De Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Andrei Pungovschi
Timp de citire: 41 de minute
13 septembrie 2021

Ascultă povestea în varianta audio:

Grădina Urbană, o terasă de lângă Teatrul Național din București, zumzăie într-o seară de început de iulie. Studenți, familii cu copii, medici, muzicieni, toți au venit pentru Taraf de Caliu, lăutari din Clejani, județul Giurgiu. E a treia cântare de vară pe care o au aici și, ca de fiecare dată, au umplut curtea cu peste 200 de spectatori. Sunt aici mai ales pentru Gheorghe Anghel, pe care toți îl știu de Caliu, vioara întâi și liderul tarafului. Bărbatul de 61 de ani stă la o masă în spatele scenei și fumează; spectatorii vin pe rând și-l roagă emoționați să facă o poză, de teamă că la final nu vor apuca.

Caliu poartă o cămașă dungată pe care a primit-o de la una dintre fiicele lui și care o face pe impresara tarafului să-l alinte „Zebra”. Și-a prins ochelarii de soare de al treilea nasture de la cămașă, ca să-i protejeze. I-a primit cadou mai demult în străinătate și i s-a spus că valorează 500 de euro. Cu vreo lună în urmă i-a găsit zgâriați la studioul unde înregistra un album nou, primul sub numele de acum al trupei. Îl înfurie să i se strice lucrurile, mai ales dacă sunt cadouri de la oamenii care-i iubesc muzica.

Pe scenă, ceilalți șase colegi fac ultimele probe. Caliu salută vesel spectatorii pe care-i recunoaște, ducându-și mâna la inimă sau la frunte. Le-a cântat la petreceri sau la nunți, pe alții i-a cunoscut cu o seară înainte la un jam session cu trupa rock Stema și a avut grijă să le spună să revină și pentru taraf. Primește cadou o sticlă de Jägermeister de la un grup de medici și o așază încântat sub masă. De câțiva ani bea doar șpriț, dar apreciază gestul.

Urcă pe scenă împreună cu fiul lui, Robert, pe care Caliu îl pregătește să-i ia locul într-o zi. Sunt cu el și acordeonistul Marin, coleg de-o viață, Ionică țimbalistul și Iulian de la contrabas. Mai târziu, li se vor alătura și soliștii Florin, Ionuț și Viorica Rudăreasa.

Toți instrumentiștii și Viorica au făcut la un moment dat parte din Taraf de Haïdouks, lăutarii care au bătut lumea din anii ’90 și până în 2016, când a murit impresarul belgian care i-a lansat. Sub acest nume au obținut un premiu BBC World Music pentru cel mai bun grup din Europa și Orientul Mijlociu, au cântat la petreceri private pentru Johnny Depp (alături de care au jucat și în filmul The Man Who Cried) și au defilat la o prezentare a designerului Yohji Yamamoto.

Când a rămas fără impresar, Caliu s-a gândit că poate să cânte și singur. „Toți ceilalți sunt de schimbat dacă nu sunt serioși”, mi-a spus. „Caliu nu e.” Dar tot cu vechii colegi merge înainte.

Caliu e astăzi liderul tarafului care duce în spate istoria Clejanilor, un viorist care știe cum e să n-aibă de niciunele, dar și cum e să fie „șeful lumii” (cum îl alintă Jean de la Craiova). Știe și cum e să o ia de la zero, cu încrederea că sunetele pe care le scoate din vioară îi vor hrăni familia și-i vor câștiga respectul oricui îl ascultă.

Asta se întâmplă și la Grădină, încă de la primele acorduri tânguite, amplificate de țambal și contrabas, cât să construiască un suspans de film. Conversațiile se întrerup, spectatorii de la coadă se grăbesc să intre, iar vreo doi chelneri rămân câteva clipe pironiți în goana lor între mese și bar. E același efect pe care Caliu îl are și la o nuntă sătească. Știe că-i are pe meseni în palmă când îi vede că au rămas cu lingurile în aer.

„Muzica iese de aici și oamenii simt ce le transmit”, mi-a spus odată, arătând spre inimă. „De-asta le curg lacrimile șiroaie, de-asta râd, de-aia dansează.”

Tot ce-și dorește, mai ales după un an de pandemie în care n-au cântat, e să fie sănătos el și ai lui și să aibă publicul în față. „Acum au descoperit și tinerii noștri ce valoare vine de la Clejani, înainte o cunoșteau doar străinii. E foarte important să demonstrăm că ținem tradiția în viață; că știm să cântăm ca acum 300 de ani, cum cântau bătrânii noștri, și să arătăm cum a evoluat totul. Și vreau să-l cunoască toată lumea și pe băiatul meu, Robert, că el va fi viitorul.”

Pe scenă, Caliu stă cu un pas mai în fața fiului, care s-a așezat pe un scaun, lângă acordeonist. Pare că-și privește vioara pe sub gene, mulțumit că-l ascultă și se tânguie fix așa cum îi dictează. „Viorica mea”, o alintă Caliu. Cu ea au cântat și tatăl, și bunicul lui. Ea i-a crescut copiii. Datorită ei a văzut lumea. Pe „Viorica” i-o cărau japonezii până la hotel, deși e ușoară de nici n-o simți.

Transa nu ține însă mult. Caliu se întoarce scurt spre Ionică și-i spune din ochi să dea mai tare în țambal. Îi face semne lui Robert să se țină după el, iar băiatul îi confirmă din cap, semn că nu mai are nevoie de ghidaj. Când e rândul acordeonului la solo, Caliu vorbește cu publicul din priviri și râde mândru, apoi ridică arcușul în aer, ca un dirijor dând tonul aplauzelor. Îi place să-ți arate că strunește atmosfera și că tot ce ți se întâmplă e meritul unei taine ascunse, pe care doar el o stăpânește. Îți transmite asta fără cuvinte, căci rar pune mâna pe microfon, iar când o face se rezumă la: „Taraf de Caliu din Clejani! Tradițional, original!”.

Caliu spune că poate să cânte „o juma’ de oră singur și să facă o grămadă de bani. Nu mă tem, sunt foarte căutat”. Dar, în 2016, după ce etapa Taraf de Haïdouks s-a încheiat, voia să fie bine pentru „toți băieții”, să le dea „o pâine la copilași”, chiar dacă e greu să ții un taraf mulțumit când onorariile și bacșișul se împart la șase-șapte inși. Rolul acesta i-a revenit Larisei Perde, care avea 27 de ani când l-a cunoscut pe Caliu. Lui i-a plăcut respectul pe care simțea că-l primește de la ea; i s-a părut „deșteaptă și sufletistă”. „I-am cunoscut și familia când am avut o cântare pe lângă Botoșani și am văzut că sunt oameni de calitate, ingineri. Am avut încredere”, spune el. Ei i-au plăcut poveștile și felul în care au făcut-o să se simtă parte din familie.

Nu conta că Larisa nu știa mai nimic despre muzică lăutărească, dincolo de faptul că organizase lansarea memoriilor trompetistului octogenar Costel Vasilescu, și că este asociată la Vinyl, Rum, Tapas & Wine (VRTW), unde organiza în general petreceri cu DJ.

„Merg cu tine”, i-a spus Caliu. „Vreau să fiu iar pe marile scene ale lumii!” Larisa spune că și-a dorit să unească hipsterii români cu istoria muzicii din Clejani. Pe acest drum, a încercat să-i tempereze egoul primașului și să-i spună că e adevărat că toată lumea îl vrea pe el, „dar Taraf de Caliu suntem toți”. Cei cinci ani împreună au însemnat victorii importante: prezența la Filarmonica Cehă, unde dirijorul i-a pupat mâinile lui Caliu, o cântare pe acoperișul Palatului Parlamentului, colaborări cu Subcarpați, concerte filmate la Clejani și primul album al tarafului produs în România, înregistrat chiar la finele primăverii. (Va fi lansat în 2022.)

Pe parcursul pandemiei, lăutarii au avut indemnizații de artiști, dar se sufocau în casă. „Aveam ce-mi trebuie, cafea, țigări, mâncare, nu mă plâng”, spune Caliu. „Dar pentru ce trăiam? Unde era publicul?” În primăvara lui 2021, cântările au revenit, dar au trecut și prin multe concerte programate și apoi anulate din cauza restricțiilor. Pentru un lăutar e cumplit să-și blocheze datele și să refuze alte evenimente, apoi să rămână cu nimic sau doar cu avansul, dacă l-a încasat. Au avut la începutul verii și o cântare în Franța, unde au fost cap de afiș și au înnebunit din nou străinii. Încă așteaptă ca de la concertul ăla să se mai lege și alte plecări viitoare.

Hai, Caliule, vorbește cu ea!

La Grădina Urbană, așezat pe marginea scenei, un băiat blonduț de vreo 10 ani mângâie ritmic un ukulele și se uită cu ochii măriți la Caliu, care își agită vioara pe ritmul săltăreț de la Rustem, un joc popular din sudul României. Degetele vioristului se mișcă ba alert, ba lent pe strunele viorii, iar pantofii lui lustruiți pășesc ferm pe ritm, parcă înghiontiți de un arcuș invizibil.

Rustemul e vechi de cel puțin 200 de ani și e una dintre piesele cu care-și încearcă copiii din Clejani puterile când pun prima oară mâna pe vioară. Dar schimbările bruște de ritm, felul în care Caliu ba îi zâmbește cu dragoste viorii, ba se îndârjește și parcă o ceartă că nu ține pasul cu el, fac jocul țărănesc să sune când a metal, când a blues. În public se dă din cap, se tropăie sau se bate ritmul în masă, iar dacă spectatorii ar juca într-un film mut, n-ai crede că o vioară sătească i-a îndârjit așa.

Robert îl invită pe puștiul cu ukulele să se așeze pe scaunul lui. Caliu se apropie de băiețel și-l sărută pe cap. Îi arată cum să plimbe degetele pe corzi, apoi înhață arcușul și continuă aproape șoptit Rustemul la urechea lui. Copilul îi amintește de un puști de 11 ani din Buzău pe care îl meditează la vioară și pe care l-a și invitat de câteva ori pe scenă să cânte fix piesa asta.

Se gândește și la Robert, cum se ambiționa singur în cameră să-i iasă ondulațiile și cum îl certa, poate prea dur, deși îl vedea că e „forță, pregătit”.

Pe finalul piesei, parcă trezit din transă, Caliu crește viteza. În timpul aplauzelor, scoate o batistă albă din buzunar și-și șterge sudoarea. Când părinții puștiului îi fac semn să coboare de pe scenă, Caliu le spune la microfon: „Nu, nu! Lăsați băiatul aici. A intrat coleg în formația mea”.

Stările concertului se tot schimbă: de la jale, la familiarul La Chilia în port și apoi la jucăușul dragostei, când îți plânge sufletul după „neveste tinerele” și după carnea lor moale. Caliu râde și gâdilă vioara. Îi place amestecul ăsta alergat de sătesc și urban, folclor românesc și balcanic. Pentru el, trecerea de la bătrânesc la mahala, arată evoluția muzicii. „Nu poți să te prezinți 30 de ani cu același program”, spune. „Trebuie să mai schimbi.”

Te apucă frigurile când „plânge vioara”, descrierea cea mai comună pe care o vezi postată obsesiv în comentarii la clipurile lor. Apoi te încălzești uimit, ca la o glumă porcoasă făcută de bunicii tăi. Te sfredelește necazul că îmbătrânești. Caliu scormonește să te aducă acolo, în clipa suspendată între jale, dragoste și basmele bătrânilor, în momentul muzical care îți va oglindi zbuciumul, de vei crede că ai priceput tot ce era cu tine. Doar că taraful aleargă și te lasă un pic „călcat de tren”, vorba lui Johnny Depp, „cel mai mare fan al nostru”. Nu apuci să pui bine degetul pe ce te doare, că simți țambalul lovind și mai rapid în stomac.

Caliu îți prinde fugar privirea, apoi îți zâmbește. Parcă te întreabă din ochi dacă pricepi ce ți se întâmplă. Orice te frământă a mai fost plâns așa de sute de ani încoace. Sfârcurile cu gust de țuică de prună s-au mai zdrobit ca o alună. Casele între tufani s-au mai ridicat. Iubiții au mai fugit cu alta. Caii s-au mai furat noaptea. Vioara strunește o istorie care te cunoaște mai bine decât te cunoști tu.

„Hai, Caliule, vorbește cu ea! Cum te-ai înțeles cu ea de acasă!”, îi strigă ceilalți bărbați din taraf. „Așa, șefule, omoar-o!”. Îndemnurile sunt mai degrabă pentru public, în caz că nu a priceput ce se întâmplă: un om mângâie, smucește, iubește și ciupește o vioară ca să le arate cum ar fi să trăiască cu toate emoțiile la vedere.

Când crezi că ți-ai țopăit sau plâns toate trăirile, „Cobra”, cum îi spuneau străinii pentru că înhață gâtul viorii ca pe o pradă pe care o sugrumă, îți dă lovitura finală. „Maestrul Caliu o să-și facă acum plăcerea cu firul de păr de cal, cum a învățat de la bătrânii noștri”, îl invită solistul. „Hai, maestre, fă-ți pofta!”

Caliu lasă arcușul de o parte. Își acordează vioara pe nota Mi. Leo, ginerele lui, îi întinde o cutiuță din care vioristul scoate o pudră de sacâz. O împrăștie pe un fir subțire, legat cu un nod strâns de prima coardă. Apoi îl prinde cu două degete și îl întinde sau îl tensionează ritmic, când lent, când agitat, când lung, când abia ciupit.

De mai bine de 20 de ani, lovitura asta fatală nu se mai dă de fapt cu un fir de păr de cal, ci cu unul de gută, care rezistă mai mult și are rezonanță mai mare. Caliu naște dintr-un singur fir de gută sunete metalizate, gâjâite, hohotite sau bocite. Parcă-s cântece de leagăn care se transformă apoi în blestem, în basme șoptite, în cântece de luptă. Ai zice că e momentul când e doar Caliu, făcându-și „plăcerea” cu vioara cu care și bunicul lui a rupt nenumărate fire de păr de cal. Dar Caliu trage des cu ochiul în public și râde mulțumit când le vede uimirea.

La concurație, în Clejani

Caliu a fermecat de mic. S-a născut în 1960, în Clejani. Ion Gheorghe, tatăl, era viorist, iar Roza, mama, cânta cu vocea și venea din familia lăutarului Gândac. I-au pus vioara la cap când a venit pe lume și i-au spus Caliu, de la khalo, care înseamnă negru în romani, dar el zice că porecla s-a potrivit și cu pasiunea lui pentru cai.

Când era mic, se ruga la Dumnezeu să-l facă și pe el un viorist bun, să ajungă cu pălărie și pardesiu negru până în pământ, ca un haiduc, cum i se părea că erau tata și ceilalți din jur.

Caliu își lua un mânz după el și se cocoța pe dealurile de lângă casă, unde erau vii, porumb și plantații de tutun. Se ambiționa cu arcușul până-l lua somnul și ațipea cu ochii și urechile la foșnetul copacilor, la fazani și la mierle.

Când l-a prins tata că-i lua vioara din cui, l-a bătut și l-a ocărât că nu are talent, ca să-l ambiționeze. Același tată a rămas mut când și-a văzut copilul împins de mamă de la spate și încurajat șoptit: „Pune mâna acum și demonstrează-le! Îi rupi pe toți!”.

Erau „la Bursă”, adică la cârciuma din Clejani unde se adunau toți muzicanții „la concurație”. După ce treceau sărbătorile de iarnă, veneau de dimineață, își luau o cafea și așteptau să pice nunțile, să-și umple calendarul pentru tot anul. Clienții veneau cu căruțele din toate satele și-i ascultau, apoi își alegeau lăutarii, le achitau arvuna, iar ei își notau în caiete datele cântărilor. Tot „la concurație” își aduceau lăutarii din Clejani și copiii, ca să se laude cu care e mai talentat și să-i învețe cu publicul. Lui Caliu îi era rușine de părinți și de toți lăutarii mari care așteptau să-l asculte, dar era sigur pe ce voia să cânte: Hora nunții și Murgulețul.

De atunci l-au luat toți la ochi că va ajunge cineva. Un unchi i-a adus o vioară Steiner, cu care Caliu dormea în brațe și studia până-i rupea corzile. Cu vioara aia i-a făcut pe popă, primar și milițian să-l urce pe masă și să-l umple de bani. Era prințișorul satului, toți așteptau să vadă ce va ieși din el.

Într-un sat în care romii au cântat sute de ani pentru boieri și au fost sclavii mânăstirilor din Vlașca (denumirea veche a județelor Giurgiu și Teleorman), apoi animatorii nunților și înmormântărilor țăranilor români (care compun și astăzi peste 70% din populația comunei), era evident, inclusiv pentru copii, că muzica e ușa secretă către o viață mai bună.

Bogdan Mihai Simion, cobzar, fiu și nepot de lăutari, și gazda unei emisiuni despre istoria muzicii lăutărești, spune că ulița Lăutarilor din Clejani, pe care locuiește și Caliu, e un concept unic în Balcani, „cu siguranță pe cale de dispariție, de vreme ce în 1969 trăiau acolo peste 110 muzicanți, iar astăzi mai sunt șase”.

După ce romii sclavi ai mănăstirilor din zonă au fost eliberați acum 165 de ani, s-au stabilit treptat la marginea satelor din Câmpia Dunării și o parte din ei s-au apucat de lăutărie, pentru că au socotit că le va aduce o viață mai ușoară, așa cum văzuseră la lăutarii „de curte”. Clejaniul era pe atunci moșia maiorului Mișa, un sârb care a ridicat biserica din sat, a recondiționat școala și a invitat zeci de personalități la petreceri cu muzicanți locali. Despre el a rămas Balada Maiorului Mișa, care se cântă și astăzi. Caliu vorbește despre maior de parcă l-ar fi cunoscut, iar despre biserică spune cu mândrie că seamănă cu o catedrală. „El le-a dat bătrânilor noștri două hectare de pământ, că erau amărâți, sclavi care cântau pe un pic de porumb.”

„Toți și-au lucrat pământul cum au putut”, spune Simion. „Dar românii nu înțeleg că lăutăria, ca și agricultura, e o tehnologie. N-ai de unde să știi cum să faci să rodească dacă nu te învață nimeni.” Lăsați să se descurce, romii au cultivat ce au știut, au cântat, au făcut zaruri din os și au trăit judecați greșit de țăranii români, care-i socoteau leneși că nu-și muncesc cu spor pământul. Treptat însă, adaugă Simion, „românii au început nici să nu mai fie prea siguri pe ritualurile lor”.

„Românii, înzestrându-i pe lăutari să facă asta pe bani, au ajuns să se deconecteze de propria lor cultură. La Clejani se cântă cântece românești, care prin tradiție au fost interpretate de romii lăutari. Dar desigur că toate aceste cântece țărănești au trecut prin vibrația sentimentală și emoțională a generațiilor care le-au cântat și au devenit în aceeași măsură și ale lor.”

Caliu mi-a povestit că a învățat de la lăutarii satului că, dacă ești bun, mănânci o pâine. Că nu-i suficient să mânuiești bine instrumentul. Trebuie să te ții de angajament, chiar dacă vine altul și-ți oferă mai mult pentru aceeași dată. În lumea asta nu poți să dai țepe pentru că vorba umblă repede. Trebuie să ai cămașa și batista călcate și pieptenele în buzunar, chiar dacă acasă te speli la lighean. Să reziști să cânți fără oprire 10–12 ore, până se îndură nuntașii să-ți dea apă sau să te pună și pe tine la masă. Să nu te ia somnul când se luminează, iar mesenii se apucă de țuică și vor să mai joace. Să o ții așa trei zile și trei nopți, până la ciorba de potroace. Să nu plângi că vrei acasă la mama, așa cum li se întâmpla mai tuturor copiilor la primele nunți din viața lor și după câteva ore îi copleșea dorul de patul de acasă.

Tot de la lăutarii bătrâni, Caliu a învățat că e frumos să vii vesel acasă și să mai ai drag să cânți și pentru ai tăi. Și tot ei l-au învățat că, dacă te arde inima după altă femeie care ți-a sucit mințile la o cântare, să te prefaci obosit, să-i spui nevestei că nu-ți trebuie nici mâncare, nici băutură și să te duci la somn, ca să-ți treacă dorul. Pentru că nevasta și copiii nu-i lași niciodată.

Caliu a crescut înconjurat și de poveștile cu românii care te băteau cu vioara în cap până o spărgeau sau care au urcat lăutarii într-un pom și i-au forțat să cânte, că „acolo e locul ciorilor”. Erau vremurile când țăranii români își permiteau să tocmească lăutari la petreceri, spre deosebire de majoritatea romilor, care se lupta cu o sărăcie cruntă. Inclusiv Caliu a făcut petrecerea de cununie târziu, după un turneu în America, când și-a permis să-și aducă unul dintre muzicienii preferați: acordeonistul Ionică Minune.

Deși Caliu spune că-i plac nunțile românilor de azi și că nu mai ies scandaluri, încă-și amenință din reflex colegii de taraf dacă întârzie să se așeze în scenă: „Haideți, că ne spurcă rumânii!”.

După ce a absolvit patru clase, Caliu a lăsat școala și s-a lipit de Culae, Cacurică și Ion Manole, viitorii membri ai Taraf de Haïdouks. Ei au fost școala lui de muzică.

În aceeași perioadă, violonistul Ion Albeșteanu, venit la Clejani să aranjeze un ansamblu pentru Cântarea României, l-a remarcat pe micul Caliu și l-a luat la repetiții la Căminul Cultural. Apoi i-a dat straie populare și l-a urcat pe scena Sălii Palatului, unde Clejanii au obținut medalia de aur pe țară. Caliu era uimit că „nea Ion” îl vedea așa de mare încât îi punea și bagheta de dirijor în mână la repetiții și-l lăsa să-i conducă pe cei mai buni lăutari din sat: „Vezi, Caliule, că sună mai bine cu tine?”.

În adolescență, Caliu avea părul lung și ondulat, își cumpăra Kent de pe strada Covaci din București, prinsese faimă locală și era căutat de săteni la toate petrecerile din împrejurimi. Și-a cunoscut soția la un botez și, când a dat să se prezinte, Cati, care avea 16 ani, l-a întrerupt: „Da, Caliule, te știu”.

A făcut armata tocmai la Bacău, „la intervenții”, și a dus-o destul de bine, pentru că era scos mai mereu din unitate ca să cânte la nunți. Greu i-a fost însă în prima lună, când a plecat în permisie pentru înmormântarea tatălui. Când s-a eliberat, Caliu s-a dus în București, la Piața Matache, unde avea un văr, să vadă ce cântări ar putea să prindă. Cât au băut o cafea, a venit miliția și le-a cerut legitimațiile să vadă unde lucrează. L-a scăpat livretul de militar de o amendă pentru vagabondaj. Primarul din Clejani l-a angajat apoi paznic pe câmp și i-a spus să-și vadă de muzica lui, că nu se va atinge nimeni de el cât o trăi.

Lui Caliu îi place să spună că a fost haiduc dintotdeauna. Stătea cu arma pe câmp și vedea cum veneau și românii, și romii la furat de porumb sau grâu, „că pe atunci toți furau de la comuniști”. Îl rugau „Nu trage, nea Caliule!”, „Nu ne da la miliție”. „Eu sunt miliția acum”, le răspundea, iar apoi îi încuraja: „Luați fraților, că moare copiii de foame!”. „Nici n-aș fi putut să-i refuz”, mi-a spus. „Dacă mă prindea la o nuntă și-mi dădea în cap că nu i-am lăsat?!”

Urmând exemplul bătrânilor care l-au luat la nunți încă de când era copil, la 20 de ani Caliu l-a întâlnit pe țimbalistul Ionică, care abia debuta. „Tu de acuma cânți cu mine”, i-a spus și împreună au rămas până astăzi.

În lume cu Taraf de Haïdouks

În anii ’80, norocul lui Caliu s-a numit Speranța Rădulescu, o etnomuzicologă venită la Clejani să cerceteze „focarul lăutăresc”. O aduseseră câteva înregistrări cu muzicanți de aici, pe care le găsise la Institutul de Folclor, dar și poveștile lui Albeșteanu de la Cântarea României.

Trecuseră însă vreo 30 de ani de la ultimul contact al clejănenilor cu Institutul de Folclor, așa că lăutarii pe care i-a găsit Speranța erau mai degrabă copiii și nepoții celor pe care-i ascultase imprimați. A fost cucerită de muzica lor „proaspătă, imaginativă, strălucitoare și patetică”.

Etnomuzicologa povestește în Hopa Tropa Europa că-și reproșa pe atunci că se lăsa „pradă plăcerii de a asculta muzică, neglijând în modul cel mai condamnabil elaborarea documentelor etnologice”. O fascinau „cântarea biciuitoare”, improvizațiile soliștilor și „cât de tare îi înalță și-i transfigurează cântarea”.

Misterul lăutarilor din Clejani avea puterea de a vrăji chiar și specialiștii care le cunoșteau repertoriul compus din jocuri tradiționale românești, brâuri, hore, sârbe și balade bătrânești despre hoți, soare și lună, șerpi și balauri. (Ultimele îl făceau să plângă pe Caliu când era mic cu versuri ca „Mama când m-a legănat/Cu mâna țâță mi-a dat/Cu gura m-a blestemat/De știam că n-am noroc/M-aruncam de mic în foc/Să nu cresc făr’ de noroc”).

Speranța a trimis înregistrarea unui cântec de dragoste de la Clejani unei reviste de limbă franceză. De acolo, directorul Arhivelor Internaționale ale Muzicii Populare i-a chemat pe lăutari la Geneva și Paris.

Caliu avea puțin peste 20 de ani, abia i se născuse băiatul și nu știa ce negocieri dure s-au purtat cu autoritățile comuniste ca un taraf de romi să ne reprezinte peste hotare, în defavoarea ansamblurilor folclorice grandioase preferate de partid.

Însă, în martie 1988, avionul companiei Swiss Air s-a urnit ca „tractoru’ pe arătură la C.A.P. Clejani”, cum a glumit Fluerici. A râs și „doamna Speranța”, care i-a însoțit, dar s-a și temut să nu fie „excesivi”: Caliu își ștergea cu dosul palmei lacrimile vărsate pentru copilașii rămași acasă, Fluerici și Cacurică s-au apucat să cânte până au cucerit-o pe însoțitoarea de bord, care i-a burdușit cu dulciuri și sticluțe de alcool și le-a promis că vine la concertul lor de la Geneva. S-a ținut de cuvânt și a apărut însoțită de comandantul de zbor și de încă o colegă. Lăutarii duceau cu ei ceva al lor care-i făcea pe străini să se simtă mai vii.

Din străinătate, Caliu s-a întors cu cafea, blugi și ciorapi pentru soție și copii. Era năuc de lumea pe care o văzuse și se întreba dacă a visat vitrinele alea burdușite. Nu credea că așa ceva se poate repeta. Trăiseră un noroc de la Dumnezeu și acum erau înapoi la ulița și nunțile lor, la viața cu necazuri care parcă loveau la tot pasul. Vioristul Neacșu Culai a căzut cu bicicleta și a rămas infirm. Țimbalistul Petrică Manole a făcut infarct după 48 de ore de cântat la o nuntă. Lovitura cea mai grea a primit-o Caliu, care și-a pierdut fiica de 3 ani într-un accident cu apă clocotită. După câteva zile de spitalizare, Florentina s-a stins în brațele părinților. Caliu a jelit, dar cu toată amărăciunea din suflet, a cântat în continuare. „Din asta ne câștigăm pâinea de când ne-am pomenit”, spune el, „nu aveam ce altceva să facem”.

La scurt timp după, i s-au mai dus pe rând mama și o soră. Dar, ca într-un concert intens, după ce muzica îți scormonește măruntaiele, mai vine uneori și un tempo neașteptat și parcă zâmbești din nou, deși nu credeai că o să mai poți. Cati și Caliu au mai avut o fiică, pe care au botezat-o tot Florentina. Și dincolo de cei trei copii, viața i l-a adus lui Caliu și pe impresarul belgian Stephane Karo, direct la poartă.

Karo a ajuns în vacanță în România în vara lui 1989, împreună cu o prietenă căreia i-a cerut să-l ducă să vadă lăutari romi. A ascultat peste 50 de muzicanți din Clejani și i-a încolțit în cap gândul că i-ar putea ajuta să câștige o mulțime de bani, dacă i-ar scoate din țară. Le-a promis înflăcărat că se va întoarce și nu prea l-a crezut nimeni.

Apoi, în ianuarie 1990, Neacșu Culai, printre cei mai respectați lăutari din sat, a compus Balada conducătorului. („Și-o foiță foi de foi, în ziua de 22, a venit vremea-napoi să trăim, frate, și noi.”)

În același an, Karo s-a întors și a adunat 10 muzicanți pe care i-a îmbarcat în avionul de Belgia sub numele Taraf de Haïdouks, pe care l-au ales împreună. Lăutarii – în frunte cu seniorul Neacșu, dar și cu moștenitorul Caliu – s-au gândit la haiducii din baladele vechi, care umblau „la brâu cu șapte pistoale, învelite în mușamale”, luau de la bogați și dădeau la săraci. Poveștile despre pădurile din Vlașca, pe care puțini se încumetau să le străbată de teama haiducilor, erau încă vii la Clejani.

Autentic de la Clejani

Speranței nu-i venea să creadă că belgianul Karo s-a lipit atât de tare de Clejani, încât s-a și însurat cu o fată de acolo. Impresarul a căutat-o de mai multe ori pentru sfaturi amicale, mai ales despre cum să strunească conflictele tarafului. Speranța și-a amintit că lăutarii, pe cât erau de „fascinanți”, pe atât erau de intenși când se amenințau că se iau la bătaie, când dispăreau cu orele prin oraș și se întreba dacă o să-i mai găsească sau când îi ciocăneau la ușă pe rând să-și țină valizele la ea în cameră, de teamă să nu-i fure colegii. Erau o gașcă de bărbați gălăgioși care uneori îi spuneau cu patos „doamna Speranța e ca mama noastră”.

Ce aprecia etnomuzicologa cel mai mult la ei erau folclorul vechi, vocile puternice ale bătrânilor și mai ales felul în care se luau la harță și se completau în versuri, de trebuia să le faci semn să încheie și să primească aplauzele, că altfel o țineau așa până dimineața. Tehnica și viteza tânărului Caliu erau impecabile. Iar prezența scenică și improvizațiile lui Neacșu Culai erau de film.

Însă l-a sfătuit pe Karo să nu se ia după Caliu și alții mai tineri, să nu-i lase să strice frumusețea autentică cu „muzică de mahala” sau cu aranjamentul comunist de la Cântarea României. Taraful cu care ea călătorise în anii ’80 avea viori, țambal mic care se poartă atârnat de gât, fluier, contrabas. Dacă aduceau țambal mare, acordeon și repertoriu „de București”, le altera autenticitatea. I-a spus să fie atent și la publicul de elită care-i îndrăgise la finele anilor ’80, „cu riscul de a pierde o parte din mitocani”.

Karo nu era convins, își amintește Speranța: „Lăutarii sunt obligați prin profesie să-și înnoiască stilul, țăranii le-o cer. Am eu dreptul să le impun tinerilor un stil bătrânesc de care nu mai sunt atașați?”.

Ce era de fapt autentic? Folclorul românesc clejanizat de spiritul și talentul acestor muzicanți sau realitatea vieții de lăutar, care se adaptează cerințelor publicului, așa cum au făcut-o și strămoșii lor, care cântau și turcești și rusești și românești, după placul stăpânilor?

Lui Caliu îi plăceau „muzica de mahala”, improvizațiile cu care putea să-și arate virtuozitatea. Studia acasă tot ce auzea: manele, jazz, muzică clasică.

Nu-i păsa că în străinătate taraful era promovat ca muzică gypsy și juca după cum era contextul. Dacă-i lăudai cu clișee despre romi, că muzica și viața lor sunt libere, te aproba că așa s-au născut și așa cântă. Dacă apreciai folclorul românesc, era de acord că „autenticul” și tradiția locului sunt cele care contează. Iar dacă-i spuneai că are o tehnică impecabilă, îți povestea cum are totul în cap, cum se așază pe pernă și se perpelește ce să mai schimbe și cum să mai facă.

Și toate sunt adevărate. Are o vorbă în care crede mult: „Nu dai marfa pe ambalaj”. Importantă e trăirea din care iese muzica, iar aceea e la fel pentru el și în America, și la o nuntă sătească și între prieteni la Clejani. O simte și când cântă Pădure, verde pădure, și când interpretează valsul de pe albumul Maskarada.

Pentru străinătate, Taraf de Haïdouks și-au pus cămăși înflorate, iar Caliu a purtat chiar și joben. Primul lor album, lansat în 1991, s-a numit Musique des Tziganes de Roumanie și conținea un snop de hore și sârbe, dar și Cântecul haiducului sau Cântec de supărare țigănesc, înregistrat în romani și română. În 1993, au apărut în filmul Latcho Drom, regizat de Tony Gatlif, o călătorie muzicală prin istoria romilor, din India până în Spania, cu oprire la Clejani.

Au luat premiu după premiu la concursurile de muzică balcanică, oferind publicului un amestec năucitor de balade bătrânești și influențe care se lipeau de ei din întâlnirile și colaborările cu muzicieni din toată lumea.

Afară era o lume care-i adora cântând în limba romani, care-l făcea pe Caliu să comunice cu muzicieni romi din toată lumea, ba să se înțeleagă aproximativ, spune el, și cu indienii. În romani numără înainte să înregistreze o piesă în studio: iech, dui, trin, ștar. Muzicanții erau liberi să fie orice își doreau, iar străinii păreau să iubească orice le dădeau, dar mai ales „autenticul”, pentru că acolo era garanția că spectacolul din fața lor vine dintr-o lume care joacă după reguli arhaice, nealterate de graba vestică. Ziarele scriau despre acești vagabonds care termină cântarea oficială, apoi mai stau încă o dată pe atât cântând în stradă pentru bacșiș; datul banilor la lăutari era ceva ce vestul înțelegea ca fiind o tradiție de mult uitată, pe când în România era un obicei la fel de viu în anii ’90 cum fusese și la 1800.

Cobzarul Bogdan Simion mi-a explicat că expunerea la muzică din toată lumea a făcut ca vioara lui Caliu să adune un amestec de rural, mahala și jazz manoush. Crede că promovarea tarafului ca gypsy arată prejudecățile celor care ne imaginăm că acesta poate fi singurul ambalaj care să-i încadreze. „De ce, dacă e negru, automat spunem că ăsta cântă țigănește? El este un lăutar de țară, născut într-un sat cu un brand mai mare decât el însuși, încă de acum două secole.”

Caliu crede că romii au darul lăutăriei de la Dumnezeu, indiferent ce cântă. „Suntem nebuni”, spune amuzat și mândru. „Nu poți s-o faci ca noi. Și nu e pentru oricine. Și ca la Clejani nu se face în alte părți.” În acest „nu poți s-o faci ca noi” e de fapt esența dezbaterii din jurul originii muzicii tarafului. De ce nu ar avea dreptul lăutarii romi să facă parte din folclorul românesc de vreme ce suntem împreună pe aceste pământuri încă de la formarea statelor medievale, iar muzica românilor a devenit a lor și invers?

Caliu și taraful său își prezintă muzica spunând că e a lor, „adevărată de la Clejani”; cântece care se transformă în orice își imaginează urechile care le primesc. Iar adevărul de la Clejani s-a contopit cu influențe de la sutele de festivaluri de muzică balcanică, a primit dansatoare din buric faimoase în toată lumea, care abia țineau pasul cu rapiditatea viorii lui Caliu, a redobândit vechile influențe orientale din colaborarea cu macedonenii de la Kočani Orkestar și a reinterpretat dansurile populare românești prelucrate de compozitorul Béla Bartók.

Înainte de Primul Război Mondial, Bartók acuzase lăutarii romi că au orientalizat muzica țărănească din Transilvania, care nu le „aparținea”. Călătoria muzicală aparent haotică a tarafului e, printre altele, și un efort intenționat de a prelua puterea de la compozitorii care s-au inspirat din muzica romă, căutând autenticul, dar perpetuând marginalizarea sau consolidând stereotipurile romantice despre romi.

Lăutarii romi au diseminat și transformat folclorul local, l-au îmbogățit cu preluări de la mai multe culturi, apoi au devenit la rândul lor surse de inspirație pentru compozitorii secolelor XIX și XX. E povestea pe care Taraf de Haïdouks și Karo au construit-o de-a lungul vieții trupei: de la lăutarii exotici de la marginea lumii, la muzicienii care iau înapoi ce le aparține în aceeași măsură și lor. Descrierea albumului Maskarada întărește tensiunea acestui traseu: „Nu e ușor să decizi cine e deghizat: taraful rom rural care cântă un vals de Strauss sau orchestra vest-europeană care cântă în stil unguresc? E o mascaradă uriașă, îmbogățită de contribuțiile tuturor comunităților care se mișcă și își împrăștie influențele”.

Despre Taraf s-au scris multe, s-au făcut filme documentare și lucrări de doctorat. Însă dincolo de semnificații și interpretări, ce-l face memorabil pe Caliu, crede și Simion, e că-i place foarte mult să lăutărească, adică și să facă muzică, și să distreze. „Munca asta vine cu enorm de multă satisfacție pentru el, care a trăit într-o sărăcie cronică. Și nu e o muncă ușoară, contrar stereotipurilor. Cânți ore în șir, tare, fără microfoane, faci mediere între nuntași să nu se omoare, faci și pe clovnul și le spui bancuri și povești. Caliu e probabil unul dintre cei mai buni vioriști de țară din România contemporană și în același timp îți livrează și serviciul complet de distracție. Și mai e și un bun improvizator. Când simte că e limitat, Caliu ciupește din clasic, balcanic, jazz, din maneaua pe care a auzit-o pe drum spre cântare.”

Ce spune Simion e că ne place de Caliu, chiar dacă nu pricepem de unde vine muzica lui, din opincă sau de la curțile boierilor, din sclavie sau de la păstori. Ne e mai ușor să etnicizăm talentul și să spunem că-l au romii în sânge, iar mult lăudatul „autentic” e o umbrelă suficient de cuprinzătoare pentru tot ce ne creează senzația că e aici de când lumea.

Așa că roim în jurul tarafului și al lui Caliu, crezând că autenticul e magnetul, când, de fapt, forța care ne atrage vine pur și simplu din el.

Acasă la Clejani

Dincolo de scenă, Caliu e un bunic care te îndoapă cu mâncare și te primește în casa lui cu mândria și bucuria de a te servi cu crap de Dunăre, cu vișinată de casă, cu ciorbă „adevărată”. Soția, fiicele sau nepoatele aleargă printre musafiri cu farfurii, pahare, cafea, gheață sau scrumiere. La plecare, nu-i chip să-l convingi să nu-ți dea și la pachet. Face la fel și pentru musafirii străini, și pentru colegii de taraf. „Luați, mă, și mâncați!”, insistă de zeci de ori până-i pune pe toți la masă. Uneori îi curg lacrimi de fericire când își vede nepoata cum îi aduce batista călcată, ochelarii sau vioara înainte să plece la cântare.

E și superstițios, și prăpăstios și nu-i place să vorbească despre moarte, pentru că-l sperie. Noaptea, când aude o bufnitură, sare dezbrăcat și strigă: „Săriți, haideți că au venit hoții!” și dă să pună mâna pe ceva cu care să se apere. Râde când vede că era doar o sticlă de apă minerală care a bufnit în congelator, dar tot i se pare „semn rău”.

Dacă a cântat la o înmormântare, e atent la zgomotele nopții și nu doarme. Când aude ceva, pentru o clipă e convins că a venit mortul să i se arate. Deseori zgomotul e chiar de la un coleg de taraf care, la fel ca el, nu are somn și vine să stea de vorbă.

Îi e drag de curtea lui, chiar dacă-i pare rău că a dat jos casa de paiantă după un turneu în America. „Era veche de 100 și ceva de ani, cu două camere și o bucătărie, dar ce bine era. Am dat-o jos, că am zis că râde lumea, să ridic și eu ceva frumos. Trebuia s-o țin s-o fac muzeu.”

Când iese pe balcon, privirea îi fuge peste casa mică a acordeonistului Marin, pe care-l căinează că a fost cu el peste tot în lume și nu a pus nimic deoparte, apoi se îndreaptă țintă spre o salcie care-i semnul pentru unde a fost cândva casa părintească. Iubește liniștea Clejaniului, pădurea din apropiere, Neajlovul. Să-i ia pe cei dragi și grătarul și să stea la iarbă verde.

Acasă îi place să aibă mereu flori proaspete în ghivecele atârnătoare și în glastre. Își întreabă musafirii dacă le place, dacă se așteptau să fie așa de frumos și de curat. Încă mai are de lucru la etaj, unde vrea să aibă camere pentru musafiri și un bar, dar momentan usucă rufe. Râde că iarna le lasă două ore și le ia perfecte pentru că toată căldura se duce sus. „Uscătorie naturală”. Doar când termină de finisat o să fie mulțumit. „Sper că anul ăsta termin și mă liniștesc.”

Caliu spune că în Clejani „am mai rămas șase muzicanți, din câți eram”, iar doi dintre ei sunt el și fiul care nu s-a mutat de acasă. Cei bătrâni s-au stins, alții au plecat în capitală sau peste hotare, iar copiii nu mai au zecile de profesori de la care să învețe meserie. Speranța continuității stă în Robert și în nepoți, dar poate și-n copiii care vin la el pentru meditații.

Lui Caliu i-a trecut prin cap de câteva ori să rămână în străinătate și să-și aducă familia acolo, mai ales că i s-au făcut oferte și de la restaurante, și de la școli de muzică, dar nu a putut să se rupă de Clejani. Nici măcar în București nu vrea să rămână. Îi e și urât să umble singur noaptea prin oraș. Dacă-l recunoaște vreun nebun și zice că are bani la el și scoate cuțitul?

Uneori se gândește că afară nu trebuia să demonstreze nimănui nimic. Vorbea vioara pentru el. În România, încă sunt momente când nu e respectat și-i vine să-și ia câmpii. Cum a fost la un festival mare, la care a ajuns obosit după o nuntă. Când să-și pună instrumentele, băieții uitaseră picioarele de la țambal. Au rugat repede cealaltă orchestră să cânte pe țambalul lor, că au un necaz, iar oamenii au fost de acord. Producătoarea evenimentului i-a spus lui Caliu că nu-i place „țigănia asta”.

El ar da oricui vioara lui, fără discuții. I-ar spune „Fă-ți treaba, fă-ți meseria, nicio problemă, între artiști. Se poate întâmpla oricui e obosit după cântări”.

În clipa aia nu mai era Caliu care s-a jucat cu fetița lui Johnny Depp, care a uimit învățând Paganini în 20 de minute. Era un „țigan” care confirma prejudecata că nu e serios și ordonat. Le-a spus colegilor că nu mai cântă și au plecat cu toții.

Când ești luat politicos de la aeroport cu mașina, primit cu daruri, aplaudat și respectat, e greu să suporți umilințe în țara ta. Dar situațiile astea sunt atât de răspândite, încât cel mai adesea nu le bagă în seamă. Cum a fost când aveau o înregistrare programată într-un studio, iar administratorul clădirii le-a urlat că el nu permite „muzica asta” în clădirea lui, că acolo se cântă „alte genuri”. Larisa, impresara tarafului, era șocată. Caliu a ieșit din clădire fără chef de scandal și i-a spus Larisei s-o lase baltă. „Nu știi, Larisa, că aici câinii și țiganii nu au voie?”

Din umilințele astea repetate îi vin lui Caliu impulsurile de a domni pe toată lumea, de a se scuza pentru etnia lui („sunt țigan, dar sunt cinstit”, „sunt țigan, dar sunt curat”) și de a se ambiționa la 61 de ani să demonstreze iar și iar cât e de valoros, pentru că talentul nu i-l poate lua nimeni.

„Ți-am dat sabia mea, Robert.”

E o luptă pe care o duce inconștient și fiul lui, Robert, căruia Caliu spune că i-a pus mai întâi vioara la cap când s-a născut, apoi sabia în mână când l-a simțit pregătit. Când Robert avea trei zile, mama lui a copt trei pâini pentru ursitoare, iar el crede că i-au ursit să ajungă ca tatăl lui. Nu știa nimeni în 1983 că pe amândoi îi așteptau plajele australiene unde o să le fie așa de frică de rechini că nu vor intra în apă, câmpurile verzi din Noua Zeelandă sau fanele din Japonia.

Caliu a început turneele internaționale când Robert avea 7 ani. Băiatul venea direct acasă de la școală și studia ore în șir, singur cu un casetofon și cu o casetă pe care i-o înregistrase tata ca să se pună la punct până crește. Peste hotare, Caliu plângea și băga mâna în buzunar când vedea copii care cerșeau și se întreba dacă ai lui or avea ce le trebuie.

Robert îi simțea prezența prin gesturi mici, pe care nu le uită nici acum. Caliu le deschisese un cont copiilor la restaurantul din sat, să bea Pepsi sau să mănânce un corn cu ciocolată, minuni abia apărute în anii ’90. Din când în când, patronul striga după ei și-i chema la un suc, iar băiatul știa că, orice ar fi acolo în străinătate, tata pentru ei trage.

Din gesturile astea mici, Robert și-a format un sistem de valori despre care spune că poate e învechit pentru vremurile pe care le trăim.

„Am fost învățat să ajut pe oricine, dacă am. Mi-e și rușine dacă îmi cere cineva și nu am. Că sigur nu îți cere de bine ce o duce. De-asta dacă tu mă chemi la nunta ta și-mi spui că ai doar atâția bani, vin și cânt. Mă deranjează doar când știu că ai și încerci să tragi de la mine.”

Când se întorceau haiducii în sat, Robert stătea pe lângă cei bătrâni și asculta, apoi se întreba: „O să ajung și eu așa?”. Caliu îl încuraja și-i spunea că, dacă o să studieze mult, o să fie și el căutat. Dar era și greu să-l mulțumești. Odată se enerva și punea mâna pe vioară, de abia-i mai vedeai degetele în timp ce demonstra ce înseamnă „la valoare”.

Cele mai frumoase erau serile când veneau toți lăutarii de la nunți și puneau o masă mare sub un pom. Fiecare aducea mâncare de acasă, ieșeau și vecinii români cu băutură, de drag să-i asculte. Treptat, băiatul și-a făcut curaj să se lase auzit. Neacșu Culai îl îndruma, așa cum îl îndrumaseră bătrânii și pe tatăl lui. „Ori cânți, ori nu cânți? Ești băiatul lui Caliu! Lumea are pretenții!”, îi spunea. „Tu duci mai departe numele ăsta!”, îi spunea și mama.

A fost presiune, dar Robert nu a fugit de ea. I-au tremurat picioarele la 12 ani, când Karo i-a trimis o scrisoare din Belgia invitându-l să facă parte din taraful seniorilor. „Era pregătit”, spune Caliu. „Cum să nu-mi aduc băiatul meu lângă mine?” Robert a plâns și el de dorul Clejaniului în primele avioane. Parcă ieri era un copil care aștepta să demonstreze că e bun și acum mai are trei ani și face 40. Momentan, stă cu un pas în spatele tatălui. „Nu pot să concurez”, mi-a spus. „Chiar dacă aș fi mai bun, nu aș arăta niciodată. Caliu e un dar de la Dumnezeu. Energia vine de la el.”

Respect și pomenire

Pe la 30 de ani și Caliu stătea cu un pas în spatele lui Neacșu Culai. Presa internațională îl remarca, scria câteva rânduri despre rapiditatea și tehnica lui, apoi urmau elogiile pentru Neacșu.

A fost „concurație” între ei. A simțit-o și Speranța Rădulescu la începutul anilor ’90, când scria: „De dimineață până noaptea, Neacșu e în cuțite cu rivalul său direct, vioristul Caliu. Tânărul n-are nici chef și nici motiv să-l socoată superior: are un arcuș ferm, o intonație curată, prinde iute. Turbat de neputință, Neacșu (analfabet) a pus pe cineva să-i confecționeze un ecuson uriaș pe care să scrie: Rapsod nr. 1. Îl poartă peste tot cu un aer sfidător”.

Neacșu și Caliu se iubeau, dar bătrânul se mai enerva că rămân oamenii cu gura căscată la nepotul lui. Când te-ai rugat la ursitoare să trăiești bine la bătrânețe, iar ele te-au ascultat și ți-au adus la 63 de ani mâncăruri fine, aplauze și străini care îți mănâncă din palmă, nu-ți pică bine să cedezi reflectorul, când abia ai apucat să te încălzești.

Caliu râde cu lacrimi când își amintește cum mergeau amândoi la Bursă și se întărâtau care o să prindă primul o nuntă. Neacșu se enerva și-l înjura dacă lua o cântare înaintea lui. Caliu râdea mândru, dar îi și spunea unchiului: „Promit că următoarea ți-o dau ție”. Nu avea de unde să știe dacă mai pică alta. Nu erau telefoane; puteau doar să aștepte și să spere. „Dar mereu mai venea una”, spune. „Și le ziceam, îmi pare rău, sunt plin dar vi-l dau pe unchiul meu, Neacșu. Apoi ne pupam. Nu mai putea după mine moșul. Îmi spunea că sunt cel mai mare hoț, că eu cânt din două poziții ale mâinii.”

Vâlvătaia Taraf de Haïdouks s-a transformat într-un foc mocnit, pe măsură ce cei vârstnici și apoi impresarul s-au stins rând pe rând. Drepturile asupra numelui și istoriei trupei, rămase acum la văduva lui Karo, par o altă poveste; Caliu spune că nici nu ținea să meargă mai departe cu numele.

A cântat „simfonia de la Clejani” la înmormântarea fiecăruia dintre foștii colegi. Lui Neacșu, în 2002 i-a cântat-o la fereastră până s-a luminat, în timp ce femeile care plângeau la sicriu îi strigau bătrânului: „Scoală-te, mă, și arată-i că ai fost mai bun ca el”.

„Simfonia”, cum îi spun lăutarii, are influențe rusești și spaniole. Nu mai știe nimeni de unde a pornit, dar se aude la orice înmormântare din sat. E și compoziția preferată a Larisei. În primăvară, când taraful și Simion lucrau la albumul care va ieși anul viitor, ea i-a rugat să o înregistreze și pe asta. Caliu s-a cutremurat.

„Nu se face, Larisa, fără mort pe masă!” A fumat mult și s-a învârtit îngrijorat prin studio înainte să se apuce. Ceilalți muzicanți au refuzat și ei. „E prea tristă. Nu mai suntem oameni după ce-o cântăm!”, i-au spus impresarei. Caliu a decis să tranșeze situația. „O cântăm, dar plătești băieții și apoi plecăm! Pomană pentru morții noștri!”

La studio, a luat lent și opintit vioara, de parcă ar fi ridicat un sicriu pe umeri. Apoi s-a predat cu ochii roșii. Se gândea la Karo și cum s-au dus cu avionul în Belgia pentru înmormântare, într-o zi ploioasă. „Nici nu se putea să nu plângă și cerul după el”, mi-a spus. Își reproșează și astăzi că și-a dat seama prea târziu că nu i-a pus în buzunar pieptene și bani, să aibă pe lumea ailaltă.

De cealaltă parte a geamului de la studio, Larisa a ascultat plângând. În ziua aia și-au luat tăcuți la revedere, fără să știe că piesa nu va ajunge pe album, pentru că e din alt film muzical și va fi probabil doar un bonus pentru fani.

Caliu oricum nu pare foarte interesat de ce va ajunge pe album. Nu a avut răbdare să asculte toate piesele înregistrate – o combinație de balade vechi, jocuri de nuntă, muzică lăutărească urbană și manelele de la începutul anilor 2000 – , a decis după 11 minute de audiție că e foarte bine. Important e ce ajunge la public când e pe scenă.

Mergem înainte!

Caliu înfulecă lacom din succes la 61 de ani. Parcă mai e o veșnicie până la 78, vârsta la care s-a stins Neacșu; iar el are grijă să se țină bine, să bea doar șpriț și să nu mai pună gura pe bere că face burtă, să facă și genuflexiuni în grădina din Clejani și să mănânce puțin, fără prăjeli prea dese. Îi spune zilnic lui Robert: „Măi, tată, eu poate mai am cinci ani, dacă vrea Dumnezeu. Tu ești viitorul”.

Are grijă să-și scoată fiul în față și să vorbească despre el oricui, dar e devreme pentru a mai străluci încă un star lângă el. Parcă fierbe și când Viorica Rudăreasa, solista cu care colaborează, adună fani care vin special pentru vocea ei răgușită, rochiile sclipitoare și dansul desculță.

La concertul de la Grădina Urbană din iulie, pe Caliu l-au apucat nervii când Viorica a încercat să danseze ușor lasciv cu el în timp ce cântau. Era o schemă pe care o făcuseră de sute de ori și tot de atâtea ori îi zâmbise, o împinsese în glumă, apoi se pupaseră amical sau o înconjurase pe după gât cu vioara. Dar în seara aia, Caliu a coborât de pe scenă fără să-și ia la revedere de la public și fără să le trimită zeci de sărutări în aer, așa cum face de obicei.

 „Nu mai îmi trebuie, Larisa! Eu sunt Caliu, au venit oamenii ăștia toți pentru mine!”, i-a spus impresarei. „Am și eu nevastă, copii. Ce-i bătaia asta de joc? Mă cunoaște toată lumea asta, cum să se frece cu curu’ Veorica de Caliu?!” Larisa l-a rugat să se liniștească și a stat cu el cât a tras cu sete dintr-o țigară. N-a înțeles de la ce a pornit conflictul și s-a gândit că poate era gelozia lui Caliu la mijloc, că nu voia să împartă aplauzele cu Viorica, sau că era emoționat de masa medicilor sau de cea a solistului trupei Stema, cu care cântase cu-o seară înainte.

Teama de a fi judecat și de a fi categorisit ca mai puțin decât Caliu, diamantul de la Clejani, se răsfrânge în toate. „Dacă noi nu avem încredere unii în alții, cum să mai aibă oamenii încredere în noi?”, le spune colegilor de taraf când apare vreo ceartă. „Dacă noi nu venim la timp, curați, îmbrăcați frumos, ce-o să zică românii? Că suntem țigani neserioși, jegoși? Păi e frumos?”

În muzică gândește la fel: „Dacă noi nu studiem o oră-două pe zi – juma’ de oră dacă e cald –, păi nu mai sună la fel. Și mă trage și pe mine în jos. Scad și eu. Creierul nu mai reține la fel, castraveții nu se mai mișcă cum trebuie”.

După ce s-a calmat, Caliu a dat directive tarafului să strângă țambalul și să-l care, a băut o gură de șpriț rece, și-a luat vioara și s-a dus la masa medicilor să cânte doar pentru ei. Era forma lui de a le mulțumi că au venit la concert și de a spăla seara cu muzică și veselie. În plus, doamna doctor e un om important, care i-a chemat la spital să le facă analize generale și să-i vaccineze de COVID, dacă le permite sănătatea.

Raționamentul lui e așa: dacă această doamnă îi iubește muzica, nu i-ar face vreun rău care să-l împiedice să mai fie pe scenă.

„Vreau să cânt”

La început de august, în weekendul în care Larisa organiza la Brezoi un festival de muzică lăutărească la care Caliu și taraful ar fi trebuit să fie cap de afiș, muzicanții au umplut din nou Grădina Urbană, pentru prima oară în cinci ani fără impresar. Nu era clar dacă colaborarea urma să se încheie – ce era sigur e că se adunaseră multe discuții despre bani, dezbateri despre respect, plus frica și furia lui Caliu după ce a primit zeci de mesaje care-l criticau că s-a vaccinat.

„Mă cunoaște toată lumea, nu am nevoie de Larisa. Eu sunt Caliu!”, mi-a spus și mie nervos în ziua când au luat decizia să se despartă. De supărare, era hotărât să vândă mașina și să-și rezerve un panou publicitar lângă aeroport, cu numărul lui de telefon mare, ca să știe toată lumea să-l contacteze direct. Larisa mi-a spus că poate aveau cu toții nevoie de o pauză.

Cu câteva săptămâni în urmă îi oferea lui Caliu bomboane înainte de cântare, mânca sarmale la Clejani și lua în considerare propunerea primarului de a contribui la ridicarea unui monument al lăutarilor în sat, deși i se părea absurd ca tot din munca muzicanților să se facă. Apoi s-a lăsat o liniște cu care nu era obișnuită după cinci ani cu taraful.

La câteva zile de la ruptură, Robert i-a propus unuia dintre asociații Grădinii Urbane să le fie impresar. „Eu ce vreau de la un manager e să mă țină ocupat”, mi-a spus Robert. „Să nu mai îmi pun eu cântări pe lângă, să mă întreb dacă îmi ajung banii. Să dea avansul la tot ce programează și să cântăm, măcar de două ori pe săptămână.”

Așa a apărut un nou concert la Grădină pe 8 august, la care tinerii s-au înghesuit din nou la poze. I-au spus lui Caliu că i-ar pupa mâinile „ca lui Duckadam”, că e „un român adevărat”, că a rămas „modest în ciuda renumelui”. El le-a mulțumit, fără să dea de gol ce furtună îl fierbea.

Stabiliseră probele de sunet la 17:00 și concertul la 19:00. Era aproape 20:00, iar Ionică nu ajunsese și avea telefonul închis. Ciocănelele și cheia de acordat țambalul erau la el, deci n-avea cine să-l înlocuiască. Caliu se întreba dacă să trimită pe cineva cu un taxi să aducă o orgă. Era curios și dacă Larisa se gândește la ei.

„Nu pot să-l mânii pe Dumnezeu”, mi-a spus Caliu, după ce i-a trecut supărarea care-l făcuse să strige cu câteva zile în urmă că n-ar accepta-o pe Larisa înapoi nici dacă l-ar ruga în genunchi. Acum îi lipsea.

„A fost o fată bună, a ținut la noi, știa de glumă, am făcut multe împreună.”

Ambele trăiri au fost la fel de adevărate în momentele în care au fost rostite. Așa cum supărarea de moment cu Viorica Rudăreasa a trecut și s-a transformat în „normal că nu se poate fără ea, e vocea tarafului”. Pentru că așa e Caliu. Te întâlnește azi, te îndrăgește și-ți spune că ești familia lui, îți cere sfaturi, te invită la Clejani. Îl dezamăgești, simte că i-ai încălcat încrederea, te-a scos de la inimă. Poate te și înjură. Dar ușa rămâne crăpată și, dacă o împingi un pic și el încă mai crede în tine, poți să intri înapoi.

Dar publicul strâns în seara aia îl răsfăța și-l făcea să mai uite de probleme. „Vă știu de la tata și vă iubesc”, i-a spus cineva. „Tot respectul, maestre!”, „Să vă țină Dumnezeu sănătos 100 de ani de acum încolo!” Când rămânea singur cu nea Florin, cel de la care închiriază țambalul, se jura pe mormântul lui că-l scoate pe Ionică din taraf, apoi iar încerca să-l sune.

Asuda în cămașa albă călcată impecabil de Cati, cu maiou alb pe dedesubt și pantalonii bej de stofă subțire. Abia ce-și băgase pieptenele în buzunarul de la piept după ce și-l trecuse concentrat prin părul negru, când a apărut Ionică, în pantaloni scurți și tricou. Caliu i-a spus că-l face să cadă jos de la tensiune.

„Cum să te prezinți așa? Ai schimburi? Nu știi cine te vede. Ce suntem aici, la piscină?!”, i-a spus printre dinți, să n-audă lumea. „E vară, cine mă vede aici în spate?”, i-a răspuns Ionică și s-a apucat să acordeze țambalul. Caliu i-a strigat chelnerului: „Viața mea, mai adu o sticlă de vin și apă rece”. A fumat o țigară și s-a mai înveselit. „Măcar a venit”, și-a spus. A luat o gură de șpriț slab și a strigat: „Haideți, băieți! Am întârziat destul!”.

Publicul din august a dansat mai mult ca cel din iulie. Spectatorii săreau cu bancnote de 100 de lei pe care le îndesau în acordeon, le aruncau pe țambal sau le strecurau în buzunare. Fetele se roteau în hore. Bărbații îi pupau pe cap pe lăutari și le strângeau mâinile în timp ce le strigau dedicațiile. Făceau live-uri și îl rugau pe Caliu să le ureze ceva prietenilor sau rudelor de acasă.

Taraful a renunțat la pauze și a oferit de toate, de la baladele cântate de nepotul lui Cacurică, pe care îl aduseseră cu ei pentru vocea care amintea de vechiul membru al grupului, la urbane ca În stație la Lizeanu sau hituri mai noi, ca Ziua în care tu m-ai sărutat. Taraful nu cântă altfel dacă le dai bani, dar cu siguranță îi faci fericiți dacă le mulțumești așa pentru muzică. Bacșișul e semnul că te-ai simțit atât de bine încât ai trecut peste stânjeneală și te-ai ridicat; ai simțit nevoia să ceri o piesă pentru cineva drag.

Finalul concertului a adus un moment rar după snopul de bisuri strigate din public. Marin coborâse cu acordeonul de pe scenă, lua dedicații și începuse vocal o piesă. Caliu i-a smucit microfonul din mână și i-a făcut semn că a zbârcit versurile stând cu ochii după bani. A cântat el strofa așa cum trebuia, dezvăluind o voce răgușită și apăsată care amintea de-a lui Neacșu Culai. Era o piesă prea dragă ca să suporte să o audă stâlcită.

Miezul verii e o perioadă complicată pentru taraf. E momentul în care ar trebui să cânte cât mai des, ca să apuce să pună de-o parte pentru iarnă, când nunțile iau o pauză. În plus, mai e și pandemia; dacă noi restricții îi vor împiedica să cânte în interior în sezonul rece, va fi iar dificil. Caliu nu știe cu ce manager vor merge mai departe, dar are încredere că lucrurile se vor lega pentru binele tuturor.

Speră să cânte cât mai mult și să intre din nou într-o rutină previzibilă financiar. I-ar plăcea și să aibă o sală de repetiții în care să stea mai des cu băieții, ca să se joace și să compună, pentru că simte că mai are lucruri de spus. Poate o să urmeze un turneu de promovare a viitorului album, iar de la un timp telefonul îi tot sună cu invitații în străinătate. Trebuie să aibă un pic de răbdare să se lege. Nu e îngrijorat, chiar dacă spune des că poate mai are „doar cinci ani”. Și dacă i-ar mai fi rămas doar atâția, e un timp în care crede că poate să mai uimească și să le asigure liniștea celor dragi.

Să-l auzi pe Caliu cântând cu vocea pentru o clipă poate fi un salt fulgerător prin timp, când poate doar el o să mai știe versurile cântecelor bătrânești, iar Robert va fi cel care va uimi prin tehnică. Dar, deocamdată, Caliu și vioara lui sunt starurile de necontestat. După peste două ore jumate de cântare, în timp ce publicul aplauda în picioare, Caliu s-a întors cu spatele, și-a făcut o cruce lungă și și-a sărutat vioara.

---

Notă de documentare

Pentru acest portret am citit și urmărit:

• Hopa.Tropa.Europa, Speranța Rădulescu;
• Comedia Țiganilor, Paul Țanicui;
• Roma as Alien.Music and identity of the Roma in Romania, Roderick Charles Lawford;
• No man is a prophet in his own land, documentar;
• Lăutarii din Clejani: Povestea ultimei generații, documentar Adevărul;
• Interviul realizat de Bogdan Șerban la Clejani (și Taraful cântând Nirvana în studio la Guerrilla);
• Concertul de la Filarmonica Cehă;
• Latcho Drom, Tony Gatlif;
• The man who cried, Sally Potter;
• Concertul, Radu Mihăileanu.

---

ERATĂ: Versiunea tipărită a acestui articol spune, eronat, că Nicolae Neacșu a murit în 2012; el a murit în 2002.