Tulbure

Într-o poză alb-negru de când aveam trei ani se poate vedea chipul cu care mi-am petrecut toată copilăria și o bucată prea mare din adolescență: un breton compact, atât de des încât se bombează înainte. Imediat sub el, o ramă gigantică din plastic maroniu, cu picioare metalice flexibile care se încolăcesc în jurul urechilor și lentile ciudat de inegale. Dreapta e așa de groasă, încât face cercuri în lumină, ca și cum ochiul meu, mic și difuz, ar fi o pietricică aruncată într-un adânc. Stânga e vizibil mai delicată, iar ochiul de dincolo de ea sare la tine, de două ori mai mare decât fratele lui, negru și întrebător.

Acum, când tocmai am împlinit 30 de ani, mi-am dat seama că mult din ce am adăugat între timp la portretul meu e un șir lung de măști strălucitoare și fragile, ca din poleială. După masca de traducător de succes, stă dorința de a scrie, pe care n-am avut curaj s-o urmez. După masca inteligenței superioare se ascunde dorința simplă, poate puțin nedemnă, de a fi frumoasă și admirată. După masca mândriei, un om împietrit de anxietate, care se compară fără încetare cu cei din jur. Iar masca excelentului analist, care disecă până face praf orice idee, a fost creată cu unicul scop de a livra motive plauzibile ca să nu încerc să fac lucrurile de care mă tem.

Toate acestea sunt rezultatele unor mecanisme de apărare pe care le aplic cu succes de foarte multă vreme și care s-au născut, probabil, din neputința de a mă încrede în ceea ce văd cu proprii ochi.

Cândva prin 1990, din ce în ce mai îngrijorați de mina mea permanent încruntată, părinții m-au dus la un control oftalmologic. Începuseră să mă intereseze cărțile și aveam obiceiul ciudat de a mă culca cu cotul pe masă, ascunzându-mi ochiul stâng pe braț și aproape lipindu-l pe dreptul de pagină. După ce mi-am așezat fruntea pe suportul aparatului de măsurat și am privit cuminte la căsuța din imagine, ascultând aparatul cum toarce, doctorul Vintilă, un nene cu păr negru creț și mustață, i-a spus mamei: „Nici nu-mi vine să vă spun.”

*

Problema îl îngrijora nu într-atât fiindcă era deosebit de gravă, ci mai ales fiindcă nu se vedea rezolvând-o cu succes, și se numea anizometropie. De obicei, cei doi ochi ai unei persoane văd imagini similare, care se suprapun apoi în creier, formând o imagine mai completă și mai bună. Se ajută, ca să te ajute. În schimb, ochii mei nu erau făcuți ca să colaboreze. Cel stâng era hipermetrop, adică nu vedea aproape. Cel drept, mai beteag, era astigmatic și foarte miop, adică vedea prost la distanță și mai și deforma lucrurile. Dacă mă întrebai, spuneam că văd aburit sau tulbure. Iar să suprapui cele două imagini era ca și cum ai fi încercat să obții un cal, încrucișând un măgar cu o cămilă.

Așa că oftalmologul mi-a scris o rețetă curajoasă, cu o diferență de vreo nouă dioptrii între ochi. Dacă îi faci una ca asta unui adult, sunt șanse mari să amețească și să îl apuce greața. Dar creierul meu de copil și-a suflecat mânecile și s-a pus pe treabă. A urmat o campanie intensă de antrenamente. Purtam, adesea, o ventuză neagră din cauciuc pe lentila stângă a ochelarilor, ca să pun dreptul la treabă. Îl duceam de câteva ori pe săptămână la un fel de sală de fitness pentru ochi, unde trebuia să stau cu el lipit de un aparat și să îl forțez să privească ore în șir veșnica imagine: o căsuță singuratică uitată pe o pajiște verde. Așa arătau și desenele mele: reproduceam căsuța pătrățoasă din aparatul de exerciții, iar tuturor personajelor le făceam ochi bulbucați și inegali. Inclusiv cățeilor. Și undeva, departe, pe cer, apărea invariabil o pasăre sau o dungă de avion, întrucât „doar fiindcă port ochelari, nu înseamnă că nu văd tot!”

Când mă uit la poze, mă frapează întotdeauna cât de mult m-am schimbat în perioada aceea. La 4 ani îmi sărbătoream ziua la bunicii de la București și zâmbeam încă șugubăț în fața unui tort mic și alb, pe care scria „La mulți ani” cu litere ciocolatii. Purtam un sarafan roșu în carouri, mi se vedeau gropițele din obraji și ochii inegali străluceau, la fel de ciocolatii ca literele de pe tort. Cu mâna dreaptă, întinsă în afara pozei, mă țineam strâns de soră-mea. La 5 ani, într-o rochiță un pic prea mare, stăteam deja țeapănă și fără urmă de zâmbet în fața unui tort de două ori mai mare, de un roz bombon intens. Îmi amintesc exact ce simțeam, fiindcă e o emoție devenită atât de familiară: mi-era teamă. Teamă de fotograf și de imaginea mea din poze. Teamă de suflat în lumânări, fiindcă nu aveam încredere că o să reușesc să le sting pe toate și credeam că o să mă fac de rușine. În cele din urmă, știu că am rugat-o pe soră-mea să sufle împreună cu mine, apoi mi-a părut rău că nu am încercat, măcar.

Frica de a încerca mi-a fost alimentată puternic de obsesia pentru superlative și perfecțiune. Era o idee născută atât din așteptările pe care simțeam că le au cei din familie de la mine, dar și din puterea exemplului care era minunata mea mamă: un om care luase 10 pe linie toată viața, inclusiv la facultatea de medicină, o femeie deosebit de frumoasă, cu un bun gust inefabil, o carieră înfloritoare, curajul de a se apuca de o nouă specializare medicală după vârsta de 40 de ani și cu nedisputatul rol de cap al familiei noastre. Mama, care știa mereu ce trebuie făcut. Ce șansă aveam să urmez acest model? Mi se părea că dădusem greș din start, pornind cu un mare handicap și că perfectă nu aveam să fiu niciodată. Așa au început comparațiile, care s-au accentuat și mai mult în anii de școală. Nu arătam și nu mă purtam la fel ca ceilalți, iar cei din jur nu au întârziat să mă tachineze pentru asta. Fiindcă luam note mari, am încercat multă vreme să-mi compensez sentimentul de inferioritate tratându-mi colegii de sus, ceea ce le-a alimentat și mai mult antipatia. Oricum, nu credeam cu adevărat în inteligența mea superioară. Unde era scutul minții mele strălucite printr-a șaptea, când toți băieții de care îmi plăcea râdeau de Miruna, care – ca și cum ochelarii și freza castron nu ar fi fost de-ajuns – rămăsese mică și atât de îndesată, că „decât s-o ocolești, mai bine o sari”? Eram înconjurată de copii mai veseli, mai prietenoși, mai sportivi, fete mai frumoase, mai feminine, mai slabe. Adolescenți mai curioși, mai deschiși la minte, mai curajoși, iar mai târziu adulți mai culți, mai puternici, într-un cuvânt, mai buni. O lume întreagă de modele de care simțeam că nu mă pot apropia.

Pentru că mă vedeam insuficientă pe toate planurile, nu m-am mai întrebat „cum văd eu lumea?”. Erau mult mai importante alte două întrebări: „cum mă vede lumea pe mine?” și „cum să fac să mă potrivesc cu restul lumii?”. M-am învățat să îmi adaptez opiniile la cei din jurul meu, ca să le fac pe plac și să mă accepte, fără să îmi dau seama că am să mă pierd de tot în jocul ăsta și nu am să mai știu să mă regăsesc.

*

Mi-ar plăcea să pot spune că eroul în povestea asta sunt eu. Că am luat circumstanțele adverse și le-am sucit până la urmă în așa fel încât să mă motiveze și să ies triumfătoare la final. Dar eroii au rămas, mai degrabă, ochii mei. Ei contrariază încă oftalmologii cu ceea ce sunt în stare să facă. Stângul la distanță, dreptul la aproape, separat și făcând atât cât se poate. Totuși, cred că parte din lipsa de încredere în mine a pornit de la neîncrederea în ce vedeam, de la sentimentul că pe ochii mei nu mă pot baza, așa că am nevoie de îndrumare externă permanentă. Chiar și acum, dacă l-ați întreba pe soțul meu care e cel mai enervant lucru la mine, ați afla că la fiecare mică decizie simt nevoia să îi caut ochii, care să mă sprijine. Fie că vorbim despre cât cașcaval să cer la magazin, despre cum să-mi rezolv o problemă financiară, sau dacă îmi doresc sau nu să aplic la un job, am nevoie de un brânci din afară ca să pot înainta, un impuls cât de mic, cum ar fi o privire de care să mă pot agăța.

Ca în fața lumânărilor de pe tort, am ales mereu să dau câțiva pași înapoi și să mă descalific singură, ceea ce fac cu obstinație și în ziua de astăzi. Să joc tenis? Nu se poate, mingea ar sări și mi-ar sparge cu siguranță ochelarii. Să conduc mașina? Nici vorbă, nu aș avea cum să urmăresc tot ce se întâmplă pe stradă, mașini, pietoni, semne de circulație, e mult prea mult pentru mine. Dar și: nu pot să dau la facultatea de jurnalism, nu voi trece niciodată de interviul în care trebuie să apar singură vizavi de atâtea perechi de ochi.

În ultimii doi ani, mi-am schimbat de două ori ochelarii de vedere. În 2015, fiindcă îmi oboseau foarte mult ochii, am fost la control prima dată în București. Porneam cu gânduri mari: poate că voi fi eligibilă pentru o operație, poate voi reuși să obțin o corecție mai bună cu lentile de contact. În schimb, toți medicii la care am fost mi-au spus că nu mă mai pot baza pe capacitățile ochiului meu drept, care, dacă e testat seara, când e obosit, citește numai până la rândul 4 din 10, și că ar trebui să îmi reduc drastic corecția pentru ochiul respectiv. Din tendința să mă încred în ceea ce îmi spun figurile de autoritate, am făcut-o. Credeam că poate schimbarea îmi va ajuta capul să se odihnească.

În 2016 am revenit la control cu dureri de cap și o senzație sâcâitoare de dezorientare. Stăteam la biroul unei noi doamne doctor, pe care o priveam în ochi în timp ce încercam să îi explic ce mă supără. În spatele ei, spre dreapta, la nici jumătate de metru de mine, era un afiș din care nu vedeam decât o ceață roșiatică, întreruptă de ceea ce experiența îmi spunea că sunt litere. Și mai la dreapta era magazinul de ochelari prin care mișunau oameni. Unul dintre ei era soțul meu, dar din poziția asta nu îi puteam distinge deloc fața. I-am spus medicului chiar asta: deși e vorba doar despre vederea periferică, m-ar ajuta să fie o idee mai clară. Voiam să revin la dioptriile mari de dinainte, cele despre care mi se spusese că sunt o aberație pe care nu ar fi trebuit să o pot suporta. Femeia mi-a spus că e doar alegerea mea și că nu o recomandă. M-a pus să semnez că îmi asum personal răspunderea pentru rezultat și m-a trimis acasă cu rețeta pe care o schimbasem doar cu câteva luni în urmă. Aceste două schimbări m-au costat, în total, cam un salariu mediu. Nu e deloc genul de alegere pe care mi-e confortabil să o iau. Nu am știut niciodată să spun ce e bine pentru mine. Simțeam acut nevoia să mă bazez pe opinia cuiva. Dar trebuia, în sfârșit, să mă bazez pe mine însămi, în ciuda tuturor fricilor și nesiguranțelor.

Am 30 de ani și toată viața mi-am dorit mai mult decât orice să fiu la fel ca ceilalți. Acum vreau în sfârșit să fiu eu. Chit că „eu” este fix acea încrucișare imposibil de imaginat, de la intersecția dintre ochii mei nepereche, miza mea nouă e să descopăr și să iubesc imaginea aceea hibridă, imperfectă. Fiindcă asta sunt. O combinație între Miruna stângă, care vede lucrurile drept, judecă rațional și aspru, nu știe să se apropie, să se împrietenească, să îi înțeleagă până la capăt pe cei din jur. Și Miruna dreaptă, care vede formele un pic neclare, așa că pune totul la îndoială, se bazează pe instinct ca să se orienteze și e foarte lipicioasă cu cei care se apropie suficient de mult cât să iasă din ceață.

Înțeleg, acum, că mintea mi-e atât de bine antrenată să construiască explicații perfect valabile în jurul fiecărei noi decizii de a mă retrage, în loc să avansez, încât uneori nici măcar n-am timp să mai simt efectiv teama aceea grozavă, înainte să intre în funcțiune mecanismul de retragere. Frica s-a plictisit de mine, pesemne, și m-a lăsat singură în labirintul meu de lașități. Acum nu mai trebuie decât să ies de pe cărarea circulară pe care o bat de atâta amar de vreme și să găsesc o cale nouă. Dar e un drum lung între a-ți înțelege greșelile și a reuși să renunți la reguli de care te-ai ținut cu disperare.

Am mai învățat că tot oamenii sunt leacul împotriva fricii, dacă încerci suficient de mult să îi înțelegi. Pentru asta trebuia, de exemplu, să cunosc un băiat dintr-o lume cu totul și cu totul diferită de a mea, care să mă vadă și să mă placă, cu și fără ochelari. Sau să mă apropii suficient de mult de mama ca să îi disting și vulnerabilitățile, dincolo de trăsăturile de supraom.

Am început să fac lucruri care altădată m-ar fi înnebunit de teamă. Am mers la mai multe cursuri de scris, unde chiar am citit în fața celorlalți participanți texte create de mine. Nu întotdeauna am găsit curajul s-o fac, iar o dată m-a durut atât de tare critica instructorului încât nu am mai reușit să scriu nimic mai bine de un an de zile. Și, totuși, astăzi scriu din nou. M-am dus la sport, mai întâi la niște clase ușurele, apoi și la efort mai mare, și am aflat cu ocazia asta două lucruri foarte importante. În primul rând, că nu e imposibil să mă schimb. Apoi, că la sală te concentrezi atât de tare la cum să ții piciorul sus fără să tremure ca o piftie, încât nu mai ai timp să te uiți în jur și să judeci. Ceea ce e foarte probabil să se aplice și celorlalți.

Instructoarea mea de Pilates tocmai a publicat pe pagina ei de Facebook un filmuleț cu exercițiile pe care le-am făcut la sală în seara precedentă, la ora de circuit. În câteva secvențe, în colțul cel mai îndepărtat, între oglindă și geam, mă văd și eu, chinuindu-mă să mențin poziția de planșă în timp ce ridic alternativ mâinile înainte. N-am ochelarii, fiindcă mi-ar cădea de pe nas în astfel de posturi și nu stau tocmai corect. Fundul e cam sus și sunt un pic cocoșată. Poziția face să pară că mă strâng în mine, arăt mai mică decât sunt în realitate și încă un pic străină de locul acesta, mai ales printre fetele filiforme din jur, cu colanții și adidașii lor asortați. Altădată mi s-ar fi strâns inima să mă văd expusă așa în public. Dar acum îmi dau seama, pe măsură ce mă urmăresc, că am început să prind un pic de drag de mine, așa cum stau concentrată, pe punctul de a mă da bătută, dar nu o fac.