Scrisoare din SUA

Text de Cristian Lupșa

În dimineața zilei de 7 septembrie 2011, la Morning Joe, matinalul postului american MSNBC, a fost invitat redactorul-șef al revistei TIME să prezinte cel mai recent număr, o ediție aniversară dedicată atacurilor din 11 septembrie 2001. După Richard Stengel a urmat Tina Brown, redactorul-șef de la Newsweek, invitată să vorbească despre ce a pregătit revista ei pentru aniversare.

Deși TIME a ales pentru copertă o imagine de după atacuri, cu cerul New Yorkului străpuns de două coloane gigantice de lumină albastră, iar Newsweek a ales o imagine cu un avion în zbor – o ultimă clipă de inocență –, prezența marilor săptămânale concurente în aceeași emisiune e doar una dintre dovezile că săptămâna asta SUA are din nou voie – ba e chiar încurajată – să vorbească despre ce s-a întâmplat acum 10 ani.

Am văzut emisiunea în Boston, unde am ajuns pe 5 septembrie, de Ziua Muncii. Era zi liberă și străzile erau un puhoi de studenți proaspăt întorși în oraș, unii cărând cutii cu manuale, alții, coșuri de gunoi și produse de curățat, restul la cumpăraturi sau la masă cu familia, storcând ce mai rămăsese din ultima zi de vacanță.

Aniversarea 9/11 (americanii folosesc cuvântul „aniversary”, dar în română e probabil mai potrivit „comemorare”) e tema dominantă a mai tuturor formelor de media, dar asta nu înseamnă că ea se simte la fiecare colț de stradă. Nu flutură steaguri. Nu sunt postere. Citind sondaje și opiniile oamenilor obișnuiți, afli ceva de genul: „Da, a fost un moment important. Da, probabil multe din măsurile de siguranță au avut impact. Dar e oare SUA într-o poziție mai bună – acasă și în lume – decât în 2001?”.

Boston nu e New York, dar e un element important în povestea atacurilor. În acea marți din 2001, două avioane au decolat de pe aeroportul Logan din Boston, cu destinația Los Angeles. La jumate de oră după decolare, au fost deturnate. La diferență de un sfert de oră, s-au înfipt în turnurile gemene.

În seara de 6 septembrie am fost la o discuție la JFK School of Government la Harvard, unde patru oameni cu experință în politică și securitate națională au vorbit despre America, 10 ani mai târziu. Unde ai fost în dimineața de 11 septembrie e întrebarea cu care au început.

Soția decanului școlii trebuia să fie într-unul din avioane, dar întâlnirea pe care o avea programată în Los Angeles a fost amânată. Juliette Kayyem era într-un tren din Boston spre New York. Fiind expert în securitate națională, a dat interviuri prin telefon, încercând să explice jurnaliștilor ce se întâmplase. După o rundă de telefoane, a izbucnit în plâns. Michael Leiter, fost soldat și expert în securitate angajat pe atunci la Curtea Supremă, s-a refugiat cu alți colegi în subsolul casei în care locuia. Iar Nicholas Burns, pe atunci ambasadorul american la NATO în Bruxelles (acum profesor de diplomație), a fost prezent când alianța a invocat pentru prima oară articolul 5 – un atac împotriva unei țări NATO este un atac împotriva tuturor.
9/11, chiar dacă american, e un moment de viață cu rezonanță internațională. Toți avem o poveste a acelei zile, oricât de divorțată ar fi de realitatea americană.

În acea zi, am fost la un soi de blind date cu o fată cu care mă conversam pe IRC, Pink Voma, într-un apartament din Târgu Mureș în care locuiau mai mulți studenți. Eram cu ea și un alt tip într-o cameră și ascultam Tori Amos. La un moment dat, colegii de apartament ne-au chemat în bucătărie să vedem dezastrul la televizor, dar i-am ignorat. Când al doilea avion a străpuns turnul, eu cred că mă uitam la clipul de la Cornflake Girl. Apoi, după ce m-am prins că se întâmplase ceva important, m-am blocat pe CNN. Mi-a luat încă vreo doi ani să învăț care e treaba cu terorismul, cine e Osama, ce vrea islamismul radicalizat, ce făcuse SUA de-i supărase într-atât etc. (În 2002, am răspuns la un test de admitere că Al-Jazeera e o rețea teroristă.)

La Boston m-a uimit naturalețea cu care invitații au spus povestea acelei zile și a lumii care i-a urmat. Cu pasiune, dar fără isterie. Cu o implicare-dezangajată pe care americanii o stăpânesc atât de bine. Era limpede că aveau teorii și concluzii diferite despre unde e SUA în lume 10 ani mai târziu. Dar le expuneau civilizat și, mai important, documentat.

Kayyem a spus că eșecul unora dintre politicile americane post-9/11 s-a văzut în 2005, când Katrina a lovit New Orleansul și guvernul a fost îngenunchiat. Americanii nu uită, iar capacitatea lor de introspecție, chiar autoflagelare, e limpede în momentele de evaluare. Pentru Kayyem, dar nu numai, 9/11 nu are legătură doar cu Osama Bin Laden, Irak și Afghanistan, ci și cu Katrina, cu criza economică, cu experimentele de tortură, cu închisorile secrete și cu scindarea țării în albastru-democrat și roșu-republican.

Leiter, care a contribuit la scrierea multor protocoale de securitate, nu are niciun dubiu că SUA e mai în siguranță decât acum 10 ani. Dar recunoaște că oricâte protocoale ai scrie, în momentul unei catastrofe cam toate planurile se duc naibii.

Burns, un diplomat impecabil, a dus discuția către viitor. Comemorarea e un moment bun, nu atât pentru a-ți aminti ce s-a întâmplat în acea zi în viața unui oraș care a pierdut 3.000 de oameni și a unei țări care și-a pierdut claritatea, cât pentru a stabili un curs pentru viitor. Cele trei priorități, a spus Burns, ar trebui să fie: încheierea războaielor din Irak și Afganistan; acordarea de mai multă atenție Chinei, a cărei influență mondială e de netăgăduit; readucerea în prim plan a eforturilor diplomatice. SUA a avut pe creștet în ultimii 10 ani un chipiu militar. E timpul să-l schimbe cu o pălărie de diplomat.

Sara, o prietenă jurnalistă din State, mi-a spus că nu-i place că se insistă atât de mult pe această zi. Oricum n-o să uite nimeni. De ce s-o scoți în față? Ca să recunoască fiecare american că în acea zi a paralizat de frică? N-am știut ce să-i răspund. Jurnalistic, 10 ani e momentul perfect pentru a-ți aminti de orice. Dar poate că pentru o Americă mai divizată ca oricând, e acea ocazie să se întrebe, cum obișnuiește, ce urmează?

Pentru Kayyem ar trebui să urmeze renunțarea la construcția „war on terror”. După 10 ani, poate e timpul.