Laurențiu Garofeanu: Pe stradă viața e alta, complet diferită de ce știm noi

It could be You e un proiect documentar realizat de fotograful Laurențiu Garofeanu și asociația Samusocial din România, care arată, prin portrete foto și video, poveștile de viață a 15 oameni fără adăpost din București. Expoziția face parte dintr-un proiect mai larg, „Oamenii străzii, povești din București”, creat în urma atelierului Civil Society Pitch din festivalul One World Romania. Am stat de vorbă cu Laurențiu Garofeanu despre procesul de lucru și cum l-a schimbat apropierea de oamenii pe care i-a întâlnit pe stradă.

Liviu Marcu & Laurențiu Garofeanu

Fotografii: Laurențiu Garofeanu

DoR: De unde a pornit această idee?
Laurențiu Garofeanu: În timpul studenției a fost prima oară când am intrat în contact cu un om al străzii. Până atunci, nu îmi amintesc să fi fost așa mulți oameni ai străzii. În studenție, locuiam undeva lângă Cișmigiu și mergeam foarte des în Centrul Vechi, Club A. Când mă întorceam de la club, sau mergeam spre, treceam pe lângă domnul ăsta care era profesor de sport, un domn cu barbă, înalt, slăbuț, cărunt care „locuia” pe treptele unui magazin care era închis. Mă opream și stăteam de vorbă cu el. Îi cumpăram o bere, luam și eu una pentru mine, stăteam pe treptele alea și povesteam. Atunci am aflat pentru prima oară că oamenii ăștia sunt oameni ca și mine, oameni care au avut o familie, o carieră, studii, și care și-au pierdut dintr-un motiv sau altul ce aveau. În cazul lui, avusese un accident în familie, soția și copiii au murit. În urma accidentului a intrat în depresie, iar depresia l-a împins spre alcoolism. După care m-am întâlnit într-o bodegă, tot în Centrul Vechi, cu faimosul regizor Mihăiță Dragomirescu, care cerșea pe treptele de la Universitate; barbă lungă, avea o față expresivă, mai mic de înălțime, dar foarte slăbuț și ținea o pancartă pe care scria „Sunt regizor, dacă puteți să mă ajutați.” Țin minte că el, când rămâneam fără bani, îmi cumpăra bere.

În cadrul festivalului One World, unde am fost voluntar, cei de la One World au organizat „Civil Society Pitch”, în care organizează întâlniri între societatea civilă, oameni de la ONG-uri și documentariști. Un fel de rețea. ONG-urile prezintă problemele cu care se confruntă, iar documentariștii discută potențiale proiecte pe care le pot dezvolta împreună. Acolo am întânit-o pe Monica Tautul de la Samusocial, care prezenta problema oamenilor străzii din România. 

Știu că înainte de asta ai locuit un timp în străinătate. Ce ai făcut acolo?
Am terminat facultatea și am plecat în străinătate, unde mi-am construit o carieră. Eram artist plastic, după care m-am specializat pe producție de televiziune, am lucrat și în fotografie de presă, dar am învățat operatorie, regie, sunet, de toate. Mi-am schimbat cumva cursul carierei și am devenit, să zicem, documentary filmmaker și fotograf. Am lucrat zece ani la Londra și după m-am mutat la New York, unde am lucrat aproape cinci ani ca producător. Asta m-a învățat extrem de multe pentru că am călătorit în toată America și nu numai, unde am produs singur. Eram capabil să îmi produc o poveste cu o cameră, sunet, lumini și aparat foto. Făceam absolut tot. Am lucrat la zeci și sute de povești care cumva mi-au făcut rodajul maxim. În timpul ăsta nu am mai putut să fac nimic: voluntariat, să mă implic în acte de caritate.

Cum ai ales oamenii care să facă parte din proiectul It could be You?
Am început să ies cu echipa mobilă de la Samusocial, seara, și am început să înțeleg ce se întâmplă. Aveau medic generalist și psihiatru, am mers cu ambii, [făceau] consiliere, împărțeau mâncare, saci de dormit. A fost o ocazie foarte bună ca să vorbesc cu medicul, care face asta de mult timp, și cu asistentul social ca să îmi prezinte cazuri. Mergeam fără camere, fără nimic, ca parte din echipa lor. Intrând în vorbă cu câțiva, am zis: OK, pe el poate îl aducem la centru. Am organizat un backround gri. Acolo îi aduceam. Ei erau familiarizați cu locul, mai fuseseră acolo, era un spațiu familiar, prietenos. M-au ajutat cei de la Samusocial să îmi facă și o selecție. Le-am spus că aș vrea să înțeleg problema în general, nu doar bărbații, nu cele mai grave cazuri, și oameni reformați care au reușit, care acum stau în chirie. Stăteam cam două ore cu fiecare personaj pentru că îmi doream să îi cunosc cu adevărat. Îi intrebam despre copilărie, unde au locuit, ce studii au, ce locuri de muncă au avut, pentru că majoritatea sunt oameni care au muncit, care au făcut ceva în viață. Oamenii au fost foarte deschiși.

Niculaie Niculescu, 58

Povestește-mi puțin despre oamenii pe care i-ai fotografiat. Ce te-a impresionat? Ce ai învățat de la ei?
Ce m-a impresionat a fost că, într-adevăr, acești oameni sunt printre noi și sunt uitați, sunt ca niște umbre, sunt tratați prost de societate în general. Noi judecăm repede, dar puțini ne gândim că realitatea e alta. M-a impresionat faptul că sunt femei care au grijă de soți bolnavi de cancer și de copil și care încearcă să supraviețuiască cât de bine pot. Radu Calomfirescu a avut o viață foarte similară cu a mea; a lucrat în presă, a scris și cu toate astea a ajuns în situația asta și îi este foarte greu să iasă. Noi, care avem un job, o familie, susținere, zicem „e ușor, nu vor, oamenii ăștia sunt niște boschetari, preferă să stea în stradă.” Viața este alta, complet diferită de cea pe care o știm noi zi de zi. M-a impresionat că oamenii ăștia sunt atât de reali, de umani și noi cumva îi marginalizăm, îi ignorăm.

Cu ce așteptări ai început proiectul și cum s-au schimbat pe parcurs?
Nu am avut deloc așteptări, pentru că în primul rând voiam să învăț. Era ca o lecție pentru mine, trebuia să ascult ca la școală. Trebuie să fii înțelegător, deschis, am mers cu inima deschisă, cu un interes mare să înțeleg subiectul și să văd cum pot deschide dialogul. Cred că și asta m-a ajutat; determinarea și faptul că pur și simplu am continuat și am insistat.

Chiriac Oana Adriana, 28

Ce au în comun toate poveștile pe care le-ai urmărit tu?
Faptul că sunt niște regrete aici. E destul de clar că ei vorbesc de o pierdere. Toți. Dar nu neapărat a casei. E vorba de un regret și de o pierdere, a stimei de sine, familiei, pierderea orgoliului și a banilor, dar asta foarte rar, pentru că nu mulți au avut bani.

E ceva anume care ți-a rămas în minte?
Cred că multe dintre aceste relatări. Cu unii m-am conectat mai mult și aș vrea să dezvolt documentarul mai departe, dar nu în același stil. Îmi doresc să continui cu interviuri și să îl fac un lungmetraj, aș vrea să urmăresc în stradă câteva dintre personaje.

ERATĂ: În varianta inițială a interviului (publicată pe 3 aprilie), regizorul despre care Laurențiu Garofeanu povestește în răspunsul la prima întrebare apărea cu un nume greșit, și anume Radu Calomfirescu. Am modificat pentru a reflecta numele lui adevărat: Mihăiță Dragomirescu.

Expoziția de fotografie It could be You poate fi vizitată la Rezidența Scena9 în perioada 31 martie-9 aprilie, între 10:00 și 17:00.