Cum se naște în România

După ce am devenit mamă m-am întrebat adesea dacă voi avea curajul să-i spun fiicei mele adevărul: mi-ar fi plăcut ca nașterea ei să fie altfel. Mi-ar fi plăcut să mă fi simțit mai stăpână, mai puțin singură, mai puțin vinovată. Nu o bucată de carne care urma să explodeze.

Toți oamenii care gravitau în jurul meu în sala de nașteri îmi erau necunoscuți. Asistenta care o înlocuise pe cea de care-mi plăcea, dar care ieșise din tură, îmi spunea că gata, o să fiu mamă. Trebuie să fiu responsabilă. Copilul are nevoie de mine. Trebuie să mă concentrez și să împing. Am mârâit, pentru că nu puteam să articulez cuvinte. Dacă aș fi putut, probabil aș fi întrebat de ce mă doare atât de tare, deși mi se făcuse anestezie. Aș fi întrebat ce face copilul meu și cât de afectat este după 14 ore de travaliu. Dar tot ce puteam să fac era să urlu. Mă simțeam un animal. Iar cuvintele oamenilor de lângă mine sunau a sentințe și comenzi.

A venit apoi vinovăția.

Mi-am auzit medicii, cea care îmi urmărise sarcina și cel de gardă, în timp ce mă priveau de la distanță, ca niște observatori dintr-o comisie: „[Femeile] nu mai vor cezariene, dar nu oricine poate, uite cât se chinuiește”.

Medicul de gardă s-a apropiat și mi-a explicat să respir la semnalul lui: „1, 2 și…”, iar apoi să împing. Și-a înfipt un cot într-un colț al burții mele și a spus: „Bravo. Mai împingi o dată și asta este!”. Era ca și cum cineva mi-ar fi dat un pumn puternic în spate și apoi mi-ar fi spus „bravo” de încurajare. Totuși, simțeam că nu mai e mult și aveam aproape un zâmbet pe față, când medicul meu i-a spus bucuroasă colegului: „Braavo, tu”. Nășteam și mă simțeam ca la un examen în care nu fac ce trebuie.

Așa a ieșit fiica mea. Au preluat-o rapid asistentele de la neonatologie și eu am rămas uitându-mă la ea. Mi-au spus că e bine, au înfășat-o ca pe o sarma și mi-au apropiat-o de față. Apoi au luat-o în timp ce plângea și mi-a rămas în minte pentru totdeauna sunetul vocii ei puternice care se îndepărta. Am rămas pe masa pe care am născut fiindcă sângeram, iar medicul care îmi urmărise sarcina a început să-mi coasă perineul.

O vedeam nemulțumită și ușor stresată. M-a întrebat de ce sângerez așa mult, pentru că nu reușește să coasă cum trebuie. Apoi a repetat remarca colegului ei de mai devreme: „Veniți și nepregătite pentru nașteri”.

Am crezut că eram pregătită să nasc: citisem numeroase articole despre asta, fusesem la un curs de alăptare, îmi întrebasem medicul cum aș putea să mă pregătesc și-mi răspunsese zâmbind să nu mă duc la cursuri cu moașe, că ele mă vor face să cred că pot naște singură și că, oricum, orice aș citi, în acea zi o să uit tot din cauza durerilor. Mi s-a părut un plan cam dezlânat pentru nevoia mea de control, dar am decis să am încredere până la capăt în cea pe care o alesesem să-mi monitorizeze sarcina. Recunosc că motivele principale ale încrederii erau faptul că era femeie și de aceeași vârstă cu mine.

Nu mi-era frică de durere, de-asta am și ales să nasc vaginal. Știam că recuperarea este mai ușoară decât după o cezariană, știam că este mai sănătos și pentru mine, și pentru bebeluș. Și mama, și sora mea născuseră așa. Îmi propusesem ca, spre finalul sarcinii, să citesc despre respirație în timpul travaliului și urma să plănuiesc mai multe cu medicul, dar nu am mai apucat să fac nici una, nici alta. Într-o noapte, undeva între 36 și 37 de săptămâni de sarcină, mi s-a rupt apa.

Deși știam ce e de făcut cu un bebeluș, fiindcă mai avusesem grijă de alții încă de când eram adolescentă, primele luni cu fetița mea le-am petrecut plângând. Plângeam pentru că nu am știut să nasc, că nu știu să alăptez, că nu știu să am grijă de copilul meu. Nu era doar tristețea pe care multe mame o simt după naștere, era ceva din ciocnirea mea cu sistemul medical care mă făcea să simt un eșec. Când în prima săptămână acasă m-am trezit gândindu-mă că poate i-ar fi mai bine cu o altă mamă, mi-am dat seama că am nevoie de ajutor.

Remarca medicului meu că „am venit nepregătită” mi-a rămas mult timp în minte și am răscolit-o semantic luni bune, mai ales în cabinetul terapeutei la care am ajuns să-mi vindec ceea ce a diagnosticat ca depresie pe baza traumei la naștere.

Am citit aproape obsesiv despre nașteri, alăptare, conectarea mamă – nou-născut în primele ore, traume și mai ales despre cum se naște în alte societăți. Parcă aș fi vrut să mă „pregătesc” nu pentru o altă naștere, ci pentru nașterea pe care aș fi putut s-o am. Să aflu dacă ar fi putut fi într-adevăr altfel.

Curând, lecturile de pe telefon, în timp ce fetița îmi dormea pe piept, ajunseseră insuficiente. Pentru că aveam sute de întrebări de pus, acum un an am început să documentez cum se naște în România.

Am avut un șoc încă din start, când am aflat că sistemul de nașteri are probleme mult mai grave decât lipsa empatiei medicale. Aproape jumătate dintre nașteri sunt cezariene. Femeile din mediul rural nu ajung la medic în timpul sarcinii, pentru că nu-și permit. Din Uniunea Europeană, la noi mor cele mai multe femei la naștere și cei mai mulți bebeluși în prima lună după ce au fost născuți.

Apoi am vorbit cu zeci de mame, cu mai multă sau mai puțină educație, care au născut în spitale publice sau private, care locuiesc în orașe sau sate. Am citit zeci de povestiri pe grupurile online de mame. Am fost la cursuri de naștere și puericultură, de alăptare, ca să cunosc viitorii părinți, întrebările și temerile lor. În maternități am intervievat medici obstetricieni despre cum își văd munca într-un sistem în care pacientele gravide au devenit dependente de ei și în cafenele am intervievat moașe moderne despre cum plănuiesc să lucreze într-un sistem care le interzice independența. Mi-am pus un halat alb și am observat incognito o naștere într-un spital de stat. Am văzut mame mulgându-se și plângând. Am vorbit cu moașe din Suedia, Anglia și Danemarca. Am participat la conferințe în Parlament, unde s-a dezbătut ce ne lipsește ca să avem un sistem de nașteri egal pentru toată lumea.

Am aflat că am putea naște mai uman în România, mai bine informate, dar ca asta să se întâmple nu e nevoie doar de empatie medicală, ci de multe transformări într-un sistem rigid și improvizat, unde părțile implicate nu se ascultă.

Empatie pentru mamă

De când locuiesc în București, am fost în 15 spitale de stat, ca pacient și însoțind pe cineva din familie. Am trecut prin multe stări, de la furie la groază, când vedeam toalete mizerabile, cozi interminabile, plicuri băgate în buzunare, remarci lipsite de orice urmă de bun simț de la asistente sau medici. Am fost unul dintre pacienții care au judecat sistemul șubred și oamenii care-l populează. M-am întrebat adesea de ce mulți medici sunt rigizi și expeditivi, de ce vorbesc despre noi, pacienții, ca și cum nu am fi acolo.

Am aflat că sunt însărcinată la finalul lui 2015, la două luni după incendiul din Colectiv, între scandaluri – cel despre sistemul care nu a făcut față răniților și cel al dezinfectanților diluați de Hexi Pharma. Influențată de experiențele anterioare, de scandaluri, dar și de medicul meu, am ales o maternitate privată. Am vrut ca asistentele să se poarte frumos cu mine, să nu am grija infecțiilor și să nu fiu nevoită să dau șpagă.

La câteva ore după ce am ajuns la spital, travaliul mi-a fost indus cu o substanță numită ocitocină, care ar fi trebuit să grăbească instalarea contracțiilor. Dar asta nu s-a întâmplat. Asistentele priveau dezamăgite, spunându-mi că nu am contracții bune. Mi-am petrecut travaliul legată de un aparat care monitoriza pulsul copilului meu din burtă și ritmul contracțiilor. Am cerut să mă mișc mai mult, dar mi s-a spus că nu pot fi deconectată, fiindcă e nevoie ca pulsul bebelușului să fie mereu monitorizat. Mi-a fost foame, dar asistentele mi-au spus că mai bine nu mănânc, fiindcă, cine știe, poate ajungem la cezariană și înainte de operație nu e bine să mănânci.

Când asistenta de care îmi plăcea mi-a spus că i se termină tura cu câteva ore înainte să nasc, i-am spus: „Ce păcat”. Mi-a zis, în glumă, că dacă vreau să nasc cu ea, să vin la maternitatea de stat, acolo unde se grăbea să-și înceapă o altă tură, fiindcă fără două joburi nu ar supraviețui.

Nu știu dacă erau mai mult de două asistente pe tură. Îmi verificau dilatația colului cam o dată pe oră, îmi zâmbeau, dar erau tot timpul pe fugă. Vorbeau uneori despre mine ca și cum nu aș fi acolo și-și spuneau că „sunt cuminte”. Adevărul e că nu am pus la îndoială atunci nimic din ce se întâmpla, chiar dacă muream de foame. Mă simțeam singură, mi-era frică și nu voiam să nasc. Așa că, atunci când medicul de gardă mi-a spus la un moment dat că toate celelalte femei venite în ziua aceea au născut, m-am lăsat dusă de val. Trebuia să fac față fără să mă plâng.

Zilele următoare în spital le-am petrecut plângând că nu am lapte, fiindcă asta îmi spuneau liniștite asistentele. În sclipirile de rațiune căutam disperată pe internet sfaturi și consultanți în alăptare. Când i-am spus unei asistente că nu-mi pot face copilul să mănânce dacă atunci când încerc este deja hrănit cu lapte praf, mi-a spus ferm să nu mai citesc prostii, fiindcă ea a reușit să alăpteze la 40 de ani.

Mi-am amintit de momentele astea de frustrare când am cunoscut-o pe Diana Lazăr, o mamă care tocmai născuse la maternitatea publică Giulești din București. Trecuseră trei zile de la cezariana de urgență și era într-un salon cu alte patru mame, cu un recipient pe jumătate plin de lapte matern pe noptiera de lângă patul ei. Medicul obstetrician mi-a prezentat-o și a întrebat-o cum se simte. Ea i-a spus că bine, dar „băiețelul nu vrea deloc să sugă, domnu’ doctor”.

„Lăsați, că eu nu am supt deloc, am fost pe lapte praf și uite ce mare sunt acum”, i-a răspuns el.

Diana are 30 de ani și locuiește în Râmnicu Vâlcea. Și ea, și soțul ei lucrează la o firmă de transport care face livrări pentru combinatul Oltchim. Și-au dorit atât de mult sarcina încât s-au dus la mormântul lui Arsenie Boca să se roage. Din economiile lor au investit cât au putut pentru băiețelul pe care îl așteptau. Nu știe exact cât, dar parcă ține minte un calcul pe care l-a făcut soțul într-o seară: vreo 6.000 de lei cheltuiți pe consultații la cabinet privat, analize de sânge la laboratoare private, ecografii la clinici private din București și 1.500 de lei plăți informale pentru naștere și șederea de peste o săptămână din maternitate.

N-a vrut sub nicio formă să nască la spitalul din Râmnicu Vâlcea, despre care știa că e murdar. Așa că, atunci când o prietenă i-a recomandat un medic de la maternitatea din București, care avea consultații și în Râmnicu Vâlcea, a fost încântată. Cel mai mult o interesa ca medicul să răspundă la întrebări și să fie prezent la naștere. Frica de un sistem de urgență nepregătit, necunoscut, despre care auzim că are probleme de malpraxis, ne face să ținem cu dinții de acest portret robot al medicului disponibil să apară la naștere și să-ți răspundă la SMS-uri când ai urgențe. (Prezența medicului e o practică pe care o încurajăm și e parte din motivul pentru care sistemul e stricat, am aflat și eu mai târziu.)

Când am vorbit cu Diana, băiețelul ei stătea la neonatologie, la fel ca toți ceilalți bebeluși din maternitate, care nu stau în aceleași camere cu mamele. O dată la trei ore, femeile ies din saloane, se duc în sala de alăptat, stau pe scaune rigide, își primesc copiii în brațe și-i pun la sân. Diana era tristă că cel mic nu apuca nici sânul, nici biberonul, iar asistentele îl hrăneau cu lapte praf printr-o sondă. Când se ducea la alăptat, îl ținea în brațe o jumătate de oră. A rămas surprinsă când într-o zi i-a spus „hai la dada”, așa cum le spune nepoților. De parcă între ea și bebeluș nu se crease încă nicio legătură, fiindcă stăteau despărțiți. „Copilul ăsta nu știe că sunt mama lui, eu nu știu că e copilul meu.”

Cu o seară în urmă, i s-a părut atât de letargic, de parcă ar fi fost mort. Când a ajuns în salonul ei, a plâns ore întregi. Mi-am adus aminte de fetița mea, și ea născută la 36 de săptămâni, și de toate temerile pe care le avusesem. Deschidea foarte rar ochii și cel mai bine se liniștea și adormea pe pieptul meu. Văzusem în maternitate un bebeluș născut în aceeași noapte, dar la 40 de săptămâni de sarcină, care privea interlocutorul sau obiectele din cameră. În prima mea săptămână acasă, o prietenă care născuse în Belgia mi-a explicat că unii bebeluși născuți la 35–37 de săptămâni, deși au o greutate bună și plămânii le funcționează corect, se adaptează dificil noului mediu, adorm în timp ce mănâncă și obosesc ușor de la stimulii din jur. Sunt ca niște fetuși care vor să se încolăcească la fel ca în uterul din care au ieșit mai devreme.

În spital, Dianei nu i se spusese asta și nici nu avea cum să i se spună așa ceva într-o maternitate în care mamele sunt separate de bebeluși. Când am întrebat-o dacă băiețelul ei e hrănit cu laptele pe care-l mulge, i-au dat lacrimile. Mi-a spus că-l aruncă, la fel cum fac toate celelalte mame internate. Politica maternității este ca bebelușii care nu pot suge direct de la sân să nu primească lapte matern din biberon, ci lapte praf. Diana mi-a șoptit ce i-a spus o asistentă: „Aici noi facem așa, acasă faceți cum vreți”.

Un sistem medical depășit

La fel ca sistemul medical umbrelă din care face parte, nici cel de nașteri nu respectă protocoalele de îngrijire. Fiecare spital are propriile reguli, iar unele dintre ele sunt învechite și nu țin cont nici de cercetările noi în domeniu, nici de reglementările legale din țară.

Asta se întâmplă pentru că organizarea sistemului, de la infrastructură la educație, are mari breșe. Spre exemplu, dacă am avea bebelușii cu noi sau am primi mai mult ajutor la alăptare, s-ar diminua o parte dintre angoasele noastre. Doar că lucrurile nu sunt atât de simple.

În anii ’90, când UNICEF și Organizația Mondială a Sănătății (OMS) au început o campanie globală prin care alăptarea să devină normă în fiecare țară, s-a introdus conceptul de „spital – prieten al copilului” (baby friendly hospital). O astfel de maternitate sau secție de neonatologie trebuia să parcurgă 10 pași pentru a primi acreditarea UNICEF, printre aceștia: ajutarea mamei să alăpteze în prima jumătate de oră de la naștere, sistemul rooming-in (mama și bebelușul stau în aceeași cameră 24 de ore pe zi), formarea personalului în alăptare și interzicerea folosirii altor alimente în afară de laptele matern, cu excepția cazurilor cu indicație medicală.

În anii 2000, UNICEF a acreditat maternități sub acest concept și în România, obiectivul organizației fiind ca proiectul pilot să fie adoptat apoi de autoritățile naționale, cum se întâmpla în alte țări. Maternitățile care voiau să primească această acreditare au fost ajutate cu formări ale personalului, dar și cu sfaturi despre ce să schimbe în spital. Anemona Munteanu, coordonator al proiectului mai bine de 10 ani, spune că pe atunci mulți oameni din sistem se întrebau ce le iese din asta. Munteanu le răspundea că dacă aplică rooming-in vor avea un copil la o mamă, pe când altfel ar fi o asistentă la 30 de copii. „Ele se plângeau că trebuie să stea de vorbă cu mamele, dar noi le explicam că, sigur, e un efort să înveți tehnici de comunicare și să ai răbdare, să accepți că fiecare mamă are nivelul și anxietățile ei, dar cine stă mai bine cu ochii pe copil decât propria mamă?”

Acreditările UNICEF aveau o durată de doi ani, tocmai pentru a crea un proces continuu de schimbare în spitale, unde resursele umane fluctuează firesc și trebuie mereu pregătite. Ministerul Sănătății susține că astăzi 32 din 182 de maternități și secții de obstetrică-neonatologie îndeplinesc cei 10 pași ai acreditării UNICEF, acoperind 40% din totalul nașterilor. În practică, însă, nici un spital nu mai are acreditarea UNICEF, pentru că organizația a încheiat acest proiect în România acum cinci ani, fiindcă rostul proiectului a fost de a implementa o bună practică care să fie apoi preluată de sistem. Ministerul spune că nu e nevoie de o evaluare periodică, fiindcă, odată implementat conceptul, spitalele îl mențin.

Dar de ce este important spitalul prieten al copilului? Pentru că, în România, rata alăptării exclusive până la șase luni este de 12,6%, potrivit unui studiu din 2011 al Institutului Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului. Același institut arăta că doar 19% dintre femei și-au ținut copilul pe burtă imediat după naștere, 10% au inițiat suptul în prima jumătate de oră după naștere și 38% din cuplul mamă-copil au stat în sistem rooming-in. (O analiză globală din 2017 făcută de UNICEF și OMS a calculat că rata alăptării exclusive în prima jumătate de an a bebelușului este de 16% în România, în timp ce media europeană este de 30%.)

Clădirea maternității în care a născut Diana, renovată după incendiul de acum opt ani, când au murit șase bebeluși, a fost construită în anii ’20, ca școală de ucenici CFR. Construcția ei nu permite sistemul rooming-in, mi-au spus medicii neonatologi, fiindcă saloanele sunt mici și puține. Abia încap patru-cinci mame. Unde ar mai putea avea loc și bebelușii lor? Ca asta să se întâmple, ar trebui construită o altă clădire.

Apoi vine problema lipsei de personal, care face dificil ca mama și bebelușul să fie în aceeași cameră. Chiar și acolo unde sistemul rooming-in este implementat pe hârtie, în practică – fie în spital de stat, fie privat – nu prea funcționează. Asistentele medicale fie încurajează mamele să se odihnească și să lase copiii în secția de neonatologie, fie nu oferă sprijinul necesar ca acestea să-și îngrijească copiii în saloane.

Deși eu eram într-o maternitate care permitea ca bebelușul să stea cu mine, în prima noapte nu m-am putut ridica din pat. Rooming-in-ul cu care maternitatea privată se mândrea nu venea la pachet cu o asistentă, pentru că asta ar fi însemnat un cost suplimentar. Le mărturisisem medicului ginecolog și asistentei îngrijorarea de a nu fi alături de copil după naștere și amândouă s-au uitat la mine mirate. Până la urmă, una dintre ele mi-a spus: „O să ai timp toată viața să fii cu ea”.

„Dacă vrei să faci rooming-in, trebuie să ai personal, pentru că nu poți să pui copilul să stea direct cu mama și «pa, la revedere»”, mi-a spus Marcela Șerban, neonatolog la maternitatea Giulești, pentru că mama are nevoie de ajutor, mai ales după cezariană, unde protocolul spitalului este să stea chiar și 24 de ore la terapie intensivă. Un alt medic, de la o maternitate din București care nu permite mamelor să stea cu bebelușii, mi-a spus că s-au confruntat cu situații când, în somn, mamele s-au așezat din greșeală peste bebeluși. Spitalul nu a vrut să riște, așa că au renunțat la sistem.

Ar trebui ca asistentele să se plimbe dintr-un salon în altul pentru a face această acomodare, pe când, în actualul sistem, au sub supraveghere într-un singur loc toți copiii. În maternitățile care au în grijă și copii născuți prematur, internați la terapie intensivă, pare că schema organizatorică este de minimizare a riscului, nu de a mulțumi și mamele, și bebelușii, și eventual și familiile lor.

Recomandările europene, mi-au spus medicii, arată că o asistentă ar trebui să aibă în grijă patru bebeluși născuți la termen sau doi născuți prematur. Reglementările de personal sunt similare și în România: potrivit unui ordin de ministru din 2010, între una și trei asistente ar trebui să aibă grijă de un nou-născut pe tură.

Doar că, în practică, sunt momente când o asistentă are în grijă 30 de copii. Amalia Stănescu, medic neonatolog la maternitatea Cantacuzino, mi-a spus că în echipa sa, noaptea, 47 de bebeluși, cât este numărul maxim de locuri, sunt în grija unui singur medic și a doar patru asistente. Au în grijă nu doar copii născuți la termen, care stau și în saloanele mamelor, dar și bebeluși prematuri sau în terapie intensivă, care au nevoie de monitorizare permanentă. Stănescu spune că pentru a acorda mai mult ajutor în alăptare, ar trebui să mai existe încă o asistentă doar pentru asta.

O asistentă cu o vechime de 20 de ani câștigă în jur de 3.000 de lei. Este un job tot timpul pe fugă, între urgențe, completat de hârtii, rezolvat probleme, ca atunci când se strică un incubator și trebuie să găsești o soluție rapidă, alta decât cea formală prin care faci o cerere și vine un tehnician după trei-patru zile.

Într-o astfel de structură e dificil ca mamele să primească mai multă empatie sau mai mult sprijin. Sigur, sunt asistente și medici înrăiți de condițiile de zi cu zi și cărora nu pare să le mai pese de pacienți. Dar majoritatea sunt doar depășiți de un ritm epuizant, într-o organizare lipsită de resurse, în care noi le cerem – pe bună dreptate – ceva ce nu pot livra: o naștere care aparține mamei și copilului, nu sistemului medical.

Nașterile, o moștenire dureroasă

Nașterile nu aparțineau femeii nici acum 50 de ani. După decretul regimului comunist din 1966 care interzicea avortul, nașterile au devenit o chestiune patriotică, traumatizând femei care au adus pe lume copii pe bandă rulantă, ca într-o fabrică.

Mama a născut prima oară în martie 1977, după un travaliu de două zile, fără anestezie, ajutată de moașe, pentru că medicul de gardă nu s-a trezit. Șapte ani mai târziu, într-un spital proaspăt construit, lăudat și într-un reportaj TVR, m-a născut pe mine. Și-a petrecut travaliul tot într-o sală aglomerată, cu o doctoriță care i-a spus „că-i place să stea cu cracii în sus”, iar altei femei i-a spus să „nu mai țipe ca o vacă”. Cezarienele erau limitate la un anumit procent pe spital, până în 5%, și trebuia aprobate de directorul spitalului, spun unele mărturii de atunci. Țipetele nu erau tolerate și erau oprite cu derivate ale întrebării, mai mult sau mai puțin obscene: „Ți-a plăcut când l-ai făcut, acum de ce urli?”.

Majoritatea femeilor nu erau lăsate să plece din spital fără să alăpteze, mi-a spus mama. La plecare își primeau copiii de la asistentele cărora le dădeau câte o sticlă de șampanie sau o cutie de bomboane de ciocolată. Unele mame sperau să nu se mai întoarcă niciodată în maternitate. Într-un timp în care anticoncepționalele sau prezervativele se găseau cu greu, iar avortul venea la pachet cu dosar penal, femeile își plăteau reușita de a nu mai naște din nou prin avorturi făcute pe furiș, acasă, uneori cu andrele băgate în vagin. Unele femei erau ajutate să avorteze ilegal de moașe cărora le ofereau un pachet de cafea sau un cartuș de țigări, dar mai ales promisiunea că nu vor spune nimănui până mor, cum a făcut-o și mama când a trecut prin asta.

Moștenirea asta a făcut ca, după Revoluție, medicii, dar și femeile, să adopte o soluție cât mai sigură și mai controlabilă de a naște: cezariana.

Medicina defensivă

La început, cezarienele s-au folosit doar pentru a salva bebelușul, când mama era pe moarte sau deja moartă. Jurnalista americancă Tina Cassidy, autoarea cărții Birth: The Surprising History of How We Are Born, scrie că prima cezariană documentată istoric s-a întâmplat pe la 1500 în Elveția, când un castrator de porci, disperat să-și ajute soția, a tăiat abdomenul femeii, pentru că, după mai multe zile de travaliu și ajutor de la 13 moașe, nu reușea să nască. Operația a avut succes: și bebelușul și mama au supraviețuit.

Secole mai târziu, odată cu progresul educației medicale și apariția anesteziei, cezariana a devenit o procedură sigură în multe părți ale lumii, aproape infailibilă. Potrivit OMS, numărul cezarienelor a crescut covârșitor în ultimele decenii. Este un fenomen cu mulți factori implicați, iar în unele societăți cauzele sunt naționale și culturale. Spre exemplu, în Brazilia, majoritatea femeilor nasc prin cezariene programate, iar fenomenul are la bază traumele îndurate în spitale încercând să nască vaginal. Este posibil ca și la noi, în societatea post-comunistă, femeile să fi căutat să preia controlul.

Când am rămas însărcinată, citisem că medicii te împing spre cezariană, dar nu știam de ce fac asta și nici dacă este un fenomen. Nu putem ști o cifră clară, fiindcă avem un sistem statistic netransparent, chiar șubred. Institutul Național de Sănătate Publică (INSP) calculează numărul nașterilor vaginale și al cezarienelor, cifre primite de la spitalele publice afiliate Ministerului Sănătății. Institutul nu are cifre de la spitalele private, de la cele care aparțin Ministerului de Interne și despre nașterile la domiciliu. Potrivit acestor cifre incomplete de la INSP, procentul cezarienelor este de 48%. Pentru că nici Institutul Național de Statistică nu contorizează numărul nașterilor, ci numărul născuților vii, care în cazul nașterilor cu gemeni sau multipli este mai mare, nu avem nici un total relevant.

Totuși, estimările specialiștilor spun că, în privat, rata cezarienelor este mai mare decât la stat. Punând cap la cap aceste date, ne putem aștepta ca jumătate din nașterile din România să fie cezariene.

OMS spune că un procent sănătos de cezariene ar trebui să fie până în 15%, pentru că cezariana este o intervenție chirurgicală de urgență, salvatoare de vieți, și nu ar trebui percepută ca o alegere de metodă de naștere Diferența de procente între recomandarea OMS și realitatea românească e o poveste cu multe nuanțe.

În primul rând, o parte dintre cezarienele din România sunt elective, cu programare, nu cu indicații medicale care să ceară asta. Medicul și pacienta stabilesc dinainte când va fi data nașterii, ceea ce înseamnă că femeia nu mai parcurge travaliul, ajunge direct într-o sală de operații, unde i se face o incizie în abdomen și uter și îi este scos copilul. La cum sunt colectate datele statistice, este dificil să știm câte sunt în realitate elective.

În al doilea rând, cezariana este o modalitate de a păstra relația medic-pacient, care a devenit vitală pentru femeile însărcinate care, de frica sistemului de sănătate precar, nu vor să ajungă să nască cu medicii de gardă. „La noi pacientele investesc încredere într-un medic toată sarcina”, mi-a spus un practician, „ca să se simtă în siguranță cu el în timpul nașterii”.

Nașterile se pot întâmpla oricând, chiar și atunci când, medic fiind, vii acasă după alte două nașteri sau ești în consultații, sau noaptea când poate nu ai cu cine să-ți lași copiii sau pur și simplu când ai ajuns la un nivel de oboseală, după sute de gărzi, încât nu mai faci față. Sunt șanse mici ca toate pacientele pe care le ai să nască doar în zilele de gardă. Așa că unii medici care monitorizează sarcinile aleg cezarienele, pentru că sistemul de urgență nu poate funcționa ca plan de rezervă.

Uneori, această relație pe durata sarcinii vine la pachet cu plăți informale în sistemul public sau cu consultații lunare în cabinetele private, o situație profitabilă de ambele părți. În sistemul public, o plată informală de cezariană ajunge la 2.000 de lei în București, față de o naștere vaginală, între 1.000 și 1.500 de lei, dar care poate dura și de zece ori mai mult. E o realitate la care contribuim cu toții. Familiile oferă, dar cer în schimb favorul de a avea medicul la dispoziție oricând.

În al treilea rând, pentru obstetricieni, scăderea ratei natalității din ultimii zeci de ani înseamnă mai puțină practică. Dacă ești medic și ai făcut un rezidențiat unde nu ai văzut nașteri vaginale, ci mai mult cezariene, nu vei avea cum să devii medic care preferă nașterile vaginale în detrimentul cezarienelor.

„Nu ai avut unde să înveți”, mi-a spus Celus Tarpan, unul dintre medicii „vaginiști”, cum sunt etichetați în breaslă obstetricienii pro-naștere vaginală sau „naturală”, cum i se spune adesea. Ca să știi să asiști o naștere, ar fi trebuit să fi văzut în rezidențiat minimum 200 de travalii și nașteri, crede Tarpan. În București, însă, sunt spitale universitare în care cezarienele sunt mai multe decât nașterile vaginale, deci și pregătirea viitorilor medici e deficitară.

Am observat și eu că cezariana este default, când medicul m-a întrebat prima dată când am discutat despre naștere: „Cezariană, nu?”, când oftalmologul mi-a spus: „Vreți acordul meu ca să faceți cezariană, nu?”, când medicul ecografist mi-a spus că ar trebui să fac cezariană, că altfel risc să am un copil Fecioară și nu e o zodie prea bună, când asistenta care m-a primit la cinci dimineața în maternitate mi-a spus dezamăgită: „Naturală? Of, numai naturale în noaptea asta!”.

Cezarienele nu sunt doar nesănătoase pentru femei – pentru că sunt intervenții chirurgicale a căror refacere e greoaie, șansele alăptării pot scădea, riscul de infecții crește –, dar sunt și costisitoare pentru bugetul de stat. O cezariană este, în medie, de două-trei ori mai scumpă decât o naștere vaginală, pentru că este o intervenție chirurgicală care necesită anestezie, mai multe zile de spitalizare, chiar și în terapie intensivă.

În plus, mai mulți medici cu care am vorbit mi-au spus că se simt complet neacoperiți când se întâmplă ceva neprevăzut în travaliu. Chiar dacă teoretic există, protocoalele de îngrijire nu sunt aplicate la nivel de spital sau sunt învechite și nerevizuite.

Nici informarea pacientei despre ce i se întâmplă nu este unul dintre punctele forte ale sistemului medical românesc, iar alfabetizarea medicală, despre care se vorbește în alte țări, e un concept îndepărtat.

Adevărul e că medicii se tem că familiile vor acuza deciziile medicale. Încrederea în medici și în sistem este mică și suspiciunea pacienților, mare. Dacă o situație de naștere se complică și primești citație la proces, „ești complet descoperit”, mi-a spus un medic. Așa că soluția multora este să practice o medicină așa-zis defensivă, din care fac parte și cezarienele.

Poate tocmai din cauza acestui stres pe care nu sunt învățați să-l gestioneze, medicii care mi-au asistat nașterea, tineri de altfel, s-au plâns că găsesc gravide nepregătite. Poate de-asta medicul rezident la al cărui caz am asistat incognito a mustrat mama, la câteva minute după naștere: „N-ați împins deloc, dacă nu erau moașele să vă ajute…”, dar cât e de corect ca medicii să mute responsabilitatea pe pacienți, chiar și în situații de stres?

Schimbarea rolului medicului

„Obstetrica e ca o furtună pe cer deschis”, mi-a spus un medic. Oricând se poate întâmpla ceva neprevăzut. Asta e filosofia pe care medicii o învață și în facultate, pentru că sunt antrenați să prevadă lucruri negative. Să vadă patologicul în defavoarea fiziologicului. „E ca-n industria aeronautică”, mi-a spus Ilinca Gussi, medic obstetrician și șef de lucrări la Facultatea de Medicină din București. „Este corectă afirmația că, dacă ne luăm toate precauțiile și suntem toți atenți, și nici nu ne e somn, și ne uităm și la mamă, și la copil, nu o să ni se întâmple niciodată ceva? Nu e adevărat. Avioane cad, deși e o industrie bine pusă la punct; toată lumea e antrenată pentru orice tip de catastrofă.”

Ea spune că diferența între industria aeronautică și obstetrică e că în prima, atunci când un avion cade, nu este niciodată pedepsit un singur om și primează nu a găsi vinovatul, ci a descoperi ce s-a întâmplat pentru ca o altă catastrofă să nu se mai întâmple.

Ilinca are 42 de ani, este medic obstetrician specializat în medicină materno-fetală, formează medici rezidenți și lucrează diminețile la maternitatea Cantacuzino și după-amiezile la clinica sa privată. Este mamă a trei copii, de 12, 10 și 3 ani, pe care i-a născut natural, un lucru rar, spune ea, în lumea femeilor doctori de la noi, pentru că „atunci când știi câte lucruri pot merge anapoda trebuie să ai multă încredere în soartă și în echipa în mâinile căreia te lași”.

A încercat de fiecare dată să fie un pacient ascultător. La ultima naștere, i-a fost medic o prietenă, față de care se simte și acum vinovată că a ținut-o în picioare o noapte întreagă după ce lucrase până la 10 seara. În fiecare dintre travalii a avut-o alături și pe prietena cea mai bună, care născuse înaintea ei și care „nefiind medic, are calm, o incredibilă limpezime în a înțelege când e o situație medicală grea, și o rezistență​ ieșită din comun”.

A ales-o pe ea, și nu pe partener, cum preferă alte femei, pentru că are încredere în la sagesse des femmes (înțelepciunea femeilor). „O femeie care a trecut cu bine printr-o naștere și a rămas senină după aceea cred că te poate ajuta mult mai bine în travaliu. Nu degeaba în comunitățile tradiționale, când o femeie intra în travaliu, se făcea clacă și se adunau femeile in jurul ei.”

Când era rezidentă, Ilinca a învățat cum să ajute femei să nască de la moașele din spital, care aveau multă experiență din comunism. Anul IV de rezidențiat l-a petrecut într-un spital din Paris. Într-o zi, a fost chemată de o echipă de moașe la o naștere la care mama nu reușea să scoată copilul. Procedura din Franța, unde nașterile fiziologice care nu prezintă riscuri sunt asistate de moașe, este ca medicul să fie chemat când nu mai sunt alte opțiuni. A intrat în sala de nașteri, unde se afla și soțul pacientei, a luat un bisturiu, a tăiat perineul ca să ajute la ieșirea copilului, a scos bebelușul, a tăiat cordonul ombilical, a pus copilul pe masă, apoi i l-a dat mamei.

Când și-a intersectat privirea cu cele uimite ale soțului și moașei, nu le-a înțeles. Pe hol, moașa a oprit-o și i-a spus: „Aici lucrurile nu se fac așa, dar o să te învățăm cum se fac”. Atunci a aflat că tatăl era cel care trebuia să taie cordonul și asta aștepta, iar bebelușul trebuia pus pe burta mamei.

Experiența din Franța a învățat-o să vadă un proces de naștere diferit, unde medicii se ocupă de cazurile patologice, iar moașele sunt cele echipate să asiste nașteri fiziologice. Pentru că, de-a lungul timpului, s-a antrenat să găsească soluții la problemele care apar într-o sarcină cu risc, fie la mamă, fie la făt, Ilinca e unul dintre medicii pentru care asistatul nașterilor nu mai e o prioritate în carieră.

„Să moșim este o chestie care a devenit un exotism, dar nu trebuie să fie așa. O să avem un gol de oameni care ar trebui să facă asta și care ar trebui să fie moașele, să fie cu creierii acolo și să facă numai asta. Am o satisfacție mult mai mare să mă ocup de cine știe ce operație sau de un copil bolnav, decât să stau 14 ore și să aștept pe cineva, făcând marele efort de a nu face nimic.”

Ilinca ar vrea ca moașele să fie incluse în sistemul românesc, pentru că ar prelua din presiunea medicilor. Când asistentele de obstetrică din secția ei au întrebat-o la ce le-ar fi bună o diplomă de facultate de moașe, le-a spus: „Într-o viață viitoare o să avem cabinetele una lângă alta și eu o să văd numai cazurile complicate și voi o să le vedeți pe cele simple și o să shake hands și nu o să mă mai duc la spital noaptea niciodată”.

Medicii care caută schimbare în sistemul de nașteri, cum e Ilinca, spun că soluțiile sunt puține, pentru că ce arde cel mai tare acum este lipsa de personal. Cu medici care pleacă în străinătate din anul II de rezidențiat, nu ai multe resorturi pentru face lucrurile altfel. De asemenea, spune Ilinca, moașele ar trebui să se organizeze ca să-și reglementeze profesia, iar experții în politici publice să creioneze strategii care să le includă, doar că, „așa cum nu sunt medici în spitale, nu sunt nici experți în ministere. Sistemul centralizat și social de sănătate nu își îndeplinește în niciun fel vocația de catalizator în politici de sănătate publică așa de simple și evidente cum ar fi să sprijine nașterea naturală și în confort, în condiții optime”.

Moașele moderne

Înainte, definiția mea despre moașe era mai degrabă confuză, între poveștile mamei despre moașele care o vizitau acasă după nașteri și cele din ziua de azi, care te ajută să naști acasă, un fel de produs premium, prin care poți să ocolești sistemul spitalicesc dacă ți-e frică.

Istoria moașelor a avut suișuri și coborâșuri, scrie Cassidy. La început, moașele erau femeile din comunitate: mame, bunici, mătuși, care ajutau gravidele să nască acasă, oferind sfaturi din propriile experiențe. În multe limbi, „moașă” înseamnă bunică, în Jamaica este „nana”, în Franța se numea „sage femme”. În Grecia antică, legea spunea că moașele trebuie să aibă copii și să fi trecut de perioada menopauzei ca să poată fi mereu de gardă. La început, moașele nu au fost școlite, pentru că femeile nu aveau acces la educație. Totuși, pentru că majoritatea femeilor însărcinate nu aveau alternative, profesia a continuat să crească și, pe alocuri, să se educe. Dar schimbarea nu s-a întâmplat peste noapte, pentru că nu existau nici suficienți doctori, nici suficiente spitale. Femeile care ajungeau în spitale, sub supravegherea medicilor, erau cele sărace, iar cele din clasa medie nășteau tot acasă, asistate de moașe. Mai apoi, în unele țări, lucrurile s-au inversat.

A fost un du-te-vino între medici și moașe, deopotrivă bărbați și femei, în funcție de mentalitatea fiecărei societăți. În Suedia, o țară cu o istorie feministă, moașele au avut continuitate și împart și acum un rol complementar cu medicii. În 1839, regina de atunci a decis prin lege ca toate comunitățile din Suedia să angajeze moașe, ca să scadă rata mortalității maternale ridicate. Astăzi, moașele sunt licențiate și asistă nașteri în spitale. Asta se întâmplă nu doar în Suedia, ci și în Franța, Marea Britanie, Norvegia sau Danemarca.

Acestea sunt moașele moderne. De când află că sunt însărcinate, femeile sunt consultate de moașe în cabinetele lor și doar dacă este observat vreun risc sunt îndrumate către medici. Travaliul și nașterea se întâmplă cu moașe, la fel ca îngrijirea de după naștere, iar toate acestea sunt servicii accesate prin sistemul public de sănătate. Dacă o pacientă vrea cezariană, este trimisă să vorbească cu un psiholog, care evaluează dacă un travaliu sau o naștere ar putea să o afecteze psihic. În aceste țări, numărul medicilor obstetricieni este și de 10 ori mai mic decât cel al moașelor. (Sigur că într-un astfel de context nașterea vaginală este încurajată. Potrivit unui raport internațional din 2015, rata cezarienelor în Norvegia era 16%, în Suedia 17,3%, în Marea Britanie 26,2%).

Și în România s-a născut cu moașe. În comunism, moașele de la dispensare aveau grijă de femei în sarcină, la naștere (dacă nu ajungeau la spital) și în perioada de lăuzie sau, ilegal, când voiau să facă avorturi. Când sistemul s-a medicalizat, unele au migrat către spitale, iar asistentele de acum din secțiile de obstetrică ale spitalelor se numesc popular „moașe”, deși multe dintre ele nu au absolvit școli dedicate, ci un liceu sanitar, făcându-și pregătirea la locul de muncă, în subordonarea medicilor.

Înainte de aderarea din 2007, Uniunea Europeană ne-a obligat să reglementăm profesia de moașă. Din 2005 au început să se deschidă facultăți de moașe în cadrul universităților de medicină de la București, Iași, Cluj. Trei ani mai târziu, România a trebuit să transpună în propria legislație directiva europeană prin care moașele erau recunoscute ca personal medical care poate urmări sarcina, asista nașterea, îngriji post-partum mama și copilul în cazuri fără risc patologic, așa cum se întâmpla deja în alte țări. Numai că legea nu a primit norme de aplicare, ceea ce însemna că moașele nu aveau cum să-și exercite profesia. Nu aveau autonomie în muncă în spitale și nici cum să-și deconteze serviciile prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Abia în 2014 a apărut un ordin de ministru cu normele de practică independentă, care ciuntea responsabilitățile moașelor, pe care chiar directiva europeană le dăduse. În termeni evazivi, normele spuneau că moașele pot pregăti fizic și psihic gravida, monitoriza de câte ori merge la toaletă și pot avea grijă de ea în naștere și lăuzie. Toate celelalte sarcini care ar fi trebuit să intre în fișa de post a unei moașe, cum spunea directiva europeană, ar fi urmat să se facă doar la prescripția sau în prezența medicului. Practic, moașa ar fi făcut aceleași lucruri ca o asistentă medicală de obstetrică. După absolvirea unei formări universitare de patru ani – creată ca parte din procesul de renaștere a profesiei – nu erau lăsate să facă aproape nimic.

Nimeni nu știe clar câte moașe licențiate sunt astăzi în România. Dar se vorbește de cifra de 1.000 sau puțin peste. Dintre acestea, 761 lucrează în sistemul medical. În 2013, un grup de moașe licențiate au fondat Asociația Moașelor Independente (AMI), o organizație prin care să convingă autoritățile să repare lacuna legislativă care le excludea din sistemul medical. AMI estimează că, de fapt, doar 300 de absolvente muncesc în sistem, deși în practică sunt tot asistente în subordinea medicilor. Restul lucrează ca stewardese, recepționere, vânzătoare sau sunt casnice.

Pentru că profesia nu a fost reglementată în sistemul medical, cererea s-a micșorat. Până în 2014 fuseseră deschise nouă facultăți de moașe în țară, dar pentru că profesia nu se dezvolta, astăzi au mai rămas trei: la Galați, Craiova și București. În Galați, în ultima promoție au absolvit 24 de studenți, din 40 de locuri puse la bătaie. În București, unde sunt 15 locuri, au absolvit 12.

AMI continuă să se lupte să schimbe legislația. În 2016, au convins ministerul să creeze un grup de lucru format din medici, moașe, ONG-uri și experți din minister ca să găsească soluții legislative pentru a le repune în muncă. Grupul s-a întâlnit în februarie anul acesta, după schimbarea unui nou ministru. Anul trecut, asociația a încercat să introducă în Parlament o lege care ar fi urmat să repare lacuna legislativă din anii trecuți. Moașele ar fi urmat să încaseze venituri decontate de CNAS la fel ca medicii de familie, să asiste nașteri fiziologice fără prezența medicului în spitale, să aibă un Colegiu, separat de cel al asistenților medicali. Inițial, unii parlamentari au spus că sprijină proiectul dar, curând, lucrurile s-au blocat și aici.

Unul dintre contestatarii proiectului a fost chiar președintele Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România, Mircea Timofte. El spune că demersul AMI este doar o manevră a moașelor prin care nașterile acasă să fie legalizate și că, oricum, în spital, medicul este șeful moașei. „Moașa ce vrea, să-l dea afară pe medicul profesor ca să asiste ea în spital?”

Irina Popescu, una dintre fondatoarele AMI, a terminat Facultatea de Moașe în 2011. Am cunoscut-o la câteva săptămâni după ce am născut, când m-a ajutat să alăptez și mi-a scos niște fire din cusătura perineului. M-a întrebat în detaliu cum a fost nașterea mea, de ce au luat medicii o decizie sau alta. Adevărul e că habar nu aveam, pentru că nu-i întrebasem. După ce a devenit moașă, Irina a întâlnit multe femei confuze în legătură cu nașterile lor. Unele au trăit traume și, pentru că voiau ca data viitoare să fie altfel, au ajuns la ea.

Irina crede că fiecare femeie are dreptul la o naștere informată, empatică, fără traume și că moașele sunt cele care pot ajuta femeile să-și câștige dreptul ăsta. Are 35 de ani, statură de handbalistă și străbate Bucureștiul aproape exclusiv cu bicicleta, pe care are pictat mesajul „Naște cum simți”. În oraș, aproape oricine are un mic contact cu lumea nașterilor știe cine e. Monitorizează sarcini la cabinetul său de lângă parcul Circului, asistă nașteri la un spital privat și predă cursuri de naștere și puericultură.

Cât era studentă a făcut practică pe lângă o moașă din Elveția, pe care o asista la nașteri acasă și în maternități publice unde, printr-un program de voluntariat, încercau să învețe femeile tehnici de alăptare pe sticle de plastic, pentru că pe atunci bebelușii stăteau cu precădere în secțiile de neonatologie, și nu în brațele mamelor.

Le cunoștea bine pe mamele din spitalele de stat, pentru că fusese și ea acolo. Avea 21 de ani când a rămas însărcinată cu prima fetiță și medicul care-i urmărise sarcina i-a propus o cezariană, spunându-i că poziționarea placentei nu-i permite să nască natural. Îi era frică de operație și a mai consultat un medic, care i-a dat un diagnostic opus. În travaliu a stat într-o sală cu alte 15 femei, fiecare cu durerea ei. Asistentele o certau că vomită, n-o lăsau să se miște și, deși simțea nevoia să împingă, îi cereau să nu facă asta, pentru că medicul nu ajunsese. Când a sosit, doctorița i-a spus să se grăbească, fiindcă trebuie să-și ia copilul de la școală, și i-a tăiat perineul, deși Irina s-a opus. O singură infirmieră i-a rămas altfel în minte; o femeie care a ținut-o de mână, atunci când, după o contracție, a împins prima oară.

Pare că tot ce a făcut Irina apoi a fost să devină acea femeie de ajutor pentru viitoare mame. Până acum a asistat 300 de nașteri, dintre care 80 au fost în casele mamelor, înainte de reglementarea care obligă ca nașterile acasă să fie asistate de moașe doar în prezența unui medic. De acolo i se trage eticheta de „moașa care asistă nașteri acasă”, o etichetă care o cam încurcă când vorbește public despre efortul asociației de a reglementa profesia. (Membrele AMI, inclusiv Irina, nu susțin nașterile acasă, pentru că nu cred că sistemul românesc de urgență este pregătit să preia cazuri complicate în timp util.)

Majoritatea femeilor care vin la cursurile Irinei sunt educate, adesea cu putere financiară, care de obicei se îngrijesc în sistemul privat de sănătate, își permit o naștere de 5.000–8.000 de lei și vor să-și petreacă mare parte din travaliu acasă cu ea, și nu la spital. Spre exemplu, Alexandra Oniceanu-Becuț, una dintre cele mai bine documentate și organizate mame pe care le-am cunoscut.

Alexandra are 29 de ani și este manager de comunicare într-o bancă. Când a rămas însărcinată, a știut că vrea neapărat să nască într-un spital privat și să alăpteze. De când lucrează, din anul II de facultate, are inclus în pachetul salarial asigurare medicală la spital privat, așa că n-a vrut să treacă prin nesiguranța sistemului public. A participat împreună cu soțul la cursurile de naștere și puericultură ale Irinei, un modul de patru ședințe care costă 400 de lei, a decis să-și monitorizeze ultimele patru luni de sarcină și cu moașă și să nască cu un medic pro-naștere naturală și moașă. Spitalul pe care l-a ales are un banner pe clădire pe care scrie că, dacă naști aici, vei avea partea de „ora magică”, contactul piele pe piele între mamă și bebeluș în prima oră după naștere. Asta a și inclus într-un plan de naștere pe care l-a trimis maternității, dar și că nu vrea ca cel mic să primească lapte praf, că-și dorește anestezie doar dacă nu va mai suporta durerile, că vrea ca soțul să participe la naștere.

În octombrie a născut un băiețel după un travaliu de 12 ore și o cezariană care n-a putut fi evitată. N-a simțit în niciun moment că medicul sau moașa o grăbesc, a primit sprijin în alăptare și a avut grijă de cel mic împreună cu soțul în cele trei zile cât au stat în spital. A simțit siguranță și control, lucruri pe care le-a și căutat informându-se temeinic în lunile de sarcină. Pentru firescul acesta și pentru că au evitat un sistem grăbit de care le era teamă, Alexandra și soțul ei au plătit aproape 11.000 de lei.

E o sumă uimitoare cu care să cumperi normalitatea pe care mi-am dorit-o și eu. O sumă uimitoare pentru un serviciu de îngrijire pe care femeile din alte țări îl primesc gratuit. Cum mi-a spus președinta asociației moașelor din Suedia: „Nu crezi că e groaznic că se fac bani din ceva care ar trebui să fie așa cum ar trebui să fie?”.

Nevoia reală de moașe

Pe Irina o macină uneori că munca pe care o face nu aduce schimbare la nivel larg, pentru că serviciile pe care le oferă sunt private și ajung doar la un segment mic de femei, care sunt oricum deja informate.

Am vorbit cu medici care susțin că un astfel de pachet în sistemul privat e rezultatul unui marketing nesincer, pentru că induce femeilor ideea că-și pot controla nașterea și că pot preveni orice lucru negativ care s-ar putea întâmpla. Am auzit femei care spun că nașterea cu moașă e o modă pentru cine își permite, pentru că nicio moașă nu poate să ia durerea cu mâna, iar nașterile sunt momente dureroase, nu momente de conectare spirituală. Am citit opinii pe internet ale altor femei care susțin că adjectivul „traumatic” în legătură cu nașterile din spitale este exagerat, pentru că se naște de când lumea, au făcut-o și mamele noastre și nu s-au văitat.

Adina Păun, 40 de ani, și ea absolventă a facultății de moașe, crede că doar o colaborare medici-moașe va schimba situația actuală. Adina, fost manager la o companie imobiliară, s-a reconvertit profesional și e printre cele mai recomandate consultante de alăptare de pe grupurile online de mame din București, unde multe femei spun că le-a schimbat viața. Pentru că voia să-și ia certificarea internațională de consultant, pentru care a crezut că are nevoie de o licență medicală, în 2012 a dat la Facultatea de Moașe. Ca să-și dea seama în ce se bagă, a observat întâi munca de spital. A convins-o să dea la facultate ziua în care a văzut cum un medic a înjurat o femeie al cărei bebeluș, în momentul expulziei, era într-o poziție complicată: „’tu-ți morții mă-tii, împinge, că omori copilul”.

Adina a făcut voluntar gărzi în maternitatea Cantacuzino, pe lângă Ilinca, și tot alături de ea face consultații prenatale în sistemul privat.

A învățat în acești ani că vina pentru nașteri care ajung să fie traumatizante pentru mame nu e neapărat a medicilor, ci a unui sistem prost gestionat. Momentan nu e pregătită să facă pasul de a se angaja în spital, pentru că nu crede că ar face față sistemului de gărzi. Este divorțată și are două fiice pre-adolescente cu care ar vrea să mai petreacă cât mai mult timp. Deși a învățat bine în facultate, simte că ar avea nevoie să vadă sute de nașteri ca să practice singură. Apoi, pentru că meseria de moașă nu e încă reglementată, nu știe dacă ar face față sistemului de spital în care nu are libertate de practică. „Nu cred că pot să pun cotul pe burta cuiva, dacă o să mi se ceară asta.”

Adina, și ea parte din AMI, crede că rolul moașelor în România ar trebui să fie unul echilibrat, departe de extrema „nu avem căzi în maternități ca femeile să-și petreacă travaliul în apă” și mai aproape de a îngriji femeile din comunități și de a oferi contracepție, „de care e nevoie ca de aer”.

Asta crede și Ilinca, pe care Adina a însoțit-o în verile din ultimii patru ani în caravana Salvați Copiii. În sate greu accesibile, o echipă de medici condusă de Ilinca consultă și face ecografii femeilor gravide care nu au cum să ajungă la ginecolog.

În 2016, potrivit Institutului Național de Statistică, 51.942 de copii au fost născuți de mame care nu au fost niciodată la un control prenatal. Într-un an, aproape un sfert din totalul femeilor însărcinate nu ajung la medic.

Sunt femei ca Vali Angelica Matei din satul Podoleni, de lângă Tecuci. A rămas însărcinată la 20 de ani, cu un băiat pe care l-a cunoscut pe Facebook. Părinții au cam ținut-o din scurt, mereu doar școală și acasă, așa că la o lună după ce l-a cunoscut pe Iosif, pentru că era chimie între ei, a decis să se mute cu el. I-a fost rușine să-l prezinte părinților. La socri, care mai au alți trei copii și o casă cu doar trei camere, stau cam înghesuiți, dar „atunci când iubești, poți să stai și într-o cutie de chibrituri”.

Vestea că e însărcinată a uimit-o, fiindcă nu credea că se poate întâmpla atât de repede. S-a simțit de la început rău, amețea și vomita de fiecare dată când punea ceva în gură. Mi-a spus că medicul de familie i-a dat o trimitere, dar nici ea, nici soțul, care muncește cu ziua, nu au cu ce să plătească o consultație. Am întrebat-o de ce medicul i-a dat o trimitere la un cabinet privat și mi-a spus că nu știe, „poate pentru că era ceva urgent”.

La fel ca Vali, fără informare și bani, sunt femei care se duc la medic sporadic sau deloc. Locuiesc în sate și abia reușesc să ajungă la medicul de familie, unde de multe ori se înghesuie să prindă un loc cu toți ceilalți bolnavi din comună. La ecograful din cel mai apropiat oraș nu ajung.

Sunt sate unde nici măcar nu există medici de familie, cum e Urși în județul Vâlcea, care a rămas doar cu o asistentă medicală după ce ultimul medic a murit. Într-o zi, asistenta din Urși a ajutat o femeie să nască acasă, fiindcă nu mai era timp de așteptat nici salvarea, nici medicul din alt sat.

Sunt și femei care nu au mers niciodată la ginecolog înainte de a rămâne însărcinate, fie pentru că așa se făcea înainte, fie de rușine. Sunt fete minore însărcinate, pentru care noțiunile despre educație sexuală nu există, fiindcă nu le sunt spuse de mamele lor și nici predate la școală. O sarcină urmărită înseamnă nu doar consult medical, ci și analize de sânge și ecografie fetală. Teoretic, o femeie însărcinată beneficiază gratuit de acestea, chiar dacă nu a lucrat înainte de sarcină și nu a fost asigurată. Unele femei nu știu că pot beneficia gratuit de consultații, analize sau ecografii.

Pe de altă parte, dacă știu și vor să beneficieze gratuit de asistență medicală, trebuie să depună efort, pentru că birocrația nu e ușor de traversat. Spre exemplu, recomandarea ginecologului este să faci analize de sânge într-o anumită săptămână a sarcinii. Cu această cerere trebuie să te duci la medicul de familie, care-ți oferă un alt document, valabil o lună, cu care poți deconta analizele prin CNAS. Cu această hârtie te vei duce la laboratorul de analize, însă dacă ai ghinionul ca perioada în care trebuie să le faci să pice în a doua jumătate a lunii, vei găsi cu greu laboratoare care nu și-au epuizat suma-plafon. În București, majoritatea laboratoarelor o epuizează în primele 10 zile ale lunii, așa că nu-ți rămâne decât să le plătești sau, dacă nu-ți permiți, să mai aștepți încă două săptămâni sau să renunți să le mai faci.

Romina Sima, medic la maternitatea Bucur, consultă săptămânal femei care ajung târziu la control și, din ce vede, crede că educația este cea mai mare problemă a sistemului de nașteri. Sima spune că o pacientă căreia i-a spus că trebuie să renunțe la sarcină pentru că fătul avea o malformație cerebrală serioasă, a păstrat sarcina și s-a întors după câteva luni în spital să nască. Când i-a spus că bebelușul ei nu are creier, mama a întrebat-o: „Dar în rest e bine?”.

Sarcinile neurmărite medical sunt importante pentru că pot atrage complicații în sarcină și la naștere, atât pentru făt, cât și pentru mamă. În România, unul din 10 copii se naște prematur și are nevoie de intervenție medicală de urgență în timp ce, la nivel național, sunt doar 23 de secții de terapie intensivă specializate. Nașterile premature sunt considerate principala cauză a mortalității neonatale, care apare în prima lună de viață. Suntem pe primul loc la acest capitol în raportul European Perinatal Health Report, cu un procent de 5,5 bebeluși decedați la mie, dublu față de țările nordice sau Franța. Conform aceluiași raport suntem pe locul doi la rata mortalității materne, cu 21 de decese la 100.000 de nașteri. Datele raportului european au fost publicate însă în 2010, iar anul acesta Euro-Peristat, proiect european care monitorizează sănătatea perinatală din Uniunea Europeană, va lansa o nouă analiză. Este posibil ca poziția României în acest clasament să se fi schimbat, însă cifrele Institutului Național de Statistică, chiar dacă mai mici, arată că în continuare avem o problemă. (În 2016, mortalitatea neonatală a fost de 3,8 decese la mie și cea maternă de 8,4 la 100.000 de nașteri.)

Ilinca crede că, pe termen lung, moașele ar putea să reducă aceste cifre, dacă sistemul le-ar da puterea. „Dacă sistemului îi e frică să lase moașele să nască autonom, poate să înceapă să facă prenatal, când ai zeci de mii de femei care nu văd doctori. Așa nu iau pâinea de la gura nimănui.”

E o potențială soluție pentru femeile însărcinate, pe care, de multe ori, și sistemul, și o parte din corpul medical, le consideră paciente de mâna a doua. O variantă la care puțină lume o să strâmbe din nas și cu care medicii se vor simți confortabil.

Mi-a vorbit despre varianta ca moașele să îngrijească pre și post-natal femeile din aceste zone și Aida Petca, obstetrician la Spitalul Universitar de Urgență Elias și profesor la Facultatea de Moașe. Ea crede că momentan practica studentelor la Moașe în ceea ce privește nașterea este minimă și asta o știu și medicii care nu privesc cu ochi buni prezența lor în sistem. Mi-a confirmat-o fugitiv, pe holurile Parlamentului, și Ioan Suciu, prim-vicepreședintele Societății de Obstetrică și Ginecologie, care mi-a spus că rolul moașelor ar trebui să fie în asistența primară, adică pe lângă medicii de familie, care nu sunt pregătiți, nici medical, nici emoțional, să urmărească gravide. Numai că, mi-a spus el atunci, avem nevoie de 11.000 de moașe pentru asta, nu 1.000 câte sunt acum.

Anul trecut a fost adoptată legea asistenței medicale comunitare, care prevede că în cele 2.800 de comunități rurale, pe lângă fiecare medic de familie, să existe și o moașă licențiată, care să se ocupe de femeile însărcinate și lăuze, așa cum era și înainte de Revoluție. În unele dintre aceste comune există asistent medical comunitar sau mediator, care îngrijește persoanele vulnerabile, cu acces dificil la servicii de sănătate sau neasigurate, iar moașa completează această echipă. Toți aceștia sunt angajați de primării, iar plata salariilor lor vine de la Ministerul Sănătății.

Doar că, și dacă se găsesc banii, problema rămâne. De unde se vor găsi moașele care să se mute în comunitățile rurale în nevoie, în condițiile în care există puțin peste 1.000 de absolvente? E o întrebare care le macină și pe reprezentantele moașelor, care cred că, dacă nu există moașe care să se ducă în comunități, le va fi și mai greu să arate că există și că vor să muncească.

Femeile ar trebui să ne ceară ca pe un drept care nu le este respectat, spun moașele, ca ultimă soluție la un sistem pe care ele nu reușesc să-l schimbe. Doar că, în afară de orașele mari în care răzleț mai funcționează câte o moașă modernă, ca Irina, majoritatea femeilor nu știe că astfel de moașe există și, ca să ajungă să aibă încredere în ele, într-un sistem în care medicii au puterea, va lua ceva timp.

Epilog

După mai bine de un an, nu am găsit încă un răspuns mai plin de speranță la întrebarea pe care mi-am pus-o când am început să documentez nașterile din România. Aș fi putut naște altfel? Poate, dacă aș fi fost mai norocoasă, mai precaută sau dacă aș fi cheltuit mai mulți bani. Așa cum e acum organizat sistemul de nașteri, nu aș fi putut face eu ceva mai bine și, mai înspăimântător de-atât, probabil nu e ceva ce personalul medical din jurul meu ar fi putut face altfel.

Am văzut de-a lungul documentării mele o prăpastie incredibilă între nevoile femeilor însărcinate, ale medicilor, moașelor și autorităților când vorbim despre problemele sistemului și despre ce înseamnă o naștere ideală.

Mamele ar vrea ca sistemul să se schimbe de la sine, pentru că nu se simt parte din el ca să ajute la schimbare. În plus, ele sunt cele care nasc și de aceea cer să fie în centrul sistemului. Ca să obțină asta, cel mai la îndemână pentru multe este încă să se agațe de un medic, pe care-l consideră un dumnezeu, și pe care apoi îl critică când se poartă ca atare. Multor medici și asistente le este greu să se pună în poziția mamelor, pentru că nu au învățat să practice empatie. În plus, mulți se simt captivi într-un sistem în care nu au loc să ia decizii, n-au resurse și sunt din ce în ce mai puțini. În aceste condiții, nu e de mirare că nu pot să răspundă cererilor familiilor. Moașele moderne – deși părea că vor ușura din greutăți – au rămas fără voce sau poate n-au primit-o niciodată. Mulți medici, mai ales din cei din garda veche, nu le consideră necesare și multe femei nu știu că ele există și că au și competențe medicale. Apoi mai sunt cei care nu sunt în fiecare zi în sala de nașteri: managerii de spitale, autoritățile, politicienii – cei care ar trebui să facă publice breșele din sistem, dar care cel mai des aleg să păstreze statu-quo-ul.

Îmi doresc să citească acest text medicii, mai ales cei tineri, din generația celor cu care și eu am născut, și care pot să schimbe ceva, dacă nu în sistem, măcar în atitudinea cu care își privesc pacienții. Și moașele despre care abia știam că există atunci când am născut și care ar putea să aducă empatie și forță de muncă în sistem, dacă s-ar coagula mai bine. Și cei care conduc secții și spitale și care ar putea să găsească soluțiile financiare care să readucă încrederea pacienților în sistem. Și parlamentarii, mai ales femeile parlamentar, care ar putea fi o forță a schimbării. Și institutele de statistică care colectează date depășite. Și ministrul, și cei din opoziție care vor să fie miniștri, ca să vadă că putem schimba felul cum vin pe lume copiii. Trebuie doar să ne ascultăm, nu să ne acuzăm, în speranța că poate reușim să construim un dialog de la minimul cu care toți suntem de acord.

Acum vocile tuturor se aud tare de pe margine. Sper ca povestea asta să umple golul dintre ei, așa cum, după mai bine de un an, a umplut golul pe care l-am simțit la câteva zile după ce mi-am născut fiica.