[Pustnik 2017] Totul e un pitch: lecții de drum lung

Pustnik este o rezidență de creație pentru scenariști de film, organizată de trei ani încoace pe malul Dunării, la Port Cultural Cetate. Luna asta, timp de o săptămână, opt tineri regizori și scenariști din România, Ungaria, Suedia, Franța, Belgia și Elveția au lucrat la lungmetrajele lor de debut. La final, și-au prezentat scenariile unor producători, într-o sesiune informală de pitchuri. Nu numai oamenii din industria filmului au nevoie să știe cum să stârnească interesul legat de ceea ce fac, așa că, pe drum înapoi spre București, le-am cerut producătorilor străini invitați la Pustnik – obișnuiți deopotrivă să livreze și să asculte pitch-uri – câteva ponturi.

Giacun Caduff, Elveția

Cred că în societatea în care trăim totul e un pitch, trebuie să ne vindem permanent.
Într-un pitch, prezinți într-o versiune condensată ce e mai sexy la proiectul tău. Înveți repede care-ți sunt punctele forte, pentru că despre asta e vorba.
A întrebat cineva la discuția noastră de la Pustnik: „poți învăța să faci un pitch bun?” Bineînțeles că poți. Un tip a venit la mine să-și prezinte povestea și se vedea pe el cum îi crește frustrarea, pentru că nu o putea pune cap la cap. La finalul sesiunii nu-i venea să creadă ce bine i s-au ordonat lucrurile în minte.
Sunt oameni care fac ca totul să fie despre ei, vor să adauge credibilitate poveștii spunând „asta e ceva ce i s-a întâmplat fratelui meu”. Și e OK, dar cred că e mai bine să aștepți cu chestiile astea până când îți vei fi vândut filmul. Pentru că e irelevant, cumva. Oamenii nu sunt interesați de povestea cuiva decât dacă le place povestea.
Întotdeauna e bine să ai un pitch foarte scurt. Scopul tău e ca omul care te ascultă să spună: „mai zi-mi”. Iar tu să fii mereu capabil să continui. Un pitch bun ar trebui să aibă 3-4 fraze –elevator pitch. Nu vrei să spui totul. Spui partea cea mai sexy iar omul cere mai mult, mai mult, până ajunge să ceară să-ți citească scenariul.
Nu e OK, în schimb, când ai un pitch prea scurt, după care nu mai ai nimic de zis. Sau când continui și, la un moment dat, observi că omul din fața ta nu mai e atent. Momentul ăla.
Vorbesc cu toată lumea, pitchuiesc tot timpul, pentru că așa te pregătești. Pitch-ul te ajută să-ți dai seama ce funcționează la povestea ta și la ce răspund oamenii. Poți ajunge să-ți dai seama că nu ai o poveste, de fapt, sau că ai o poveste care nu e încă suficient de bună. Pe măsură ce continui să faci asta, vei explora anumite căi, vei privi omul din fața ta și îți vei da seama când își pierde atenția, apoi, dacă ești bun, îl vei trage înapoi în poveste. Cu cât înveți mai multe despre povestea ta, cu atât devine mai ușor. După o vreme, vei avea pitch-ul perfect.
Idei de genul „Nu voi vorbi despre asta, să nu-mi fure cineva proiectul” sunt cea mai mare prostie. Poate spun povestea cuiva și omul e regizorul perfect pentru ea. Sau poate spun povestea la 10 oameni și toți îmi zic: „Giacun, e o tâmpenie” și mă scutesc de ani întregi de muncă la filmul ăla.
Acasă am un perete pe care am pus cele mai bune scrisori de refuz pe care le-am primit. Eu sunt o persoană foarte cinică și pot râde de chestiile astea. Dacă fac ceva și știu că sunt mulți oameni cărora le place, iar cineva îl respinge, asta nu mă omoară, pentru că e doar o părere. Pun scrisoarea pe perete și îmi văd de treabă.

Julie Billy, Franța

În Franța nu prea avem sesiuni de pitching, ci e mai degrabă o întâlnire în care vorbești despre povestea filmului și încerci să transmiți vibe-ul acestuia, vorbești despre regizor, despre ce a făcut înainte. Durează mai mult, nu e un pitch de cinci minute, asta e ceva foarte american cumva.
Dacă cineva spune „e ceva între Hitchcock și Tarrantino”, îmi vine să-i zic „nu ești nici una, nici alta”. Prefer ca cineva să-mi spună „Saul Leiter e foarte important pentru mine. Ca încadratură, îmi imaginez ceva de genul ăsta.” Referințele sunt importante, dar când chiar înseamnă ceva.
O întrebare pe care le-o pun tuturor e la ce-au mai lucrat până atunci și cum le-a venit ideea poveștii, în ce măsură e personală pentru ei sau nu.
Primul refuz nu e cel mai rău. Cel mai rău e când crezi din tot sufletul că postul ăsta sau finanțarea asta națională e perfectă pentru film. Mi s-a întâmplat la un documentar foarte politic la care speram să avem sprijinul unui fond național, iar ei ne-au respins.
Refuzul nu e un semn că filmul tău nu e bun, dar când toată lumea îl respinge, e un semn că filmul ăsta nu are loc pe piață.

Jürgen Willocx, Belgia

Poate nu a fost primul, dar îmi amintesc cel mai prost pitch al meu, care a fost anul trecut, la un workshop. Atunci am realizat că nu aveam o poveste completă, pentru că era atât de greu de explicat și vedeam cum gândurile oamenilor zburau în altă parte. Și m-am pierdut. E foarte greu să prezinți un proiect incomplet. Atunci am realizat că, în situațiile astea, nu trebuie să pitch-uiești povestea, ci despre poveste.
Mulți tind să spună povestea – se întâmplă asta, apoi asta –, până te pierd complet. Un mod mai atractiv e să prezinți personajele principale – cum arată, cum se simt, cum gândesc -, apoi conflictul principal al filmului – atunci va fi clar că va exista un conflict, o rezolvare și un final.
Dacă e un pitch de 7 sau 10 minute, trebuie să-ți acorzi timp să prezinți proiectul, să spui un pic despre el sau despre poveste, și să și finalizezi pitch-ul. De exemplu, ieri, [la sesiunea de la Pustnik], toată lumea sărea direct în pitch, iar eu nu știam nimic despre ei.
Când e gata filmul, e mult mai ușor să spui despre ce e vorba, dar la început e mai greu, și contează mai mult structura pitch-ului. Vreau să știu ce ai mai făcut înainte, cum de ți-a venit ideea acestui subiect. Trebuie să-mi dovedești că poți duce acel proiect la capăt, pentru că nu căutăm un expert în pitch-uri, ci scriitori sau regizori care pot crea o poveste bună.
E important să-ți închei pitch-ul cu un call to action: „mi-ar plăcea să-mi dai niște sfaturi” sau „îmi caut un agent de vânzări” sau „caut un producător”. Altfel, e doar niște vărsare de informație cu care eu nu știu ce să fac.
La primul exercițiu de pitching la care am fost, am avut ca temă să ne pitch-uim numele. Eram vreo 15 și încă știu povestea din spatele fiecărui nume. Eu am vorbit, de exemplu, despre faptul că toată lumea uită să pună umlautul, deci de fapt nu e numele meu. Introducerea unor detalii personale e necesară și într-un pitch de film: de ce vrei să-l faci sau de ce ar trebui să ne pese de personajul respectiv.
Un pitch e o invitație către cineva să-ți citească scenariul mai târziu: Mă vei ține minte? Îți pot da cartea mea de vizită? E, de fapt, o întrebare. Și de-asta e important să dai o idee de cine ești, pentru că toți ne conectăm la oameni, și e mai probabil să vreau să citesc scenariul cuiva de care-mi place sau care mă lasă cu o impresie bună, chiar dacă a avut un pitch slab, decât de la cineva cu un pitch bun, dar cu care n-am avut niciun fel de chimie, sau care am simțit că nu e conectat la poveste.
Pitch-urile slabe sunt cele mai memorabile. Sunt umane. E suficient să spui: „la dracu, mi-am uitat tot pitch-ul”, pentru ca oamenii să râdă. Cu toții am trecut prin asta. Poți să spui: „mulțumesc pentru timpul acordat, e prima dată când fac asta, deci am emoții”. Și oamenii vor înțelege. Acea mică introducere creează o altă atmosferă.
În industria noastră, chiar și când au posibilitatea să folosească un ecran, oamenii nu prea recurg la asta. Îmi place să văd lucruri concrete, să rămân cu niște imagini, cu un fluturaș. Pentru că atunci ai ceva palpabil ce poți asocia cu acea persoană. Pentru că scopul e, de obicei, ca persoana care te ascultă să citească scenariul sau să te țină minte.
Nu livra pitch-ul așteptându-te că va ieși ceva din asta, ci pentru a-ți crea o rețea de cunoștințe. Tuturor ne place să dăm sfaturi. Dacă-mi place de tine, eu mă gândesc: OK, poate filmul ăsta nu e bun pentru mine, dar știu pe cineva în Belgia căruia i-ar plăcea filmul ăsta. De-asta e important să ții legătura cu oamenii.
Fă-ți temele înainte. Săptămâna trecută a aplicat cineva la un internship la noi și, după ce am vorbit puțin, l-am întrebat dacă s-a uitat pe site-ul nostru. A zis că nu a avut timp. Atunci am zis: OK, măcar atât poți face. E un internship, l-aș fi putut lăsa în companie, să lipească timbre, dar nu pot permite așa ceva. Dacă nu ai un minim interes legat de ce fac, atunci nu are cum să funcționeze. Deci da, informează-te și strecoară asta spre finalul pitch-ului, pentru că le va arăta oamenilor că sunt importanți pentru tine.

Dóra Nedeczky, Ungaria

Uneori e un lucru artificial și creează o atmosferă care poate nu e productivă din punct de vedere creativ, dar un pitch te obligă să te pregătești. Ajută să ai o structură a unei chestii la care lucrezi, te ajută să vezi lucrurile și provocările mai clar.
De multe ori, tinerii mai puțin experimentați prezintă o idee, dar în spatele ei e un proiect care nu e foarte avansat, și atunci tind să forțeze o structură pe el. Cum conținutul din spatele acestei structuri nu e încă gata, se vede că forțează o explicație, și e foarte rău pentru proiect, cred. Pentru că, după o vreme, ajungi să crezi în structura aia. Și continui s-o testezi pe oameni, până nu mai înțelegi ce faci. E important pentru un producător sau scenarist să-și acorde timp, să aștepte un pic până are ideea centrală. Dar e și o linie foarte fină acolo, pentru că acum spun asta, dar ca producător, când avem un deadline, îmi împing regizorul de la spate să pregătească un pitch.
Când eram mai mică – și cred că asta e o greșeală frecventă – mi-era super-frică să arăt că mi-e frică. Nu trebuie să te duci acolo ca un robot și să reciți ce ai pregătit. Trebuie să fie pe bune, și oamenii simt când nu e pe bune.
Eu vin dintr-un mediu unde avem un fond cultural foarte dur, și acolo n-am nicio șansă să obțin ceva arătând vulnerabilitate. E o situație schizofrenică. Dacă e un pitch public, mă pregătesc dinainte, îmi scriu textul, îl învăț și lucrez mult pe el. Dacă e o masă rotundă, uneori spun ce-mi trece prin minte. În cazul unui elevator pitch, nu-mi place să mă pregătesc dinainte, nu am o replică preferată. Îmi place să mă gândesc la ce mi-a plăcut la proiect și ce m-a făcut să aleg să lucrez la el. Încerc să-mi amintesc de acel moment în care am spus „ce mișto e chestia asta”.
Refuzul ideal e când primești o explicație din care poți învăța ceva.