Vasile Mih
Profesorul din Sighetu Marmației care își dorea ca toți elevii să vină cu drag la școală a murit la 52 de ani de COVID-19.
De Georgiana Ilie
Fotografie de Raluca Mărgescu
Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Obiectul care apare în fotografii i-a aparținut lui Vasile și l-am primit de la familia lui pentru a-l include în articol.
Cea mai frumoasă amintire recentă pe care o are Cecilia Mih despre soțul ei, Vasile, e din vara lui 2019, când s‑au dus la Delft, în Olanda. Și‑au făcut fotografii în fața universității în care o lăsau pe fiica lor să studieze computer science: ei doi, Mara și fiul lor mai mic, Tudor. „Era atât de mândru de Mara că a ajuns să învețe la școala asta.”
Vasile Mih a fost profesor de fizică și director la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, Maramureș, o școală cu istorie de 100 de ani, pe care a absolvit‑o și el. Îi plăcea să citească – tot timpul avea o carte de fizică sau de dezvoltare personală în mână –, să se plimbe prin grădina casei lor, pe care Cecilia o îngrijea, și să fotografieze flori.
Dar cel mai mult îi plăcea să fie în școală. „Când era director la Liceul Tehnologic Marmația, 90% din timp îl petrecea în școală”, spune Cecilia, care are 43 de ani și e și ea profesor, de învățământ primar, la o altă școală din oraș. „După ce a câștigat la concurs postul de director la «Dragoș Vodă», în 2017, 100% era acolo. Se ducea la șapte dimineața și stătea până la șapte‑opt seara, și deseori și sâmbăta.”
Vasile a schimbat multe lucruri în școală. Nu doar că a câștigat fonduri europene ca să o modernizeze, dar a fost atent la viața din școală și la starea de bine a elevilor.
Le-a permis elevilor să folosească scara profesorilor, i‑a delegat să creeze ei emblema școlii (au desenat o bufniță) și, deși nu a impus purtarea unei uniforme, copiii purtau tricouri sau cravate inscripționate cu sigla creată de ei – mai nou, și măști cu ea.
Avea grup de WhatsApp cu toți șefii claselor, ca să afle direct de la ei ce îi supără și ce ar vrea să se schimbe, și i‑a încurajat constant să vorbească. Știa că cel mai mult copiii își doresc să fie ascultați fără să fie criticați pentru ce au spus. „Nu l‑au interesat olimpicii, adică se bucura să aibă elevi care mergeau la concursuri, dar cel mai mult voia ca toți copiii să vină cu drag la școală.”
Când a început starea de urgență, le‑a împrumutat computerele școlii copiilor și profesorilor care nu aveau și, când restul școlilor nu știau de unde să apuce predarea online, ei aveau deja Google Classroom și lucrau în ritm normal. Și pentru că știa că nu avea cum să fie ușor pentru toți profesorii, avea o listă și în fiecare zi suna trei‑patru și‑i întreba cum merge, cum poate să‑i ajute, ce nevoi au. Când termina lista, o lua de la capăt.
În 2018 a câștigat premiul „Directorul Anului” într‑un program de leadership pentru directori de școală la care s‑a înscris ca să învețe să facă mai bine meseria asta. „Premiul a fost ca un vis împlinit”, își amintește Cecilia, care, după moartea lui, a luat trofeul de pe biroul de la școală unde îl ținea și l‑a adus acasă. „A fost momentul în care a simțit că a fost văzut, a fost recunoscut pentru ce făcea.”
Erau împreună de 24 de ani – părinții lor erau prieteni și s‑au cunoscut când ea era la liceul pedagogic în ultimul an, iar el deja profesor la altă școală. S‑au căsătorit imediat după ce a absolvit ea și s‑au mutat în casa în care a crescut el, cu părinții lui, de care Cecilia a rămas să aibă grijă singură.
Mara are 21 de ani și Tudor 13 și amândoi au învățat în aceeași școală ca tatăl lor. Chiar dacă Vasile muncea atât de mult, „duminica era a noastră, a familiei”. Făceau plimbări pe dealurile din jurul orașului sau pur și simplu petreceau timp împreună acasă, vorbind, citind, grădinărind. Și în concedii el tot la cinci se trezea, se ducea pe plajă să citească și se întorcea la opt înapoi la hotel să ia micul dejun împreună.
„Îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp împreună. Dacă ești în putere, crezi că o să fie timp altădată pentru momentul nostru. Tot ce am acum e că mă gândesc la ce‑ar fi vrut el să fac cu copiii și să sper că e OK cu ce fac.”
Vasile a murit în octombrie 2020, la 52 de ani. Cecilia a dăruit o parte din cărțile lui – s‑a gândit cui i‑ar fi plăcut lui să le dea cadou – dar de restul lucrurilor lui din dulap nu s‑a atins încă. Nu a putut. Stiloul lui, cu care era mereu în mână, l‑a luat Mara, iar ceasurile lui le poartă Tudor. Cecilia ar vrea ca lumea să și‑l amintească pe Vasile așa cum l‑a văzut și ea în toți anii în care au fost alături: „un deschizător de drumuri și un visător care a crezut că poate construi un învățământ altfel”.
Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.
Acest articol apare și în:
S-ar putea să-ți mai placă:
Mihaela Prioteasa
Educatoarea din Craiova care ajuta copiii din comunitate a murit la 32 de ani de COVID-19.
Liliana Voicu
Asistenta medicală din Focșani care făcea totul pentru ceilalți a murit de coronavirus la 50 de ani.
După ce m-am infectat cu virusul, mi-am înțeles mai bine pacienții
Cristina Hoară, medic rezident în anul II la Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș” din București, despre experiența COVID-19 și lecțiile pe care le-a învățat.