Fii un element bun

Luci intră într-o Dacia Nova de-un vișiniu prăfuit și trântește portiera, care pare că se împotrivește printr-un scârțâit. Femeia de 47 de ani se așază în dreapta șoferului și privește prin parbrizul aburit, cu ochii mari, încadrați de sprâncene negre, creionate. Pare nedumerită, ca un copil care vede pentru prima dată un raion de jucării. „Piața asta nu era când m-au luat”, spune ca pentru sine. Un cățeluș alb, cât un ghem de lână, se agită în brațele ei. În stânga, soțul ei, un bărbat cărunt, îmbrăcat sport, își roade unghiile și scuipă colțurile pe sub volan. Ea își scoate o țigară, apasă de trei ori pe brichetă, hârș-hârș-hârș, apoi trage în piept și respiră greu. Scoate ba cocoloașe de fum, ba câte un oftat.

Îi privesc de pe bancheta din spate. Între geamurile aburite ale mașinii lor a fost singurul loc în care au acceptat să ne întâlnim. Parcați pe dreapta, pe o stradă aglomerată, paralelă cu linia de tramvai, mi-au povestit ce a însemnat pentru ei detenția lui Luci pentru furt și, mai recent, liberarea și revenirea în familie.

„Ne-am chinuit”, spune ea. Soțul o completează sau o aprobă prin mișcări repetitive din cap. Când nu e sigură de ceva, îl întreabă, iar el răspunde imediat, ca și cum ar avea datele scrise în palmă.

Luci a fost condamnată la un an și șase luni pentru furt calificat, iar cât a stat închisă a fost una dintre cele peste 1.400 de femei după gratii la noi în țară.

Aproape 600 își execută pedeapsa unde a fost și ea – în singurul penitenciar de femei, Penitenciarul de Femei Ploiești-Târgșorul Nou. Restul sunt răsfirate prin mai multe secții pentru femei din alte închisori (Bacău, Arad, Gherla).

Penitenciarele sunt încă un subiect tabu. Când citești despre ele, afli doar informații menite să te înfurie: că statul cheltuiește mai mult cu un pușcăriaș decât cu un copil, că deținuții au baie în cameră, iar aproape jumătate dintre gospodăriile de la țară, nu. Rar se vorbește despre adevăratele probleme de după gratii, precum și de lipsa unor programe de reintegrare, vitale pentru îmbunătățirea sistemului și reducerea recidivei. Discuțiile apar abia când un fost deținut câștigă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) un proces împotriva statului român.

România se află printre primele în clasamentul țărilor din Uniunea Europeană cu cele mai multe cazuri la CEDO. Majoritatea reclamă condițiile și durata procedurilor judiciare. În 2016, statul român a fost obligat să plătească 1,6 milioane de euro în urma sentințelor CEDO privind nerespectarea condițiilor de detenție.

În România, conform datelor Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), sunt 45 de penitenciare, cu peste 27.000 de deținuți, deși legea le-ar da voie să găzduiască cam 19.000 dacă s-ar respecta norma europeană de patru metri pătrați de om. Gradul de supraaglomerare este de 144%, spun reprezentanți ai societății civile care monitorizează sistemul.

„Sistemul penitenciar de la noi are mai multe probleme grave în același timp. Supraaglomerarea este cea mai vizibilă și cuantificabilă, dar nu singura, și ea nu se rezolvă prin amnistii, care nu sunt soluții reale”, spune Sorina Poledna, coordonatoarea masteratului de asistență socială în spațiul justiției de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.

Celebra OUG 13/2017, adoptată de Guvernul Grindeanu în noaptea de 31 ianuarie, a fost motivată tocmai în contextul discuțiilor despre descongestionarea penitenciarelor. Actul, care urma să modifice Codul Penal și cel de Procedură Penală, ar fi dezincriminat mai multe forme de corupție și ar fi redus pedepsele pentru abuz în serviciu. În paralel, la Senat a fost trimis un proiect de lege privind grațierea unor fapte penale, care ar fi dus la ieșirea din închisoare a celor cu condamnări mai mici de cinci ani. Împotriva ordonanței și a proiectului s-au ridicat însă sute de mii de români, în cel mai mare protest de la Revoluție încoace. Ordonanța a fost abrogată, dar posibilitatea grațierii a scos din nou oamenii în stradă, după ce la sfârșitul lunii aprilie în Senat a început o nouă rundă de dezbateri pe marginea proiectului. (Senatul a votat o lege la final de mai; când am trimis revista la tipar încă nu ajunsese să fie dezbătută în Camera Deputaților.)

Indiferent de scopurile Guvernului, sistemul penitenciar din România continuă să sufere de numeroase probleme – de la pedepse, la condiții de detenție și la programe de reintegrare.

Nicoleta Andreescu este directoarea Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (APADOR-CH) și sociolog cu experiență în delincvență juvenilă. S-a alăturat asociației în 2007 și de atunci merge prin penitenciare și analizează condițiile de detenție. „Mâncarea nu e suficientă și rezonabilă calitativ. Pentru cei care nu sunt vizitați trebuie un standard care să nu te umilească și să te îmbolnăvească. Ai făcut o chestie, îți execuți pedeapsa, dar asta nu înseamnă că ești o cârpă cu care să șteargă cineva pe jos. În prezent, condițiile minime nu sunt îndeplinite în majoritatea penitenciarelor”, spune ea.

Andreescu spune că CEDO nu poate face nimic mai mult decât să amendeze statul atunci când cineva depune plângere. „30.000 de [deținuți], care la ce sunt buni? Nu au niciun fel de forță politică sau capital economic care să fie favorabil unei implicări a unui politician. Mă uit și la ce îmi zic mie prietenii mei: «Da’ ce, bă, nu poți să te ocupi și tu de bătrâni?» Nu este un subiect care să atragă simpatie, bani sau voturi”.

Pe 25 aprilie, CEDO a publicat o decizie conform căreia România are un termen de șase luni pentru a prezenta un plan de măsuri menit să rezolve suprapopularea și condițiile precare din penitenciare. Până atunci, spune că nu va mai judeca plângeri care denunță aceste condiții, dar nu menționează vreo sancțiune în cazul în care România nu aduce condițiile din penitenciare la normele europene.

I. CONDAMNĂRI

Pe Luci am cunoscut-o în octombrie 2016 în Clubul Penitenciarului de la Târgșor, o încăpere în care deținutele fac cursuri de alfabetizare, origami sau terapie prin artă. Pereții sunt acoperiți de hârtii cu citate motivaționale: „Când te bântuie tristețea, / Când pierzi toate / Când te doare / Când te-nșfacă gerul vieții / Sub furtuni, sub ani, sub vânt, / Să zâmbești cu nepăsare / E cea mai înaltă artă / Dintre câte-s pe pământ”. Fereastra e pe jumătate acoperită cu ghivece cu flori, iar un dulap din lemn cu câteva cărți e fratele mai mic al bibliotecii din curtea penitenciarului.

Luci avea părul roșcat strâns într-un coc și purta o vestă groasă. Era acolo de aproape 13 luni și spera să iasă în câteva zile. S-a așezat pe scaun, a privit mai mult în jos și mi-a răspuns aproape monosilabic.

„Când mă liberez vreau să lucrez, orice găsesc. Se întâmplă să ajungi aici. E mai greu după. Familia e aproape, casă am.” Trecuse de comisia de liberare condiționată și urma să se prezinte în fața instanței ca să-și primească, pentru a doua oară, sentința. De partea cealaltă a gratiilor, soțul și fiica de 20 de ani numărau și ei zilele.

În România, închisorile există oficial de un secol și jumătate, din timpul lui Alexandru Ioan Cuza. În tot acest timp, n-a existat niciun program post-detenție care să-i ajute pe deținuți să se întoarcă în lume, așa cum se întâmplă de zeci de ani în alte țări europene. În 2006, s-a produs totuși o schimbare, o revoluție de perspectivă, spune sociologul Andreescu. S-a introdus posibilitatea ca, pentru comportament bun, să obții un regim de detenție mai blând și o pedeapsă redusă. Până atunci, pedeapsa privativă de libertate avea scopul de a sancționa, nu și de a recompensa buna purtare.

Închisorile de la noi au patru regimuri de executare a pedepselor: deschis, semideschis, închis și de maximă securitate, în funcție de anii de condamnare și de caracteristicile faptei săvârșite. Luci a intrat la semideschis, adică un regim aplicat persoanelor închise între unu și trei ani. A fost cazată în comun, s-a putut deplasa neînsoțită în interiorul penitenciarului, a putut munci la bucătărie, dar și la o companie din afara penitenciarului. A avut și dreptul de a participa la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială sub supraveghere. Articolul 59 din Codul Penal le permite deținuților să iasă mai repede din închisoare dacă „sunt cuminți”. Cei care primesc mai puțin de 10 ani pot pleca acasă după ce execută două treimi din pedeapsă. La condamnările mai mari de 10 ani, un deținut poate cere liberarea condiționată după ce execută trei sferturi din pedeapsă.

Luci a fost condamnată în octombrie 2015, după câteva săptămâni de plimbat pe holurile Tribunalului Sectorului 1. A primit un an și șase luni de închisoare pentru furt calificat, iar prejudiciul calculat ajungea la 10.000 de euro. (Pentru că a folosit în scopuri personale bani strânși în campania electorală, Adrian Năstase a primit, în 2012, doi ani cu executare în dosarul „Trofeul Calității”, în care prejudiciul trece de suma de șase milioane de lei.) Până în 2009, pedeapsa pentru furt calificat era închisoarea de la trei la 15 ani, în funcție de prejudiciu și de caracteristicile faptei. Codul Penal actual prevede o pedeapsă de trei ori mai mică, de la unu la cinci ani pentru această infracțiune. În general, acestea se dau când persoana e la prima condamnare, iar pedeapsa e mai mică de trei ani.

Avocatul Valerică Tudor spune că mai e o condiție: judecătorul să ajungă la concluzia că o pedeapsă cu suspendare e suficientă pentru reeducare, iar deținutul să fie de acord să muncească în folosul comunității. „Un avocat din oficiu primește 70-80 lei pe caz. Suma asta nu îți acoperă nici măcar drumul până la penitenciar la Jilava, să nu mai vorbim de Târgșor”, spune Andreescu, de la APADOR-CH. „De multe ori, chiar dacă e un avocat care vrea și își dă silința, nu are acces la dosar decât cu cinci minute înainte de ședința de judecată sau jumătate de oră. Nu există timpul necesar să discute cu clientul său. Iar o pregătire eficientă înseamnă să te și cunoști cu clientul.” Luci spune și-a cunoscut la tribunal avocatul primit din oficiu. Onorariul acestuia, conform dosarului, a fost de 130 lei.

Magistrații încă preferă să dea pedepse privative de libertate, adaugă Andreescu. Asta și pentru că lumea vede munca în folosul comunității ca pe ceva rușinos, mai spune ea. În ceea ce privește supravegherea cu brățară electronică, folosită pentru monitorizarea celor aflați în arest la domiciliu, această măsură există la noi în legislație, însă brățări, nu.

În UE, România e țara cu pedepsele cele mai mari – media e de 24,6 luni, de 2,5 ori mai mare decât norma europeană – , dar și cele mai severe. În România sunt închiși mai mulți oameni pentru furt decât norma europeană.

II. LUCI

Luci s-a născut în 1970, într-un sat din Giurgiu, pe care l-a părăsit când părinții și-au găsit de lucru în București. Au lucrat amândoi la un spital – el era fochist, ea îngrijitoare. Printre primele evenimente pe care le-a trăit în Capitală a fost cutremurul din ’77.

După ce a terminat 10 clase, Luci s-a angajat cameristă la un hotel. „Tot ce îmi amintesc e că era frumos, mergeam cu drag la serviciu.” Când părinții au ieșit la pensie, s-au întors la țară, iar ea a rămas în București, unde și-a întemeiat o familie. Pe soțul ei, șofer de camion, cu 10 clase și el, l-a cunoscut după prima tinerețe. Nu au stat prea mult pe gânduri și s-au luat. Din dragoste și fiindcă se completează. Nu și-au pus niciodată verighete pe deget și nici nu au intrat în biserică. Au semnat la starea civilă și de atunci au fost nedespărțiți.

Spun că sunt împreună de atât de mult timp, încât nici nu-și mai amintesc anul. Mai știu doar că era o zi de vară. Ar fi mai mult de 20 de ani, dacă socotesc după vârsta fiicei lor. Au construit împreună o casă și au crescut un copil. De câțiva ani și-au luat și un cățel care „doarme pe fotoliu, sforăie ca omul”.

Viața lor părea precum muzica de pe un vinil pe care nu îl întorci pe cealaltă parte când se termină, doar muți acul și o ia de la capăt. Munceau de dimineața până seara, de multe ori de luni până duminică. Salariul lor a fost mereu aproape de minimul pe economie. Când li se strecura câte o zi liberă în calendar, fie mergeau la părinții unuia dintre ei, aflați la mai puțin de o oră distanță, fie găteau împreună – el făcea ciorba, ea sarmalele, iar fiica era specialistă în desert. Își mai permiteau câte un concediu la mare, din când în când, dar cu greu. După o iarnă aspră în care banii ardeau odată cu lemnele din sobă, când venea vremea de mers în concediu, ei abia ieșeau la liman.

În ultimii ani, Luci și-a găsit de lucru ca femeie de serviciu la o firmă de curățenie. A șters podele de școli, grădinițe și săli de sport. Avea un contract de opt ore de luni până vineri, dar stătea mereu până când curățenia era gata. În timpul vacanțelor școlare, lucra suplimentar. Atunci se făcea curățenia generală.

În 2014, o prietenă care era femeie de serviciu în mai multe case particulare și nu mai făcea față la atâta muncă a întrebat-o dacă are nevoie să câștige un ban în plus. Luci a acceptat. Într-o casă particulară putea câștiga 100 lei pe zi sau 150, dacă făcea curățenie generală. La firma de curățenie lua 1.000 lei pe lună. Așa a început să facă menajul în casa unei „familii cu bani și relații”. Mergea o dată pe săptămână și spăla tot, de la podele, la ferestre și mobilă.

După vreo șase luni, femeia care o chema la curățenie i-ar fi spus că nu mai are bani s-o plătească săptămânal, dar că și-ar dori să o mai cheme din când în când la o curățenie generală. O lună mai târziu, spune Luci, a sunat-o. Nu ca să o cheme la curățenie, ci s-o anunțe că i-a dispărut aurul din casă. Luci povestește că femeia a amenințat-o, a făcut-o hoață, pentru că ea a fost ultima femeie de serviciu pe care a avut-o în casă.

„A înaintat ea dosar, nu știu ce a făcut și am ajuns la… arestată. M-au găsit vinovată.” Putea să facă apel, dar spune că i-a fost frică să nu primească o pedeapsă mai mare. De la tribunal a fost dusă direct în arest, la Inspectoratul General al Poliției. A stat acolo două zile, după care au trimis-o la Târgșor cu o pedeapsă de un an și șase luni. A fost prima dată când Luci a avut probleme cu legea.

III. DUPĂ GRATII

Luci și-a început viața de după gratii cu 21 de zile de carantină. În camera pe care a împărțit-o cu alte 14 femei a învățat cum e să îți pierzi intimitatea. Carantina e și o perioadă de școlire, în care afli regulile închisorii: apelurile, orele de aer, mesele, stingerea.

Luci și-a dorit să înceapă repede să lucreze. Nu putea sta locului, iar o slujbă i-ar fi dat prilejul să mai iasă din penitenciar. Altfel, s-ar fi putut bucura de aer curat și soare doar o oră pe zi. În plus, la fiecare trei zile muncite în program normal de opt ore, ți se scade o zi de pedeapsă. Voia să se întoarcă repede acasă și să nu lase greutatea vieții din închisoare să-și pună prea tare amprenta pe sufletul ei.

În perioada detenției, cel mai înghesuită s-a simțit când a stat într-o cameră cu 18 paturi ocupate de femei care munceau. „Te sufoci, dar n-ai ce să faci.” A dormit într-un pat de la etaj, dar apoi a prins un loc într-unul de jos. Nu au fost mereu 18, dar tot timpul erau prea multe pentru dimensiunile camerei.

„Oricâtă reintegrare ți-ai dori și în orice programe ți-ai dori să incluzi deținuții ca să îi reintegrezi, atât timp cât ei stau 20-30 într-o cameră, supraaglomerați, efectele vor fi reduse”, spune Vulpe, directorul ANP. „Când condițiile vor fi așa cum le vedeți în filme, doi-trei-patru deținuți în cameră, e clar că efectele vor fi altele.”

Legea spune că un deținut ar trebui să aibă patru metri pătrați de spațiu personal. Rapoartele făcute în mai multe penitenciare arată că sunt puțini care primesc spațiul ăsta. La Târgșor, conform unui raport al APADOR-CH din 2013, o femeie are cam trei metri pătrați.

Chiar și așa, Luci spune că ea și colegele ei din camerele de muncă erau privilegiate. Aveau curent toată noaptea. În restul încăperilor, lumina se tăia între orele 23:00 și 6:00, o măsură pentru respectarea programului de somn. O colegă de cameră făcuse cerere să aducă un televizor și i se aprobase. Uneori se uitau la știri și sperau să anunțe grațiere. Adesea, se uitau la WOWbiz pe Kanal D. Erau și femei care voiau să asculte manele de dimineața până seara sau să vadă filme. După ce se închideau ușile camerei și se stingea lumina, i se părea că ceasul stă pe loc.

Luci a început munca în ianuarie 2016, de Bobotează, la bucătăria penitenciarului, unde curăța cartofi, ceapă și morcovi. După aceea, au trimis-o la fabrica de pui de la Crevedia, unde ambala opt ore pe zi, de luni până vineri. Ieșea pe poarta penitenciarului, percheziționată, dimineața la 6:00, și revenea în cameră la 17:30, după o altă percheziție. Primea pe cartela ei (singurul mod prin care deținuții au acces la bani), 300 lei pe lună, pe care îi cheltuia pe țigări, cafea, vopsea de păr și mărunțișuri. Simțea că munca îi dă un rost în lume și se bucura de zilele de libertate câștigate.

Din banii pe care îi câștigă deținutul, o parte îi intră pe cartelă o parte îi revine penitenciarului și o alta se consemnează în contul deținutului, pentru a-i fi puși la dispoziție la liberare. Mulți vor să lucreze, dar nu sunt joburi pentru toți. Legislația obligă angajarea cu salariul minim pe economie, dar firmele nu sunt încurajate de stat să lucreze cu ei. Pe lângă costurile obișnuite cu forța de muncă, mai sunt altele, precum cele de transport, inexistente la un salariat obișnuit. Pentru munca necalificată, firmele preferă să plătească un om la negru decât să ia un deținut.

IV. VIAȚA ANGAJAȚILOR ÎN SISTEM

Florin Șchiopu a lucrat ca agent de supraveghere și escortare și înlocuitor șef de tură în penitenciarul de la Târgu Jiu încă din anii ’90. La începutul anilor 2000 a înființat un sindicat în Târgu Jiu, iar acum opt ani a intrat în structura de conducere a Federației Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor, pe care o conduce de patru ani. Crede că așa poate milita și chiar înfăptui o schimbare a condițiilor de muncă pentru angajați și pentru cei închiși.

Anul trecut erau 12.000 de angajați în sistem, 270 de angajați per penitenciar. Mulți au job de birou, secretariat, IT. În contact direct cu deținuții intră mai puțin de 120 de salariați, împărțiți în patru ture. „Altfel spus, e vorba de un om care e față în față cu 200 de deținuți”, spune liderul de sindicat. „E imposibil să te îngrijești și de latura lui umană, să asiguri și pază.”

Salariații penitenciarelor lucrează în medie 100 de ore suplimentare pe lună și mulți au zile de concediu rămase din anul anterior. „La un moment dat”, spune Șchiopu, „nu vom mai fi în stare, nici să vrem să lucrăm atât”.

Tinerii care își mai doresc să muncească în acest mediu sunt puțini. Acum 10 ani, la Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare de la Târgu Ocna erau câte cinci-șase candidați pe un loc.

Anul trecut au rămas 40 de locuri neocupate din cele 270 existente – 240 pentru bărbați și 30 pentru femei. Șchiopu spune că pentru tineri e mai atrăgător să meargă să lucreze în Poliție, decât în pușcărie și că probele de admitere de la Târgu Ocna sunt dificile, mai ales evaluarea psihologică. În plus, nici salariul nu este atrăgător – un debutant primește un salariu de până la 1.700 lei net pe lună, cu tot cu sporul de risc și norma de hrană.

Este necesar, crede el, ca cei din sistem să fie oameni „cu ceva carte, dacă se vrea reintegrare pentru deținuți”. Își amintește că prin anii ’90, angajații penitenciarelor aveau mai multe atitudini „nelalocul lor” față de deținuți. Acum situația e mai echilibrată, „există o oarecare înțelegere pentru existența lui, nu pentru ce a făcut”. Șchiopu spune că știe că ceea ce trăiesc deținuții e de multe ori umilitor și că nu e ușor să stai după niște ziduri și să aștepți.

Liderul de sindicat se plânge și de dotări, despre care spune că sunt „sub orice limită”.

„Avem armament și muniție de prin anii ’70. Nu avem intervenții cu gaze lacrimogene în cazul unei revolte, pentru că nu avem măști cu care să ne protejăm. Măștile de gaze sunt coapte; pui mâna pe ele și se fac cenușă.”

Mașinile din dotarea penitenciarelor sunt de asemenea vechi și n-au locuri suficiente. „Uneori te duci la judecată cu 40 de oameni, iar agenții de pază stau înghesuiți câte cinci-șase pe două-trei locuri”, spune Șchiopu.

Ultima problemă pe care o subliniază este cea legată de legislația menită să-l protejeze pe el și pe colegii lui. Unui angajat la penitenciarul de la Deva niște foști deținuți i-au dat foc la mașină de patru ori, spune el. Despre OUG 13 spune că, dacă politicienii doreau rezolvarea supraaglomerării din penitenciare, ar fi trebui să dea o grațiere pentru toți cei care suprapopulează (adică aproape 10.000 de oameni) sau să construiască penitenciare noi. Astea ar fi soluții reale, care nu vizează scoaterea cuiva anume, ci rezolvarea problemelor sistemului.

Anul trecut au fost revolte în mai multe penitenciare din țară. Deținuții au spus că nu mai suportă condițiile de detenție, că vor activități recreative și de consiliere și un tratament mai puțin agresiv din partea gardienilor. După câteva zile în care au dat foc la saltele și au făcut gălăgie, s-au calmat de bunăvoie în fața promisiunilor că va fi mai bine. Conform ANP, revoltele din iulie 2016 au însemnat 50 de incidente în 15 penitenciare. Evenimentele au inclus baricadarea în camerele de detenție, bătut în gratii, arderea mai multor textile și cățărarea pe clădirile penitenciarelor, dar rapoartele ANP nu vorbesc despre vătămări, ci doar despre pagube materiale de peste 100 de mii de lei.

Nici angajații de la Serviciul de Probațiune, în supravegherea cărora ajung oamenii care primesc o pedeapsă cu suspendare, cei care sunt liberați condiționat când ar mai avea de executat mai puțin de doi ani din pedeapsă, minorii și cei care au primit o pedeapsă neprivativă de libertate, nu sunt protejați. Au un buton de panică la birou, dar nu au jandarmi care să răspundă atunci când sună. La o treime dintre cele 42 de servicii existente nu este asigurată paza, chiar dacă legea prevede asta din 2013. „E nevoie de o hotărâre de Guvern și alocarea fondurilor necesare ca aceste efective să fie mobilizate. Ar fi nevoie de aproximativ 190 de oameni”, spune Mihai Dima, directorul Serviciului de Probațiune.

Dima adaugă că în prezent există 384 de angajați pentru 70.000 de persoane eliberate condiționat și că, în fața acestei lipse de personal, serviciul funcționează doar datorită dedicării angajaților și orelor suplimentare pe care le fac.

În rest, deținuții și foștii deținuți se consiliază cu familia, dacă au, sau fiecare cum poate.

V. REABILITARE

Când Luci a ales să meargă la muncă, a ales și să nu mai aibă timp de consiliere. Angajații penitenciarelor spun că sunt prea puțini și că nu se pot ocupa de reintegrarea tuturor deținuților. Iar când aceștia ies din închisoare, nu se mai știe nimic de ei. Pe mulți, personalul din penitenciare îi revede când se întorc cu altă pedeapsă. Luci a participat, totuși, înainte să muncească, la un curs de reintegrare și a mers de câteva ori la psiholog. În România, deținuții primesc informații despre cursurile la care pot participa, dar ei aleg dacă merg sau nu, spun reprezentanții ANP. „Sunt multe reguli pe care nu le înțelegi. Le accepți, că așa e acolo”, spune ea.

Multe țări dezvoltate încearcă să pună accentul pe reabilitarea deținutului, un principiu de bază pe care ar trebui să-l urmeze sistemul de justiție, spune criminalistul canadian Bob Cameron.

Pedeapsa cu închisoarea are mai multe funcții: descurajarea, incapacitarea și reabilitarea persoanei condamnate penal, schimbarea modului în care aceasta își înțelege obiectivele de viață și chiar propria identitate. „În opinia mea pedeapsa trebuie să conțină în ea însăși și dimensiunea reabilitării”, spune conferențiarul Sorina Poledna. „Peste tot în lume rolul pedepsei este și acela a reduce riscul de recidivă, dar misiunea închisorii este și aceea de a corecta comportamentele celor care sunt pedepsiți.”

Norvegia practică așa-zisa „justiție restaurativă”, care pornește de la ideea de a recupera prejudiciul, nu de la cea de a-i pedepsi pe cei care l-au cauzat. În centrul sistemului stau reabilitarea și reintegrarea persoanei care a încălcat legea. Faptul că închisorile din Norvegia sunt aproape goale, iar recidiva e de doar câteva procente, arată că metoda funcționează. În același timp, în Olanda se închid pușcării fiindcă nu mai au condamnați. Olandezii ar fi ajuns la performanța asta prin două moduri. În primul rând, s-au ocupat de integrarea deținuților și de respectarea demnității umane încă de când aceștia au intrat după gratii. În al doilea rând, judecătorii preferă să dea pedepse cu suspendare, muncă în folosul comunității sau amenzi, în loc să trimită oamenii la închisoare. Cât despre cei trimiși după gratii, aceștia au în general pedepse scurte, iar reabilitarea începe prin cursuri și consiliere încă din primele zile.

De partea cealaltă sunt americanii, care au una dintre cele mai mari rate de recidivă, peste 50%, iar sistemul lor e mai preocupat de pedepsirea decât de reabilitarea deținuților, un principiu după care pare că se ghidează și sistemul nostru.

Până și Marius Vulpe, directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor, spune că sistemul nostru are o problemă: „Cred mai mult în latura reintegrativă a pedepsei, în aceea ca deținuții să se afle în comunitate, de a avea mai multe programe, de a fi pedepsiți alternativ, nu musai cu executarea pedepselor”, spune el. „Din păcate, nu am eu instrumentele la îndemână, magistrații hotărăsc când un deținut execută pedeapsa și politicile penale ale statului nu eu le fac. Doar le aplicăm.”

Teoretic, în legislația românească apare ideea reabilitării. Articolul 3 din Legea 254/2013 spune că scopul privării de libertate este prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Dar cele mai noi date de la ANP arată o rată a recidivei de 38%, dublă față de cea din Norvegia. Chiar și așa, conform raportului ANP, recidiva a scăzut, de la 45%, cât era în 2012. Dar dacă ne uităm la toate infracțiunile, inclusiv la cele pedepsite cu suspendare, recidiva este de peste 60%. Asta înseamnă că doi din trei oameni care încalcă legea o vor face din nou. De multe ori, o infracțiune mai mică e urmată de una mai gravă.

Acest risc de recidivă depinde de cum se face reabilitarea, dar și de stilul de viață al fiecăruia. „Pentru că nu a existat un program de reabilitare corespunzător secolului în care trăim, o persoană care s-a aflat în penitenciar nu va conștientiza necesitatea schimbării stilului de viață. Dacă nu a existat viață înainte de închisoare, nu va exista nici după”, spune psihoterapeutul Laura Ștefan, care consiliază și persoane care au săvârșit infracțiuni. „Ce se face în penitenciar trebuie să continue în societate, pentru că, până la urmă, penitenciarul nu face reintegrare și reinserție, nu are cum să facă, ci doar pregătire pentru acestea”, spune directorul ANP.

Din 2012 până în 2016, numărul deținuților care au participat la activități de formare profesională, parte a pregătirii pentru o viață după penitenciar, a scăzut de la 4.222 la 519. ANP justifică acest lucru prin faptul că nu au mai fost organizate astfel de activități în cadrul proiectelor cu finanțare europeană, ci doar prin intermediul agențiilor de ocupare a forței de muncă, iar acestea impun condiții de selecție restrictive.

Ca de altfel în toate domeniile, și în cazul persoanelor liberate din închisoare, serviciile sociale oferite de stat suferă îngrozitor, spune Andreescu.

„La modul ideal”, adaugă psihoterapeutul Laura Ștefan, „reintegrarea socială ar trebui să înceapă încă din momentul începerii urmăririi penale sau a procesului”.

VI. „AM FOST UN ELEMENT BUN”

Luci s-a înțeles bine cu colegele de cameră. Când nu mergea la muncă, își găsea ceva de făcut înăuntru. A învățat să facă, împreună cu alte fete, portofele sau genți din ambalajele de la cafea și de la ciocolată, pe care le tăiau și le împleteau. Făceau asta pe ascuns, pentru că în cameră le era interzis. Tot pe ascuns își mai încălzeau câte o mâncare sau făceau o cafea cu un fierbător metalic.

Dar asta era mai ales în perioada în care puteau primi mai multe în pachetele de acasă. Luci își amintește că atunci când a intrat în închisoare, încă mai aveau voie să se primească și mâncare gătită, cafea, igienice. Dar de prin aprilie 2016, doar mâncarea vidată și hainele au mai fost acceptate. Restul lucrurilor de care avea nevoie le putea cumpăra la suprapreț de la magazinul din incinta penitenciarului, unde avea dreptul să meargă o dată pe săptămână. Magazinele din penitenciar, ca orice spațiu de închiriat, se scot la licitație publică. După ce o firmă câștigă licitația, obligația penitenciarelor este să verifice lunar prețurile. „E clar că nu întotdeauna reușim să facem în timp real aceste lucruri pentru că vânzătorul vinde zilnic, în fiecare secundă, produse deținuților”, spune Vulpe, directorul ANP. „Nu putem să alocăm atâtea resurse zilnic să controleze”.

El susține că problema prețurilor nu există în toate penitenciarele și că deținuții care se plâng compară aceste prețuri „cu cele de la un supermarket și nu cu magazine similare, adică de cartier, așa cum ar fi firesc”. Totuși, ANP a creat anul trecut o procedură mai strictă pentru licitații, în care firmele să fie obligate să spună ce prețuri vor să practice și să le mențină cel puțin șase luni.

„Dacă nu ai bani în pușcărie, ești nimeni”, spune Luci. „Trebuie să dai și tu un telefon acasă, să ieși la magazin, mai ales că eu sunt fumătoare și trebuia să îmi iau țigări.”

Luci a acceptat toate regulile și nu a avut abateri disciplinare. Așa a câștigat dreptul la patru pachete sau vizite în plus, față de cele patru vizite pe lună și un pachet de 10 kg, cum prevede legea pentru cei de la semideschis. Dar pentru fiecare lucru solicitat din penitenciar, trebuia să scrie o cerere și să vadă dacă se va aproba.

De ziua ei, și-a făcut tort din pișcoturi. Își amintește că a fost „aiurea”, pentru că n-a fost lângă cei dragi, dar s-a uitat în jur și s-a bucurat de oamenii pe care îi avea acolo. Familia i-a cântat „La mulți ani!” la telefon.

Tot de la telefonul din penitenciar îl suna zilnic pe soțul ei și îi spunea că trebuie să fie puternic pentru ea. Apoi se întorcea în cameră și se ruga ca el să nu intre în depresie. Colegele o încurajau. „Ne trezeam împreună, ne culcam împreună. Ne consideram o familie acolo, cu bune, cu rele, trebuia să trecem mai departe.”

Se mai ciondăneau la duș, pentru că aveau apă caldă doar o oră pe zi. Legislația spune că fiecare penitenciar trebuie să acorde apă caldă două zile pe săptămână. Aceste zile se reduc la ore sau minute, în funcție și de infrastructura existentă, și de numărul de camere. Când Luci împărțea camera cu alte 17 femei, dușul fiecăreia dura cam trei minute. Atunci era bătaie care să intre prima, mai ales când cele cu părul mai lung voiau să se spele și pe cap. Restul își opreau apă în găleți și așa nu rămânea niciuna „spumuită în cap”.

În zilele de vizite, Luci își revedea familia. Nu toate deținutele au parte de asta. Multe femei sunt închise la sute de kilometri de casă, iar costurile unor deplasări de patru ori pe lună sunt imposibile pentru familiile lor. Soțul lui Luci străbătea cei 80 de km care îi despărțeau o dată la două săptămâni. Uneori îi aducea și un pachet.

Nu venea niciodată singur – o dată îl însoțea fiica, altă dată, soacra. Familia se reunea câte două ore în jurul unei mese peste care nu aveau voie să își atingă mâinile. Se îmbrățișau la începutul vizitei, apoi masa lua locul gratiilor.

„Pe urmă iar era despărțirea, ei plecau și eu rămâneam.”

Luci a fost una dintre cele norocoase. De multe ori, o pedeapsă cu închisoarea poate însemna o ruptură totală de viața de acasă. „Depărtarea fizică de familie și de comunitate împiedică legăturile constante care au un mare rol în reintegrarea în comunitate”, spune Andreescu, de la APADOR-CH. „E adevărat că cei care sunt nevizitați, dar sunt neagresivi, în general beneficiază de sprijin și din partea celorlaltor deținuți, și din partea personalului penitenciar. Nu toți oamenii care lucrează în sistem sunt torționari.”

VII. LIBERARE

Când executase deja două treimi din pedeapsă, Luci a ajuns în fața comisiei de eliberare condiționată, dar a primit o amânare de 30 de zile. Atunci a simțit că a pierdut toate zilele care trebuiau să-i fie scăzute pentru că ieșise la muncă. Spune că i-a lipsit o hârtie care să arate că nu are cum să acopere prejudiciul. La a doua comisie avea dosarul complet și i-au acceptat cererea. A fost una dintre cei 9.216 deținuți liberați condiționat în 2016, din peste 20.000 propuși.

A ieșit într-o miercuri, pe 19 octombrie 2016. S-a ridicat din pat la ora șapte, s-a așezat în fața ușii, în poziție de drepți, îmbrăcată adecvat pentru apel, adică în trening, fără capot. Apoi s-a mai întins un pic, să își potolească emoțiile plecării. La fel a făcut și la apelul de la prânz.

„Am stat în celulă până ne-a strigat în ultimul moment: «liberarea».” Era chiar înaintea apelului de la ora 18. I s-a spus că a picat sistemul și nu au putut să finalizeze procedurile. Soțul ei o aștepta deja de ore bune. Puțin după ce s-a întunecat, i-au dat buletinul și câțiva lei pe care îi mai avea la cutia de valori și au condus-o afară. Nici după ce s-a închis poarta în spatele ei nu i-a venit să creadă că e liberă. A urcat în Dacia lor vișinie și au pornit spre casă. „A fost ceva, ceva frumos. A fost așa o bucurie, pluteam de fericire.”

În realitate, pentru mulți dintre cei care trec prin penitenciar, viața grea începe abia după ce ies. „Din păcate, reintegrarea lor se face în societate și nu în penitenciar”, spune Vulpe, directorul ANP.

Strategia națională privind reintegrarea socială a foștilor deținuți are trei obiective strategice. Primul vizează dezvoltarea și pregătirea instituțiilor pentru primirea la muncă a foștilor deținuți, prin al doilea se dorește dezvoltarea serviciilor de educare, sociale și psihologice de care beneficiază deținuții în penitenciare, dar și sensibilizarea opiniei publice cu privire la problema reintegrării. Iar al treilea obiectiv e susținerea în perioada post-detenție, „în vederea asumării și exercitării rolurilor sociale”. Însă implementarea strategiei lasă mult de dorit.

Sunt prea puține alternative care să suplinească lipsa serviciilor eficiente oferite de stat, spune Andreescu, de la APADOR-CH. Este dovedit că lucrul cu grupuri vulnerabile e mult mai eficient dacă e prestat de ONG-uri, iar statul ar trebui să externalizeze și să finanțeze aceste servicii, cum se întâmplă în Canada sau în Norvegia.

Există câteva ONG-uri care încearcă să îi sprijine pe cei care ies din închisoare și nu au unde să meargă. Unul dintre ele, Centrul Creștin de Reintegrare Socială ONISIM din Bistrița are un cămin cu 24 de locuri pentru foști deținuți (bărbați), pe care îi cazează mai multe luni, uneori până la trei ani. Primul lucru către care îi îndrumă centrul este căutarea unui loc de muncă. Dacă cineva se angajează, trebuie să contribuie cu 250 lei lunar la cheltuielile de întreținere. Pentru cei care nu lucrează, cazarea este gratuită. Cei din centru îi îndrumă și către biserică, în funcție de religia pe care o are fiecare. Responsabilitățile lor includ curățenia în spațiile comune, participarea la activități și la ședințele de consiliere psihologică.

Directorul General al Centrului, Iosif Pintican, spune că au două tipuri de locatari: infractori ocazionali și infractori de carieră (majoritatea provin din case de copii și au comis infracțiuni în mod repetat). Rata de reintegrare în societate a infractorilor ocazionali e de 85% și cea a infractorilor de carieră e de 20%. Rata de reintegrare pentru Pintican înseamnă că nu au recidivat și că și-au găsit un job în timpul în care au stat în centru, că s-au mutat cu chirie sau și-au întemeiat familii.

Un alt cămin este cel al fundației Prison Fellowship România din Cluj. Acesta oferă 40 de locuri gratuite, iar beneficiarii pot sta maximum un an. Condiția este ca cei care se angajează să depună jumătate din banii câștigați într-un cont personal, ca să aibă pentru chirie după ce pleacă din centru. Prison Fellowship are 150 de voluntari care merg în penitenciare, unde fac activități educative și religioase, pentru facilitărea reintegrării.

Luci a ieșit doar cu o geantă. Superstiția spune că dacă îți lași lucruri în pușcărie, te întorci după ele, dar ea nu crede în asta. Acasă au întâmpinat-o rudele din partea soțului: soacra, cumnații și cumnatele o așteptau cu sarmale, fără ca ea să știe. Luci se temea de reîntâlnirea cu ele, îi era rușine să le privească în ochi. Când s-a uitat la ceas, era oră fixă, iar soțul i-a spus zâmbind: „Te iubește soacra”.

Au stat de povești până târziu, au putut să se ia de mână, să se îmbrățișeze fără să aibă sunetul de tic-tac al ceasului în minte și gardianul la ușă. A fost bine, nimeni n-a judecat-o.

A doua zi, Luci s-a dus să își viziteze părinții. Atunci și-a revăzut tatăl după mai bine de un an. I-a spus că nu vrea să o viziteze la Târgșor, știind că fiecare vizită ar fi fost însoțită de multe lacrimi.

Luci a trebuit să meargă și la poliția din sectorul în care stă, să ducă o hârtie primită de la penitenciar. Tot acolo a dat o declarație că nu și-a schimbat domiciliul pe care îl avea înainte să intre în închisoare. Faptul că o persoană liberată intră într-o evidență a poliției e singura obligație legală după ieșirea din penitenciar. În rest, fiecare e pe cont propriu.

VIII. AFARĂ

Luci a început să reintre treptat în viața familiei și în viața ei, așa cum era înainte. Dar drumul spre casă și spre locul din societate trebuie să treacă acum peste o nouă barieră – cea a prejudecăților. „Mă simt urmărită”, spune Luci. „Simt că se uită așa lumea… Că m-ar cunoaște de undeva. Poate că asta e în mintea mea, da.”

„Pe cei liberați îi așteaptă confruntarea cu prejudecățile proprii, dar mai ales cu cele ale societății, îi așteaptă etichetarea, stigmatizarea, marginalizarea socială și, de multe ori, recidiva”, spune Poledna de la UBB. Totul se datorează faptului că societatea nu este educată, deci nici pregătită să înțeleagă cât de important este să se implice în construirea propriei sale siguranțe, acordând, de exemplu, o șansă la găsirea unui loc de muncă pentru un fost deținut. Victoria, mai spune Poledna, atunci când există, e una comună, a întregii comunității în care un fost deținut reușește să revină.

Stigmatul cazierului „nu se vede nicăieri pe corp, însă este adânc tatuat în sufletul și mintea unui condamnat juridic”, spune psihoterapeutul Laura Ștefan. Eticheta de „pușcăriaș” există și va rămâne, spune și Andreescu. Mai rău, eticheta asta rămâne nu doar pentru cei care au fost condamnați, dar și pentru cei care au stat în arest preventiv. Sunt puțini care au șansa să își găsească un loc de muncă, iar asta se întâmplă mai ales atunci când există o familie sau prieteni care să ofere acest ajutor.

Luci simte că în penitenciar a fost ca în armată, dar soțul o contrazice – armata e recreere față de pușcărie. La câteva luni după liberare, Luci spune că relația cu familia ei a ținut-o pe linia de plutire. Mai spune și că sistemul nu a ajutat-o nici în închisoare, nici după. Nici pe ea, nici pe cei pe care i-a lăsat acasă.

„Femeile cred că sunt mai tari. Eu una sunt mai tare, cu toate că sufeream și am plâns, cred că nu mai am lacrimi, dar am trecut altfel peste toată durerea asta.”

În a doua zi de libertate, Luci a primit un telefon. Era șefa firmei la care lucrase; știa când urma să-și termine pedeapsa și îi păstrase locul. Luci spune că a avut noroc; ei i-ar fi fost jenă să o sune să-i ceară de lucru. În altă parte i-ar fi fost și mai rușine să caute, de teamă să nu o întrebe de cazier. Așa, la trei zile după ce a ieșit din penitenciar, a început să muncească din nou ca femeie de serviciu.

Teama pe care o simțea din cauza cazierului este una pe care o simte multă lume. Cazierul e un impediment, chiar dacă fapta pentru care ai fost condamnat nu are legătură cu jobul la care aplici. E legal ca angajatorii să solicite cazierul, chiar dacă acesta e obligatoriu la angajare doar pentru anumite profesii: funcționari publici, avocați, medici, gestionari etc.

Csaba Asztalos, președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) spune că, la nivel de percepție, cazierul e o problemă reală la angajare, dar oamenii ori nu știu cui să se adreseze, ori nu mai au încredere în instituțiile statului, de aceea nu fac plângeri când el e cerut abuziv. Atunci când cineva se simte discriminat din cauza cazierului, poate face o petiție la CNCD. În două săptămâni vor primi răspuns atât cel care a făcut plângerea, cât și persoana pe care a acuzat-o. Dacă se dovedește că a avut loc o faptă de discriminare, CNCD poate da o amendă de până la 100.000 lei.

Toți cei din sistem știu că deținuții pot avea mari dificultăți în a-și găsi o slujbă. Există și burse ale locurilor de muncă pentru persoane care urmează să iasă din penitenciar, organizate împreună cu Agențiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă. Scopul bursei este de a-i sensibiliza pe angajatori și a facilita reinserția pe piața muncii a persoanelor condamnate, spune Elena Radu, purtătoarea de cuvânt a penitenciarului de la Târgșor.

Luci spune că încă nu s-a lovit de problema cazierului. Are un contract de patru ore pe zi și un salariu de 1.000 lei pe lună. În realitate, lucrează la fel ca înainte, de la 8 la 18, de luni până vineri, uneori și în weekend. Pleacă dimineața pe întuneric și vine seara târziu. Lumina soarelui o mai vede din când în când pe geam sau în câte o pauză de țigară. Spune că abia așteaptă să scape, să se liniștească și ea, să aibă o sâmbătă, o duminică liberă. Singurul concediu pe care îl are e vara, când școlile intră în vacanță. Acum are alte colege, care încă nu știu că a fost închisă. De la lucru, pleacă direct acasă. Șefa i-a spus să își vadă de viață, că „totul e trecător, greșești, plătești”. După o zi de lucru, uneori o așteaptă soțul cu mașina. În serile în care vine să o ia, au timp să gătească împreună. De Crăciun au gătit în familie și și-au amintit cum, la sărbătorile de iarnă pe care ea le-a petrecut după gratii, au fost „supărați”. El s-a dus la mama lui, dar aproape nici nu s-a atins de sarmale, iar ea s-a uitat la televizor cu colegele, în penitenciar.

Acum, Luci își petrece serile în fața televizorului, alături de soț și de câinele ei, Pufi. Mai în glumă, mai în serios, fiica îi reproșează că uneori e mai atentă cu câinele, cu care pune des poze pe Facebook. Când la televizor s-a discutat despre proiectul grațierii, s-a uitat și ea, dar zice că nu știe dacă aia ar fi fost cea mai bună soluție, chiar dacă probabil ea ar fi beneficiat de ea. Crede, totuși, că ar trebui să se facă ceva real, pentru că „e jale în închisoare”.

Se gândește des la fetele din cameră și spune că unele „chiar nu merită” pedepsele pe care le-au primit și condițiile de trai. O femeie care e încă la Târgșor i-a trimis o scrisoare în care i-a spus că se vor îmbunătăți condițiile din penitenciar, că s-au cumpărat saltele, paturi, gresie, faianță și că locul va fi modernizat. Uneori, Luci se gândește că ce-a pățit ea e un ghinion care i se poate întâmpla oricui. Pe Facebook, a scris într-o zi: „Roata vieții se-nvârtește și când nici nu te gândești, vine vremea și plătești”.

Nu s-a dus la vot în decembrie; spune că nu mai are încredere. „Nu știu în ce țară trăim, dar salariile sunt foarte mici. Noi, hai, că am trecut de floarea tinereții, dar sunt copii care nu realizează nimic aici.”

Fata ei a absolvit un colegiu tehnic de industrie alimentară, care însă n-a părut să o ajute prea mult. În decembrie, a plecat să muncească la un depozit al unui supermarket din Cehia, 12 ore pe zi. Încercase să lucreze pe la restaurante în România, dar nu prea a avut noroc. De la 1.500 de kilometri distanță de casă, posta pe Facebook manele de dor și mesaje motivaționale: „Cu cât mai repede vei avea încredere în tine, cu atât mai repede vei ști cum să trăiești”. Luci îi dădea like-uri și îi scria să o sune dacă îi e greu.

După două săptămâni, fata a sunat-o să-i spună că e epuizată și se întoarce acasă. Pentru că nu a stat nici măcar o lună, nu și-a primit salariul. Părinții i-au trimis bani de întoarcere. În februarie, a plecat din nou în Londra, să lucreze ca ospătăriță. Luci spune că Pufi a rămas în locul ei.

IX. EPILOG

Ultima dată când ne-am întâlnit, Luci era îmbrăcată sport și avea o vestă de blană. Era răgușită și cu nasul înfundat. Din octombrie, de când a ieșit din penitenciar, a fost răcită încontinuu. A spus că nu prea vrea să ia medicamente, pentru că a văzut la televizor că nu sunt bune. Sub sprâncenele creionate avea punctele de grăsime care îi stau de mai multe luni ca un fard pe pleoape. Spune că au început să-i apară la câteva luni după ce a fost arestată, de la mâncarea din penitenciar. Soțul confirmă că nu le avea când a plecat de acasă.

Înainte să ne luăm la revedere, Luci a rezumat experiența ei de după gratii. Am ascultat-o de pe bancheta din spate a Daciei vișinii: „Bine, toată lumea greșește, că de aia ajungem la pușcărie, dar, zic eu că ar fi bine, depinde și de ce ai făcut, să te lase acasă, să ți se dea dreptul la o muncă, să nu mai aibă lumea prejudecăți că, vezi Doamne, tu ai făcut pușcărie și să fugă de tine. Sau poate să îți dea să faci muncă în folosul comunității, să nu te ia de lângă copii și familie. Pentru că multe se strică în pușcărie și când vin acasă poate fac același lucru pe care l-au făcut. Sunt mulți recidiviști. Deci nu-i o învățătură de minte neapărat pentru toată lumea. Unele se prostesc acolo, altele cred că vin mai mature. Pentru că e o adunătură de femei, ești la grămadă, nu se bagă femeile cuminți într-o cameră și cele nebune în alta. Încă nu m-am pus pe picioare, cu banii nu stau foarte bine. Dar mă încurajez zilnic că o să fie bine.”

Profilul femeilor închise în România:

• majoritatea au între 25 și 35 de ani;
• cele mai multe provin din mediul urban;
• sunt condamnate mai ales pentru furt;
• majoritatea au venituri mici, nivel redus de educație și nu au o meserie;
• unele au suferit violențe fizice și/sau sexuale, abuzuri în copilărie sau în viața adultă;
• multe sunt mame necăsătorite, cu mai mulți copii minori;
• unele au multiple probleme de sănătate fizică și mentală;
• cele mai multe infracțiuni sunt săvârșite din cauza neajunsurilor materiale, iar infracțiunile violente sunt o consecință a violenței domestice la care au fost expuse, de cele mai multe ori pe timp îndelungat;
• numărul infracțiunilor pe care femeile le săvârșesc este mai mic, iar gravitatea infracțiunilor comise este mai scăzută decât a celor săvârșite de bărbați.

Acest material a fost realizat în programul de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR. Luci este un pseudonim ales pentru a proteja identitatea personajului. Delia Marinescu și Oana Moisil au contribuit la acest material. 

---

---

„Sper să fie bine cu pozele… să se vadă care e viața noastră!”

În perioada ianuarie-martie 2016, asociația Alternative Sociale din Iași a ajutat opt foști deținuți să documenteze viața după ieșirea din închisoare. Organizația încearcă de 20 de ani să le ofere foștilor deținuți și familiilor lor un suport care să împiedice recidiva. Recent, au început să le vorbească și celor din jurul lor, pentru a le arăta că, fără sprijinul comunității, speranța la reabilitare se frânge repede.

Participanții la proiect, implementat în parteneriat cu Penitenciarul Iași, au primit aparate foto și au surprins reintegrarea lor în viața de zi cu zi a comunității. Fotografiile a fost expuse apoi în centrul Iașului, în tribunale, dar și pe gardurile din satele fotografilor.

George Pascaru, asistent de proiect, spune că discuția publică despre reabilitarea foștilor deținuți este încă la început și deseori vede că autoritățile locale nici nu știu ce obligații au. Dar mentalitățile se pot schimba dacă se aud și vocile lor.