[TIFF 2017] (Încă) 13 filme la care vrem să ajungem

La o ediție recentă a Intersecțiilor de miercuri*, Tudor Giurgiu, directorul Festivalului Internațional de Film Transilvania, amintea că are prieteni în Cluj care, când pun mâna pe broșura-program, au un mini-atac de panică și își petrec chiar și o seară întreagă încercând să-și dea seama ce și unde să vadă și cum să facă să rateze cât mai puține filme.

Starea asta îi e familiară oricui merge prin festivalurile de film din țară, dar se acutizează la TIFF, unde proiecțiile au loc de dimineață până seara, chiar și în 10 locuri simultan. Sperând că n-o să-ți facem misiunea și mai grea, iată câteva filme pe care abia așteptăm să încercăm să le vedem:

Vara lui 1993 (r: Carla Simón, 2017)

Filmul spaniol care a câștigat Cel mai bun film de debut și Ursul de Cristal la Berlinalele de anul ăsta e inspirat  în parte de trecutul regizoarei sale și spune povestea Fridei, o orfană de șase ani care trebuie să înfrunte prima vară alături de familia ei adoptivă.

Tăcerea mării (r: Jean-Pierre Melville, 1948)

Film Forum din New York a găzduit luna asta o retrospectivă dedicată lui Melville, despre care poți citi un text de Anthony Lane aici. Retrospectiva de Cluj, prilejuită de 100 de ani de la nașterea regizorului francez, cuprinde 7 filme restaurate și digitalizate recent.

N-am rata lungmetrajul de debut al lui Melville, o poveste despre ocupația nazistă într-un sat francez unde un bătrân și nepoata lui sunt nevoiți să găzduiască un ofițer german. Acesta este atent, cult și în favoarea unei apropieri între cele două țări, dar în timpul unei permisii la Paris, își dă seama că intențiile Germaniei naziste nu au nicio legătură cu idealurile lui.

Sindromul astenic (Kira Muratova, 1990)

Proiecția filmului lui Muratova a fost interzisă de autoritățile sovietice în timpul Perestroika, dar la Berlin, el a primit Ursul de Argint. În film, Nikolai, profesorul unor elevi apatici, e cuprins, la rândul lui, de un soi de astenie. Mai mult, și alți oameni, de fapt întreaga societate, par să aibă aceeași problemă.

Toate nopțile albe (r: Michał Marczak, 2016)

Regizorul polonez Michał Marczak a câștigat premii, dar a primit și critici dure pentru lungmetrajul lui de debut, At the Edge of Russia, un pseudo-documentar pentru care nu s-a dat înapoi de la a înscena mare parte din acțiune. Și-a continuat traseul în 2012, cu un alt documentar hibrid și profund tânăr pe care l-am văzut chiar la TIFF, Fuck for Forest. Iar în 2016 a luat Premiul pentru regie la Sundance, cu All These Sleepless Nights, un film aproape adevărat despre doi colegi la școala de artă, Krzysztof și Michal, care străbat până-n zori străzile Varșoviei în căutarea de momente perfecte. Niciodată mulțumiți de ce primesc, plusează fiecare experiență, încercând să afle ce înseamnă să fii cu adevărat treaz într-o lume care preferă să doarmă.

Blue Velvet (r: David Lynch) + Întoarcerea la catifeaua albastră (r: Peter Braatz)

Nici că e o perioadă mai bună să revedem Lynch, acum că Twin Peaks s-a întors și nu oriunde, ci la Cannes. La TIFF, o să ne bucurăm de Blue Velvet la puterea a doua. Pe lângă proiecția filmului din 1986, organizatorii au pregătit și Blue Velvet Revisited – la 30 de ani de la lansarea clasicului american, regizorul german Peter Braatz a vizitat platourile de filmare din Wilmington, Statele Unite. Un film cu Lynch însuși.

Mașinării (r: Rahul Jain, 2016)

Un portret intim și neiertător al vieții dintr-o fabrică de textile din Gujarat, India, unde muncitorii trudesc 12 ore pe zi pentru maxim 100 de dolari pe lună. Coloana sonoră a filmului este zgomotul necontenit al mașinilor, culoarea este cea a vopselelor toxice pe care bărbați și copii trebuie să le amestece, fără niciun fel de protecție, în fiecare zi. Premiat cu Cea mai bună imagine la Sundance 2017, acesta este debutul în lungmetraj al lui Rahul Jain. 

Ouăle lui Tarzan (r: Alexandru Solomon, 2017)

Nimic nu se compară cu absurdul realității, așa că abia așteptăm noul documentar + SF semnat de Alexandru Solomon.

Din sinopsis: „Pe o colină deasupra orașului Suhum, capitala Abhaziei, se întinde parcul unui institut medical de cercetare pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ’20. Legenda spune că a fost înființat pentru crearea unui hibrid între om și maimuță. Creatura nu a fost zămislită niciodată, la fel cum nici Omul Nou al comunismului nu s-a născut. Astăzi, oamenii și maimuțele sunt captivi într-un teritoriu răvășit de război și decenii de cruzime, fiind și unii și alții victimele unor serii de experimente nereușite.”

Planeta Petrila (r: Andrei Dăscălescu)

Când mina de cărbune din Petrila s-a închis, comunitatea a intrat într-un declin ireversibil. Documentarul – proaspăt lansat la el acasă și prezentat anul trecut la IDFA – urmărește, timp de trei ani, două lumi: cea a lui Ion Barbu, fost miner devenit artist și activist, și cea a minerului-brigadier Cătălin Cenușă. Artistul luptă să salveze de la demolare clădirile istorice ale minei, pe care le visează transformate în centre culturale, iar minerul încearcă să-și transfere brigada la o altă mină, considerată „viabilă”.

Frantz (r: François Ozon, 2016)

Ozon e genul de regizor în stare să scoată un film pe an, în timp ce lucrează, probabil, la încă două (The Guardian l-a numit Woody Allen-ul Franței). Cel mai recent film al său – primul în germană pe care-l face – spune povestea Annei, o văduvă care plânge zilnic la mormântul logodnicului ei, Frantz, mort în Primul Război Mondial. Când la mormânt apare Adrien, un tânăr francez, viața Annei se mai dă o dată peste cap. Filmul în mare parte alb-negru merită văzut fie și numai pentru actrița germană Paula Beer, care topește pur și simplu privirea în fiecare secundă în care apare pe ecran. 

Acul negru (Ivan Marinovic, 2016)

Din Muntenegru, avem un debut. Părintele Peter a fost părăsit de soție, are un fiu care-l sfidează, o mamă cu Alzheimer și din ce în ce mai puțină credință rămasă. Când se pune de-a curmezișul vinderii unui teren din mica sa parohie peninsulară, un grup de săteni înrăiți își pun mințile la treabă pentru a convinge satul superstițios să-l alunge. 

California Dreamin’ (nesfârșit) (r: Cristian Nemescu, 2007)

Pe 7 iunie, de la 21:45, se va proiecta în Piața Unirii ultimul film al lui Cristian Nemescu. În 2007, Cristian Lupșa a scris pentru Esquire despre regizorul mort la numai 27 de ani. 

Despre trup și suflet (r: Ildiko Enyedi, 2016)

Filmul unguresc care a luat anul ăsta Ursul de Aur la Berlin și care poate fi văzut în avanpremieră la TIFF împletește oniric și emoții într-un loc neașteptat. Un director de abator și o inspectoare a calității sunt jenați când o psiholoagă descoperă că au vise recurente identice. Pentru doi introvertiți ca ei, strania coincidență e cam greu de acceptat. 

*Intersecțiile de miercuri sunt un mix de conferințe, dezbateri și lecturi publice, care aduc în fața publicului bucureștean personalități, cunoscute sau discrete, și teme pe care avem nevoie să le discutăm cu cărțile pe masă. Proiectul este coordonat de poeta Svetlana Cârstean și găzduit de Rezidența Scena9.