faţa rectoratului lor. E un spaţiu superb de unde am plecat acum după o ediţie de criză, dar nici nu ne gândim să nu continuăm acolo cu proiecţii.

După care a trebuit reorganizat programul, pentru că ne-am dat seama că vom putea avea mult mai puţine filme, pentru că în anumite spaţii nu puteai să te întinzi până la 3 dimineaţa. Plus că nopţile vara la Cluj nu sunt atât de călduroase.

Una dintre problemele majore a fost că nu știam câte bilete să punem în vânzare în niște spaţii unde noi nu mai făcuserăm niciodată proiecţii. Ochiometric ne dădeam seama că pot fi 200 sau 300 de locuri, dar trebuia să avem 50% capacitate și nu poţi să faci calculele astea cu ochiul. A trebuit să angajăm o firmă de topografie din Cluj care și-a trimis oamenii în fiecare astfel de spaţiu, au cartat, au făcut măsurători, filmări cu drona, am primit schiţe și în felul ăsta s-a putut calcula un număr de locuri pentru fiecare spaţiu și am putut să dăm drumul și la vânzarea de bilete.

Au venit mai puţini invitaţi, au fost mai puţine filme și a fost mai ușor de implementat festivalul. Dar, în egală măsură, au apărut lucruri la care nu ne gândeam până atunci: implementarea unui set de măsuri de prevenţie și protecţie, scris reguli pentru participanţi, cumpărat termoscannere, dezinfectanţi. Cred că până la final am investit 12.000 euro în partea asta de safety.

Ce lecţii aţi învăţat din experienţa de anul acesta?

E limpede că TIFF a pierdut anul acesta ceva ce nu poate să-ţi dea decât un public numeros. Felul în care erau aclamate și aplaudate filme, în special cele românești, era ceva unic. Era un sentiment fabulos la Cluj când oamenii umpleau un spaţiu și filmul era văzut cu sufletul la gură, iar sentimentul ăla s-a pierdut.

Dar cred că a câștigat respectul celor care au fost la film și al comunităţii, pentru că am vrut să nu treacă anul fără TIFF și știu că mulţi îl așteptau. Au contat mult mesajele pe care le-am primit de la clujeni, de la medici în special care au intrat la proiecţii și au fost impresionaţi de tot mecanismul pus în practică pentru siguranţa participanţilor. Am arătat că îl putem face în condiţii complicate și oferind un model de cum să faci ceva în condiţii de siguranţă și altora.

Nu în ultimul rând, cred că a fost și un câștig al echipei faptul că ne-am dovedit unii altora că n-am capitulat, deși în Europa multe festivaluri au fost anulate sau s-au mutat în online. Ori de câte ori cineva deschidea subiectul online-ului, spuneam că TIFF-ul nu e un festival pe care să-l muţi în online. TIFF e o sărbătoare, are un spirit pe care nu îl poţi transmite în online. Faptul că am găsit resurse și un mod de a-l face ne-a dat o energie bună și ne vom zbate să se întâmple fizic și anul viitor.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Constantin Chiriac, președintele festivalului

Ce planuri aveaţi anul acesta pentru FITS înainte de pandemie?

Lucrăm la fiecare ediţie a festivalului cu trei, patru, cinci ani înainte și niciodată nu e o perioadă delimitată, acum lucrăm pentru ediţia de anul viitor sau cea de peste doi ani, pentru că sunt nume atât de mari – cum ar fi celebrul dansator şi coregraf Mihail Barîșnikov sau artistul Robert Wilson – pe care, ca să poţi să-i aduci, trebuie să discuţi cu ei mulţi ani.

Anul acesta ar fi fost a 27-a ediţie a festivalului. Aveam deja confirmate 585 de spectacole, din 75 de ţări, în 75 de spaţii de joc. Totul era pregătit, biletele de avion erau cumpărate pentru invitaţi, cazările erau rezervate, tot. Urma ca pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, să avem conferinţa de presă și să dăm drumul la vânzarea de bilete, dar pe 16 martie am intrat în stare de urgenţă și am fost închiși.

Care a fost răspunsul iniţial la pandemie?

Iniţial am simţit că e ceva devastator. Dar în momente de criză spui: Ce am în momentul ăsta ca avere? Festivalul are o avere în spectacole jucate și evenimente organizate de-a lungul timpului. Am decis să scoatem din arhivă conferinţele speciale pe care le-am făcut și să le transmitem online în fiecare zi la ora 17.00. În același timp, toate cele 121 de spectacole din repertoriul Teatrului Radu Stanca sunt înregistrate, însă nu toate erau înregistrate la calitate bună ca sunet și lumini. Am început să difuzăm câte patru spectacole pe zi înregistrate la calitate bună. După care am făcut apel la actorii teatrului, fiecare de acasă să găsească o formulă prin care să spună povești și poezii pentru copii și adulţi de la ora 21.00 și am creat un program nou sub numele Fotoliul cu povești și poezie. Asta am făcut din 21 martie până în 1 iunie, zi de zi. Stăteam pe un munte de aur pe care nu îl exploatasem.

Cum aţi adaptat festivalul în #FITSonline?

Am hotărât aproape imediat că trebuie făcut un alt fel de festival, păstrând datele iniţiale (12–21 iunie) și tema festivalului: Puterea de a crede (Empowered). Am început, în primul rând, să sunăm artiștii de pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu – din 43 de oameni, 39 sunt încă în viaţă – și i-am rugat să ne dea înregistrarea pentru un spectacol care cred că nu s-ar fi putut aduce altfel la Sibiu, din cauza distribuţiei sau a costurilor. Toţi au răspuns pozitiv și așa am obţinut 80 de spectacole. Am cerut spectacole și marilor regizori români și din arhiva TVR. Am pus în funcţiune echipa de traducători cu care lucrăm astfel încât să avem traduceri în română și engleză pentru fiecare spectacol. Așa am reușit să creăm în mai puţin de două luni un festival online cu 138 de evenimente, de la 9 dimineaţa la 12 noaptea și toată lumea a avut acces gratuit la festival.

În cele 10 zile de #FITSonline am avut un reach de 1,7 milioane de persoane din 104 de ţări: Japonia, Brazilia, Rusia, Africa de Sud. Acum retransmitem spectacolele pe care le-am avut în festival, pentru că nu toţi oamenii au reușit să le vadă.

A fost un câștig că au avut acces la festival oameni care altfel n-ar fi avut acces, pentru că locuiesc în altă ţară sau nu au prins bilet. Dar s-a pierdut miracolul întâlnirii fizice cu oameni din toată lumea. Anul trecut am avut în medie 73.000 de spectatori pe zi, în condiţiile în care Sibiul are 160.000 de locuitori. Era o energie în oraș, nu găseai loc liber în niciun hotel, iar asta s-a pierdut.

Ce lecţii aţi învăţat din experienţa de anul acesta?

Nu știam nimic despre ce înseamnă să transmiţi live pe YouTube sau pe Facebook, ce înseamnă drepturi de autor sau drepturi muzicale pe aceste platforme. A fost o aventură. Numai pe partea de streaming online au lucrat peste 30 de oameni pentru festival.

A trebuit să schimbăm planul de investiţii de anul acesta și să cumpărăm aparatură de sunet și de filmare ca să putem să înregistrăm spectacole, să le traducem și transmitem online. Acum facem toate proiectele teatrului în dublă ipostază: pe viu și online. De exemplu, Florin Piersic Jr. trebuia să facă spectacolul Tom și Jerry, am început să repetăm online, dar el a propus să facem și o variantă film. La fel, cu soţii Andreea și Andrei Grosu am făcut spectacolul Autobahn online. Asta încercăm cu toate spectacolele și înregistrăm încontinuu ca să putem vinde bilete la spectacole online.

Anul acesta simt că am muncit cât în trei ani la un loc, dar am învăţat că fără pierdere nu există construcţie pe lume și că a te plânge nu e productiv, trebuie să cauţi în permanenţă soluţii.

---

Povestea face parte din „24/7: Un ghid de viață și muncă pentru antreprenorul creativ”, volumul VI, un proiect editorial realizat de echipa DoR la inițiativa UniCredit Bank. Ediția 2020 este dedicată rezilienței în pandemie și poate fi comandată aici.