Cum arată 48 de ore într-un sat care știe cum vrea să crească
În Saschiz, viitorul e o combinație între practicile vecinătăților istorice săsești, cafenele, gastronomie și antreprenoriat.
Dezvoltare cu forțe locale
După ce a văzut o poză pe WhatsApp cu un perete mov al unei case din Saschiz, primarul Ovidiu Șoaita, 52 de ani, a ieșit din birou, s-a urcat în mașină cu vicele și s-au oprit la casa cu numărul 316. Șoaita, care adoptă poziția Superman când stă în picioare, l-a întrebat pe bărbatul pe la 40 de ani care a ieșit la poartă de ce nu a consultat autoritățile înainte să se apuce de vopsit. Movul nu e o culoare care să se alinieze standardelor locului. Au nevoie de culori calde, deschise, prietenoase. Un crem ar fi fost bun, un bleu deschis ar fi funcționat. S-au întrebat cum de Șoni, zugravul, a aprobat-o, pentru că de obicei știe cu ce culori lucrează comunitatea. Acum, așa își dorise soția proprietarului.
„Să nu te trezești cu un dosar penal”, a spus primarul mai în glumă, mai în serios. Măcar la stradă să nu facă așa ceva, i-a atras atenția. Au mai urmat discuții pe tema asta și înapoi la Primărie. Au deschis dosarul cu toate casele, ca să discute vernilul, culoarea inițială a casei, au scos și paleta de culori care s-ar preta.
Șoaita spune că alinierea la standardele comune, stabilite printr-un plan urbanistic general (PUG) e o problemă constantă, în parte și pentru că se întorc oamenii din străinătate și ar vrea să decoreze și să renoveze după bunul plac. A mai văzut prin sat porți kitschoase cu balamale stridente, acoperișuri ridicate cu vreo două palme mai mult decât cele din jur și spune că toate astea ar fi evitate dacă i-ar consulta din timp. O casă trebuie să aibă maximum parter și un etaj, iar regula generală este să nu depășească înălțimea caselor vechi, întrucât satul Saschiz face parte din patrimoniul UNESCO.
Telefonul primarului sună tot timpul. Câteodată din cauza cetății de pe deal, care e pe cale să intre în restaurare. Trebuie să îi facă loc constructorului pe o porțiune îngustă de vreo 600 de metri și e nevoie să pună pietriș și să taie niște copaci care au crescut peste zidurile cetății. Problema va veni când copacii tăiați vor cădea în râu și nu vor mai putea fi valorificați, spune Șoaita. „Căutăm o soluție pentru asta.” Altă dată sună cineva de la Direcția de Cultură a Ministerului; vor să știe cât vor dura lucrările la cetate. Contractul de finanțare a fost semnat în 2017, iar recent a fost dat ordinul de începere a lucrărilor (finalul e plănuit pentru sfârșitul lui 2021). Pe la prânz mai sună o dată bărbatul cu peretele mov ca să negocieze. Primarul insistă că nu trebuie culori închise și reci, cel mult un maro deschis spre crem, dacă vrea.
Înapoi în birou, primarul inventariază niște cereri pentru titluri de proprietate, pentru că Saschiz este prima comună din țară (din 18 care au aplicat la Programul Național de Cadastru și Carte Funciară) care a fost gata să ofere cadastru gratuit și-i ajută pe localnici să finalizeze actele. Comuna Saschiz are 2.000 de locuitori și trei sate: Saschiz, Mihai Viteazu și Cloașterf. Apoi un consultant îl trage într-o ședință ca să-i prezinte oportunitatea de a fi parteneri într-un proiect pentru crearea unei creșe, cu beneficiari copii romi, din familii cu părinți șomeri. Discuția ajunge și la cât de serioși și muncitori sunt romii, unii mai serioși ca românii. În Saschiz nu mai sunt probleme cu romii, ca acum câțiva ani, spune primarul. Unii s-au apucat și ei de turism și transportă oamenii în trăsuri prin sat, își văd de treabă. Pentru că e în funcție de 16 ani și știe la ce să se uite, încearcă să împingă, printre altele, întrebarea mai mare: „Cum susținem creșa după ce se termină finanțarea?”. O sună pe directoarea școlii s-o întrebe câți copii sunt înscriși la clasa pregătitoare și discută cu echipa ce clădire s-ar preta, dacă vor aplica și ce studiu de fezabilitate le-ar trebui. Între timp, încă un pic și încep și lucrările pentru reamenajarea zonei centrale, care nu e amenajată nici pentru turiști, nici pentru locuitori.
Îl mai sună și băieții angajați la ferma lui cu aproape 300 de vaci de carne, unde petrece vreo două ore în fiecare dimineață, înainte să ajungă la opt la birou. Sunt lucruri de mutat, de reparat și primarul dă din cap nemulțumit după ce închide telefonul, pentru că ar putea să comunice mai bine între ei, nu să-l sune pe el de fiecare dată.
Telefoanele sunt și despre lucruri care se întâmplă în zonă, cum ar fi o spargere la casa de bani a primăriei din Vânători, dar și despre toate proiectele în derulare, de la traseul curentului electric la cetate, la rețeaua de gaz, la sistemul de supraveghere video în sat sau reabilitarea unui pod. Din puțin peste 11 milioane de lei, cât adună lista de peste zece proiecte în lucru în acest an, 1,5 vin de la bugetul local, restul prin PNDL (bani de la Guvern) sau PNDR (bani europeni), pentru care Șoaita are echipe de colaboratori care scriu proiecte și fac studii de fezabilitate.
După ce verifică lista proiectelor în lucru și bugetarea, primarul se întoarce la vice și la un saschizean mutat în Sighișoara, care o să-i ajute cu netezirea drumului pentru firma de construcții de la cetate, și care vrea să știe lucruri concrete. „Cât e ora de buldozer?”, îl întreabă Șoaita. 250 lei. „Dar ora de profilat?”. 150. „Dar mergem așa, din 50 în 50?”, râde bărbatul, mulțumit că rezolvă cu forțe mai aproape de comunitate și cu tarif pe oră. Dacă ar fi contractat o firmă mai mare, nu vrea să se gândească cât din buget s-ar fi risipit.
„Cred că mergem pe un drum bun”, spusese primarul cu o zi înainte, la o întâlnire cu membrele asociației Vecinătatea Femeilor din Saschiz. „De cinci-șase ani nu mai sunt case de vândut”, l-a completat Anca Dalmasso, deși o plimbare prin sat îți arată case părăsite, unele în paragină. Sătenii au apă curentă gratuit, internet prin fibră optică, colectare selectivă a gunoiului și lemn de foc la jumătate față de prețul pieței (80 de lei un metru ster, față de 160). Marea cumpănă e canalizarea, care încă nu e funcțională – conducte există, dar sunt probleme cu stația de epurare.
Administrația locală vrea să găsească o modalitate legală prin care să îi scutească cinci ani de impozit pe cei care își restaurează corect casele (mai ales că și cheltuielile sunt serioase: de 2,5 ori costă mai mult restaurarea unei case, decât renovarea), iar unul dintre pariurile viitoare e destinația fostei școli germane, o clădire impunătoare cu etaj, revendicată și obținută de Biserica Evanghelică, pe care primăria a cumpărat-o cu fonduri proprii și pe care se gândește, împreună cu comunitatea, s-o transforme într-un centru de resurse locale.
Saschiz e un sat în care oamenii se mută, își cumpără case, își încep mici ateliere sau pensiuni (sunt vreo 60 de locuri de cazare în momentul ăsta, trei pensiuni în construcție și două campinguri pentru rulote care au primit finanțare și care ar urma să fie gata la anul), iar business-urile deja existente se extind – apar noi produse ori câte-o cameră în plus de cazare. Ce funcționează e o colaborare reală între administrația locală, antreprenori și liderii comunității, care se întâmplă natural – în jurul unei mese, duminicile sau pe la fiecare acasă, când e câte-o lucrare mai mare de făcut și e nevoie de ajutor. (Când noi am rugat femeile din Vecinătate să ne gătească câteva feluri cu rubarbă, ca să explicăm care-i treaba cu planta asta care cucerește Bucureștiul, ne-am trezit cu o mobilizare de vreo 15 oameni, la Ceainăria Tei, deschisă acum aproape doi ani de Hadrian Morar și soția lui, Marianne).
Pentru proiectele importante, există consultare publică și, în general, există o viziune comună asupra lucrurilor care trebuie să se întâmple. Unde urmează să se pună de acord primăria și comunitatea e dacă Saschizul ar trebui să devină stațiune turistică de interes local, o titulatură pentru care trebuie să aplice la Ministerul Turismului și care le-ar aduce puncte în plus și avantaje la obținerea de finanțări. Deocamdată e doar un gând de-al primarului, pe care liderii Vecinătății l-au primit cu scepticism. „Stațiune” le duce cu gândul la turismul de pe Valea Prahovei, iar Saschizul nu este asta.
Moștenirea sașilor
Saschizul a fost înființat de coloniștii germani veniți în Transilvania la mijlocul secolului al XII-lea și se află la 21 de kilometri de Sighișoara. Conform unei monografii locale, a avut cel puțin nouă denumiri în trei limbi: germană – Kaisd, maghiară – Szász Késd și română – Kizdu. Numele actual românesc e derivat din maghiară, Szász Késd – Saschiz. Sașii au fost majoritari până la începutul anilor ’90, când aproximativ 1.000 de persoane au plecat în Germania. Recensământul din 2011 și sursele locale spun că acum în sat mai trăiesc 60 de etnici germani.
Rudolf Poledna Joachim, un sas de 33 ani care lucrează full-time ca inginer mecanic în Sighișoara, e un fel de istorie vie a sașilor din sat. Ne face un tur al bisericii evanghelice, care acum miroase umed și răcoros, a ciment și lemn, pentru că turnul cu ceas e în restaurare.
Rudolf (sau Rudi, cum îl știu prietenii) a devenit clopotar în 2016, când a fost ales și Vater-ul (tatăl) bisericii, mai degrabă dintr-o nevoie, fiindcă sașii mai în vârstă nu mai puteau să se implice. Mandatul său expiră în 2020 și zice că o să candideze din nou. Vater-ul bisericii e responsabil de buna guvernare a lăcașului de cult, iar munca lui Rudolf se întinde de la tăiatul ierbii, la plata salariilor. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, cea Evanghelică are o structură bottom-up și fiecare parohie încearcă să se autoguverneze. Saschizul aparține de districtul Sighișoarei și episcopia Sibiului, iar din fericire încă sunt destui localnici încât să se orânduiască singuri, fără să devină ceea ce ei numesc o comunitate de diasporă, administrată din afara satului. Structura de tip bottom-up presupune și alegerea preotului de către comunitate, dar asta nu mai pot face, pentru că, preotul a plecat și el după revoluție, așa că slujbele au loc din două în două duminici și la sărbătorile mari, ținute de preotul Johannes Halmen din Sighișoara.
Împreună cu alți doi prieteni, românul Hadrian Morar, și francezul Charles Dalmasso, care are un atelier de tâmplărie, Rudi trage clopotele duminica înaintea slujbei. E nevoie de trei bărbați pentru că sunt trei clopote: la 9:15 trag clopotul cel mare, la 9:30 pe cel mijlociu și pe cel mic la 9:45. La ora 10 cele trei bat la unison și atunci oamenii au voie să intre în biserică. Totuși, de doi ani nu prea mai trag clopotul mare, fiindcă e mult prea greu și le e teamă să nu strice și mai mult turnul, a cărui structură de rezistență e vulnerabilă. Chiar dacă n-ar mai fi nevoie de trei bărbați, ei tot se duc împreună, pentru că e prilej de întâlnire și conversație prietenească. Rudi spune că nu e necesar ca clopotarii să fie sași, evanghelici și nici măcar bărbați, „până la urmă sunt biserici ale căror clopote sunt trase printr-un întrerupător, de-un roboțel”, glumește el.
Biserica evanghelică, construită în secolul al XV-lea în stil gotic și baroc, e monument UNESCO și e deschisă publicului din 2012, o decizie cu care comunitatea locală s-a împăcat greu, fiindcă o resimțea ca pe o invadare a intimității. Acum poate fi vizitată în fiecare zi, din mai până în octombrie. În cupola bisericii stă pitită o capsulă a timpului în care cei care au edificat-o au închis un pergament cu numele lor, un mesaj care așteaptă să fie citit și o cutie cu banii acelor timpuri. Capsula din Saschiz are 187 de ani și încă nu a fost deschisă.
Rudolf a plecat prima oară de acasă la 13 ani, la liceu în Sibiu. A revenit în satul natal după aproximativ zece ani de experimentare prin țară și în afara granițelor. S-a întors fiindcă nu a vrut să pună locul de muncă în fața familiei, iar rigurozitatea Germaniei îl făcea să se simtă îngrădit și fără posibilitatea încercării, ori „aici ai o grămadă de chestii de construit. Trebuie să faci ceva ca să-i încurajezi pe alții să continue tradiția”.
E foarte greu, spune el, pentru o comunitate să-și păstreze identitatea dacă nu există continuitatea tradițiilor. Sașii se guvernau după normele vecinătății, transmise pe cale orală din generație în generație, care s-au pierdut odată cu plecarea oamenilor: „Vecinătatea însemna o prezență constantă, să participi, să-i dai ultima onoare celui decedat, să pui mâna”, spune Rudi. Vecinătatea implica și o anumită strictețe, de exemplu exista o regulă despre cum trebuie ținută sapa când sapi o groapă, iar dacă nu te conformai trebuia să plătești o amendă. Dacă înainte de Revoluție existau nouă vecinătăți, acum Saschizul mai are una singură. Singurele ritualuri unde se mai aplică cât de cât regulile sunt înmormântările și „ziua rânduielii”, pe care Rudi o numește „zi de judecată și împăcare”, cu rolul de a apropia și a îmbunătăți funcționarea comunității. În ziua asta, oamenii obișnuiau să se întâlnească la Vater-ul vecinătății și, cum spune Rudolf, „să-și verse amarul”, însă acum e mai degrabă „o dare de seamă”, prilej să se întâlnească.
Rudolf spune că și dialectul local săsesc va dispărea fără sașii plecați. „E doar o limbă vorbită. Unde nu sunt sași, se pierde.” E bucuros că sporul natural al sașilor din Saschiz e aproape de zero, adică nu mor și nu pleacă mai mulți decât se nasc.
Pentru Rudolf identitatea de sas e strâns legată de datoria față de comunitate. Nu poți să te izolezi și să fii sas. Așa a ajuns să-și cumpere o casă în Saschiz, pe care acum încearcă să o transforme în pensiune. Deși o vede ca pe o investiție în anii de pensie, salvarea unei case a contat pentru el și soția sa, româncă. „Nu se mai recunoaște satul săsesc, e plin de culori vii și fațade șterse. Noi vrem să evităm kitsch-oizarea asta”, așa că aleg să păstreze specificul arhitectural local.
În altarul bisericii sunt agățate șase plăci memoriale ale sașilor morți în Primul și al Doilea Război Mondial și ale celor deportați în URSS în 1945. Străbunica lui Rudolf s-a numărat printre cele 220 de persoane deportate din Saschiz, iar bunicul său a crescut fără mamă, pe care a reușit să o revadă abia la nuntă. Rudolf spune că și mama lui a avut mult de suferit din cauza apartenenței la etnia germană și își dorea foarte mult să plece din țară. A primit cu greu permisiunea să dea Bacul, a avut doar locuri de muncă temporare și nu s-a putut căsători cu partenerul ei, din frică de a nu-i afecta lui viitorul profesional.
Cât despre viitorul Saschizului, speră ca oamenii din sat să devină conștienți de potențial și să încerce să aibă o viață decentă cu resursele la îndemână. „Să fim o comunitate care să-și păstreze spiritul, dacă nu și forma – mă gândesc acum la vecinătate, la un spirit comunitar care acum lipsește. Sper să se întoarcă cât mai mulți oameni și comunitățile rurale să redevină atrăgătoare pentru tineri, în special Saschizul.”
Începuturile
La Transilvania Bike Trail Race, o cursă de biciclete pe care fundația ADEPT o organizează în Saschiz în parteneriat cu clubul sportiv Nomad Multisport, se înscriu peste 1.000 de persoane. Cursele au 22, 42 sau 77 de kilometri și trec prin curți de biserici fortificate, peste dealuri și ajung la cetatea de pe deal din Saschiz. Dacă acum câțiva ani traseul începuse cu câteva zeci de participanți, la Viscri, astăzi începe și se termină la Saschiz și a ajuns să blocheze zona, în cel mai bun sens, într-un weekend de august. Asta înseamnă că oamenii se cazează în satele săsești din zonă și consumă produsele locale în timp ce se bucură de traseu.
ADEPT a bătut la ușa primăriei din Saschiz prin anii 2000, ca să aducă proiecte de dezvoltare în comunitate. Primarul de acum le-a spus că ușile sunt deschise, pentru că nu era nimeni care să încerce ceva, orice, în zonă. ADEPT a integrat atunci zona în situl Natura 2000, pentru valoarea pajiștilor care-l mărginesc și pe care se înghesuie peste 150 de plante diferite pe metru pătrat. Nu e atât despre raritate, cât despre diversitate și nevoia de a promova un fel de agricultură mai puțin intensivă – mai mult cu coasa, decât cu un utilaj care ajunge să apese și cu 10 tone.
Au urmat întâlniri cu fermierii, prin care să-i convingă că există fonduri pe care le pot accesa ca să aibă grijă de pajiști. Apoi au venit întâlniri cu multe întrebări mari: Care sunt valorile comunității? Care sunt punctele tari și care slabe? Echipa și-a dat repede seama de nevoia localnicilor de a fi ascultați, de a face parte din proces. De la consultările cu ADEPT și lista cu nevoi a apărut și Grupul de Acțiune Locală (GAL) Târnava Mare, care sprijină intervențiile locale cu fonduri și consultanță.
O altă reușită sunt cele opt centre de procesare a laptelui din satele săsești din zonă, printre care și Saschiz. Tot ei au făcut un centru de procesare a fructelor în sat, unde oamenii merg toamna cu merele proprii și fac suc, gratis. Acum, Asociația ADEPT promovează meșteșugul ceramicii, vechi în istoria sașilor, angajează persoane din categorii vulnerabile, dau fonduri pentru antreprenorii din zonă, pentru florării, taximetrie sau consultanță, și colaborează cu WWF la crearea unui brand care să adune producătorii din zona pajiștilor valoroase, care să reflecte un vot de încredere pentru calitatea superioară a gemurilor și altor produse făcute în zonă.
Pe termen lung
Nu doar primarul Saschizului este preocupat de întrebarea ce facem pe termen lung, ci și Jim Turnbull, un scoțian de 68 de ani care și-a petrecut vreo 40 de ani în proiecte de dezvoltare rurală în toată lumea, de la dezvoltarea turismului, la dezvoltarea de produse locale.
Turnbull nu și-ar fi imaginat că o să-l prindă 2019 producând și vânzând gemuri, siropuri sau gin de soc în toată țara și în străinătate, după ce în 2010 a deschis Pivnița Bunicii cu câteva borcane. Aventura lui în Transilvania începe de fapt prin 2002, când lucra într-un proiect la Marea Neagră și un grup de cercetători l-au adus să viziteze pajiștile cu înaltă valoare naturală pline cu soc și alte sute de specii de plante. Curând a devenit unul dintre directorii fundației ADEPT. Pentru ca localnicilor să le pese de ecosistem, trebuie să începi prin a răspunde unei nevoi locale mai mari, spune Turnbull, trebuie să agăți o valoare peisajului.
De ce s-ar fi oprit turiștii în Saschiz, un sat fără locuri de cazare? Scoțianul a creat cursuri ca localnicii să învețe cum să relaționeze cu turiștii și cursuri de igienă alimentară. A ajutat la dezvoltarea mai multor activități în sat precum cine, vizite la ferme sau amenajarea unor trasee turistice și a convins, treptat, femeile din sat să pună gemul și-n borcane mai mici, pentru vânzare. Apoi, oamenii au ajuns să poposească în sat și-o săptămână. Turnbull a fost unul dintre pionierii dezvoltării turismului rural din zonă și ai mișcării slow-food.
Între finanțatori care păreau interesați să își bifeze bugete de sustenabilitate fără să-i intereseze neapărat ce se întâmplă pe termen lung, tendința universală a ONG-urilor de a sări de la o direcție la alta în funcție de finanțările existente și o criză economică care bătea la ușă prin 2007-2008, Turnbull a pus lucrurile în balanță. Să se întoarcă la proiecte de dezvoltare rurală nesustenabile (pe termen scurt) sau să încerce să creeze ceva sustenabil, neperisabil. Banca Mondială vorbea despre cel puțin șapte ani necesari ca un proiect (fie business sau ONG) să-și găsească drumul spre sustenabilitate, să facă primii pași singur, spune Turnbull.
A făcut acum zece ani ce crede că ar fi trebuit să facă acum 40 de ani. A cumpărat o proprietate în Saschiz și, treptat, a integrat un centru de procesare a fructelor, un magazin de desfacere pentru gemuri și sosuri și un colț de degustări pentru turiști, pentru a dezvolta și inova constant Pivnița.
Turnbull are acum angajați full-time din comunitate și colaborează cu alte mii de oameni când vine vorba de cules soc. A cumpărat zeci de tone de soc și a produs sute de mii de litri de concentrat de suc, care ajunge în Marea Britanie, e transformat în produs finit și vândut (atât acolo cât și la noi) ca sirop sau, mai nou, ca gin. Planul era să culeagă și mai mult soc până în 2019, dar forța de muncă devine o problemă, din cauza emigrărilor. Dacă anul trecut a avut 15.000 de oameni de la care a cumpărat soc, anul acesta au fost doar jumătate.
Produsele de la Pivnița Bunicii, turismul și comunitatea fac parte împreună din același lanț în dezvoltare. Turiștii vin, poate se plimbă cu bicicletele, se cazează undeva în sat, mănâncă o cină locală, apoi pleacă cu un borcan de gem de zmeură sau de miere.
Pe lângă gemuri, siropuri sau sosuri cu roșii, prune și usturoi, bucuria primăverii a fost primirea licenței pentru ginul de soc, după un dans de câțiva ani cu autoritățile. Provocarea inițială a fost să-și convingă echipa că standardele calității trebuie menținute. Curățenia nu se face repede, cu o zi înainte de audit. Contabilitatea trebuie să fie la linie pentru o relație lină cu ANAF. Pivnița Bunicii, un brand care încearcă mereu să fie better, at a higher level și să inoveze chiar și pe partea de ambalare, e pariul lui și al celor 23 de investitori internaționali că sustenabil înseamnă timp, răbdare și, în special, atenție la siguranța alimentară. Pivnița Bunicii este prima micro-întreprindere aliniată și certificată standardelor globale de siguranță.
Întrebați și femeile
E o zi călduroasă de vară și liniștea de la amiază din curtea ceainăriei lui Hadrian e dezmorțită de râsetele zgomotoase ale celor patru femei așezate la masa din lemn. Florentina Călugăr, 42 de ani, își amintește de vorba preotului evanghelic Johannes Halmen, care i-ar fi spus primarului că „dacă vrea să facă ceva-n sat, trebuie acuma să întrebe și femeile“.
„Femeile“ de care vorbește sunt membre ale Asociației Vecinătății Femeilor din Saschiz, o organizație neguvernamentală înființată în 2015 de grupul vesel de la masă, împreună cu alte douăzeci de femei care muncesc și locuiesc (majoritatea) în comună. Florentina Călugăr, sora ei – Anca Dalmasso, Diana Schuster-Costea și Oana Poledna sunt prietene de mulți ani și ideea lor a prins forța unui ONG dintr-o nevoie. Voiau să unească cât mai multe femei care să construiască proiecte cu folos pentru comunitate și pentru turiștii care-și încercuiesc pe hartă satele săsești din Transilvania. Idei aveau, dar nu toate știau un ABC al planului de acțiune, organizat, pe foaie. Asta le tăia elanul din start și le slăbea din voce, într-un sat și așa dominat de spiritul conservator. Până într-o zi, când femeile nu și-au mai gândit ideile separat, ci împreună.
Nu a fost prima încercare a femeilor din Saschiz de a-și face cunoscute planurile sociale, dar a fost prima în mod formal, cu acte în regulă. În 2011, „nucleul“ format din șase femei s-a înscris într-o competiție națională dedicată femeilor antreprenor. Au câștigat locul I și un premiu de 2.000 de dolari. Cu o parte din bani au organizat, în Saschiz, prima Sărbătoare a Rabarbărului, la care au venit câteva zeci de localnici și prieteni din Sighișoara. Gospodinele își amintesc că au primit atunci cel mai frumos compliment: „Mulțumim, dar nu mai putem“
Femeile au găsit motivație și inspirație și din acțiunile Fundației ADEPT, care era deja activă când ele au început. Ancăi, 38 de ani, pe atunci proaspăt absolventă a Facultății de Turism la Sibiu, nu-i venea să creadă că-și găsea un loc de muncă chiar acasă, în satul natal. A lucrat doi ani la fundație, dar felul ei independent și spiritul de antreprenor au determinat-o să-și deschidă, împreună cu soțul ei francez, Charles, o casă de oaspeți pentru turiști, cunoscută drept Casa de pe deal. La scurt timp, și-au deschis și un magazin online de murături picante, un produs tradițional atestat de Ministerul Agriculturii.
În același an, 2007, sora ei, Florentina Călugăr, demisiona de la un radio local din Sighișoara și de la naveta zilnică, pentru un post la primăria comunei, într-un program care se numea Economia bazată pe cunoaștere. În rolul ăsta a organizat cursuri de instruire pentru folosire a calculatorului pentru localnici, a deschis biblioteca comunală și a învățat să scrie primele proiecte de finanțare, devenind, în timp, ajutorul de bază pentru toți sătenii care se visau mici afaceriști. Prietenii o porecliseră „e-Florentina“.
De altfel, e un cerc restrâns în care se învârt femeile din comunitate, lucrând împreună în asociații, cu autoritățile locale sau fiind prietene din copilărie. Acum, sunt 15 femei care se implică permanent în activitățile asociației, pentru care donează 10 lei lunar. Provin din toate categoriile sociale: sunt medici, profesoare, casnice, femei care lucrează în sistemul public, antreprenoare sau producători locali. Când participă la conferințe prin țară, oamenii le primesc cu uimire. „Ne așteptam să vină niște băbuțe cu baticuri“, le spun, iar pe Anca, care are pierceing în nas – o pufnește râsul.
Au un birou într-o cameră de lângă terasa Hanul Cetății, unde se întâlnesc, socializează, vorbesc despre problemele lor și despre următorul eveniment cultural, Musical Brunch-ul din 26 iulie, în cadrul săptămânii Haferland.
Organizează evenimente prin care doresc să pună în valoare multiculturalitatea și care, spun ele, să ducă mai departe tradițiile locale, și de la sași, și de la români. De 1 iunie cheamă copiii în fostul cinematograf al satului pentru un spectacol de teatru cu artiști de la Sighișoara. Toamna se reunesc cu sătenii și se bucură de ce au cultivat peste an la sărbătoarea recoltei. Sărbătoarea Rabarbărulului a devenit, după șapte ediții, un mic fenomen local, unde ajung și aproape 1.000 de turiști. Cu primarul colaborează deja de mulți ani pentru evenimente, ca el să le cunoască nu doar umorul, dar și rezultatele proiectelor. Sunt însă și mici evenimente în care nu se bagă, cum ar fi Fiii Satului, o sărbătoare populară cu mici și bere.
De două luni, asociația are primul proiect regional, Bucate din vecinătate, pentru care a primit o finanțare de 60.000 de euro prin GAL. Proiectul își propune, printre altele, să-i sprijine pe producătorii locali din satele și județele vecine să-și vândă produsele locale, în coșuri țărănești. Primele livrări au fost făcute la sfârșit de iulie. Pe viitor, și-ar dori să-și deschidă un mic restaurant cu specific local.
„În urmă cu câțiva ani, femeile nu aveau o voce în Saschiz“, spune Anca Dalmasso. „Asociația ne-a dat încredere“, o completează Diana, președinta asociației Vecinătății. „Eu, de exemplu, sunt o vinitură”, spune Oana, membră a asociației, colegă cu Florentina la GAL și soția clopotarului Rudi. „Dacă nu exista asociația, nu le cunoșteam pe fete și nu realizam proiecte împreună, bune pentru locul în care trăiesc acum.“ De când există asociația, Florentina are un sentiment tot mai puternic de unitate și de încredere între oameni. „Ne e mult mai bine, așa, împreună, decât să te simți izolat într-o comunitate”, spune și Anca.
În acești ani de când lucrează împreună, au învățat cât de important e ca o echipă în care acum există atâtea voci să funcționeze bine și că respectul reciproc e esențial. Știu că e greu să răspundă tuturor nevoilor comunității, dintre care cele mai problematice țin de educație. Fac pași mici. Și-au propus ca, la ședința următoare să discute și un mic proiect comunitar total diferit de ce au făcut până acum: pentru că nu se descurcă, vor să-i învețe pe săteni ce să spună când sună la 112.
Antreprenor, barista și clopotar
Hadrian Morar „e din ’82”, îți spune când îl întrebi câți ani are. E din Sighișoara și de patru ani s-a mutat la Saschiz, după alți patru în care a fost bucătar la Hilton în Leicester, Marea Britanie. E a doua vară în care e barista autodidact la propria lui ceainărie și prepară unul dintre cele mai bune cold brews din partea asta de țară. La bază e profesor de geografie și germană, dar a profesat doar un an.
Ceainăria înseamnă o fostă bucătărie de vară (pe care a găsit-o încuiată și plină de mobilă veche) și o terasă cu două mese pe locul unui șopron. Totul într-o grădină căreia Hadrian i-a dărâmat gardul pe jumătate, pentru că vrea să o știe deschisă.
Casa, cumpărată de la o familie de sași, e un work in progress nesfârșit, în pași mici. Nici el, nici soția lui, Marianne, 37 de ani, nu se grăbesc nicăieri și chiar se bucură că n-au avut mulți bani de investit de la început, pentru că asta i-a scutit să facă greșeli pe care acum le-ar fi regretat, cum ar fi să pună pereți de sticlă unei șuri săsești.
Șura săsească, pe care Hadrian se bucură acum că n-a avut bani s-o modernizeze. Casa le-a dictat destinația fiecărui spațiu, spun proprietarii. Fostul grajd e acum un lounge și în viitor o cameră pentru turiști. Mobilă de la bunicii lui Hadrian, din zona Reghin. Lada de zestre a unuia dintre strămoșii fostul proprietar sas al casei. Lada uneia dinte vecinătățile din Saschiz, în care Hadrian a găsit documente și registre vechi. +3Barul din ceainărie e construit de Hadrian și de soțul Ancăi, Charlie. Fostul șopron adăpostește azi terasa ceainăriei. Șura e acum depozit pentru tot felul de obiecte.
Casa însăși le-a arătat drumul, spune Hadrian, și destinația fiecărui spațiu. Din toată gospodăria, încăperea ceainăriei reflectă cel mai bine și istoria sașilor, și a casei: un perete e din piatră, așa cum sunt zidurile cetăților și construcțiile medievale, iar ceilalți din cărămidă, iar unul dintre ei păstrează încă straturile decojite de tencuială, de la albastrul de Saschiz, până la bejurile cu modele din perioada comunistă. „Vreau ca turiștii să vadă ce a fost, nu ce mi-ar plăcea mie sau ceva am văzut într-o revistă”, spune Hadrian.
Soția lui e învățătoare în Sighișoara și s-a născut în Bistrița. S-au cunoscut la Cluj la facultate și au locuit împreună în Anglia patru ani, iar acum amândoi vorbesc în germană cu fiul lor de patru ani. Mariannei îi place viața de aici, dar îi lipsesc călătoriile. „Acum vine lumea aici”, spune ea și se gândește la turiștii de toate naționalitățile care le calcă pragul. În curând le vin și cele 15 biciclete (din care cinci electrice) cumpărate printr-un proiect câștigat la GAL, așa că vor putea oferi și alte servicii, pe lângă ceainărie.
Cei doi nu sunt prea siguri dacă afacerea e pe minus sau pe plus – iar profit, la cât e de mică, nu prea are cum să facă. Tot ce știu e că au cât le trebuie și că le trebuie tot mai puțin – Hadrian spune că și-a cumpărat recent pantofi după cinci ani, nu pentru că n-ar fi avut bani, ci pentru că nu avea nevoie.
Ceainăria e mereu deschisă și mereu primitoare, dar cele mai de preț lucruri pe care cei doi le oferă sunt, de fapt, timpul și disponibilitatea la povești. Nu e locul în care cineva îți servește o cafea și pleacă, ci e curtea în care intri ca la prieteni și în care e posibil chiar să nu fi servit imediat, dacă e ceva mai important în desfășurare, cum ar fi o discuție cu copilul despre un mic șanț pe care l-a săpat în joacă la intrarea în șură.
4 comentarii la Cum arată 48 de ore într-un sat care știe cum vrea să crească
Comentariile sunt închise.
S-ar putea să-ți mai placă:
O săptămână din viața unui downshifter
Iulian și Sorina și-au construit o casă, și-au cumpărat o livadă și s-au mutat la sat ca să rămână.
„Agricultura ecologică îi drumul”
O familie de ţărani din Mureş arată că se poate trăi fără artificialul agriculturii chimizate.
Rețeaua de alimente
Poate un magazin online să fie o punte de legătură între producători și consumatori?
Am avut onoarea sa ii cunosc personal pe multi dintre acesti tineri.Daca tot tineretul Romaniei ar fi de calibrul lor, am fi departe.Sunt Oameni, Cetateni, Romani, cu care avem toate motivele sa ne mandrim. Cinste lor si taria de a-si urma si creste visele !
Ce se întâmplă la Saschiz, este unicat la nivel de țară. Pe de o parte este extraordinar, îți arată că este nevoie de conlucrare, reziliență, de muncă întinsă pe mulți ani (și că prezervarea unui specific local rentează). Pe de altă parte, ați epuizat singurul subiect de acest fel. Cred că nu mai găsiți o combinație de acest fel nicăieri în țară – autoritate locală, societate civilă, antreprenoriat, Grup de Acțiune Locală activ. Și de la această concluzie – întrebarea este de ce doar aici este și a fost posibil? În România avem peste 3.500 de comune?
În ce privește mișcarea Slow Food, trebuie să folosiți majusculele. pentru că este o organizație nu un obicei culinar. Are sediul în Italia dar are grupuri de acțiune, peste tot, inclusiv în România. Filosofia acestei mișcări a contribuit la testarea și punerea în practică a multor proiecte de prezervare a patrimoniului culinar, inclusiv la Saschiz. Iar Jim Turnbull este liderul comunității locale Slow Food. În ce îl privește pe Charly Dalmasso, cred că deja este român de vreo 2 ani, iar francezitatea sa a rămas demult în urmă, și cred că încă este consilier local la Saschiz.
Am convingerea că exista foarte multe resurse în fondul acestui spațiu geografic. Iar momentele cruciale ale istoriei noastre au demonstrat-o că putem să o luăm de la capăt. Important este să simțim că suntem o mare familie.