Să neg că sunt romă înseamnă să îmi reneg istoria

Georgiana Ioniță are 24 de ani, iar în ultimii patru a contribuit la crearea cadrului necesar în școli pentru a promova diversitatea și incluziunea – din locul care i-a devenit casă și familie, Fundația Agenția Împreună. Crede că poveștile au puterea de a uni oameni și își dorește ca, prin munca ei, fiecare tânăr(ă) să-și descopere și să-și urmeze propriul vis.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

Sunt unul dintre acei copii pentru care etnia nu a fost niciodată asumată în copilărie și pentru care a fi rom a însemnat „tu nu ești ca ei”.

Eu nu am descoperit că sunt de etnie romă, am știut mereu. Secundă cu secundă, datorită părinților mei, ambii de etnie romă. Și mai ales acasă la mama, unde toți știau și vorbeau limba romani, mai puțin eu și sora mea.

Și ceilalți știau că sunt romă. Când ieșeam la joacă în spatele blocului, copiii mă întrebau: și, tu ești?! Când nu mai știam ce să le răspund, spuneam: da, DAR… sunt romanizată. Mi-a luat 20 de ani să cunosc care e însemnătatea cuvântului (nu, nu există romi mai buni sau mai puțini buni, ci doar romi), însă pentru mine, atunci, însemna că nu sunt ca restul. Și nu știam cum sunt „restul”, doar că nu era bine să mă asociez unui grup de oameni care avea o imagine indezirabilă. Însemna, de fapt, în subconștientul meu, că sunt, dar nu în totalitate.

Totodată, e răspunsul pe care ani de-a rândul îl primeam de la mama când o întrebam cine suntem noi – mami, noi nu suntem ca restul! Mama este simbolul inexistenței identității mele etnice. În același timp, pentru mine și sora mea ea a fost cel mai mare protector, ea ne-a ferit de tot ce ni s-ar fi putut întâmpla rău, asta doar pentru că suntem de etnie romă. Mama este primul om pe care l-am întâlnit pentru care etnia nu ar trebui să conteze. Dacă exista un moment în care ar fi trebuit să spunem că suntem romi, din perspectiva ei, ar fi fost mai bine să nu o facem. Dar nu am să o condamn niciodată. Știu doar că împreună cu tata au oferit tot ce au avut mai bun copiilor lor.

Am văzut, însă, cât de mult m-a afectat acel „tu nu ești ca ei” când am spus eu nu sunt. Deși în anii de școală nu am spus nici o fărâmiță despre identitatea mea (etnică mai ales), în clasa a V-a, când profesorul diriginte a întrebat cine este de etnie romă, în clasă s-a lăsat tăcere. Mai ales în penultima bancă de la fereastră. A fost tăcere, deși știam cel puțin o persoană romă și era lângă mine – verișorul meu. Oare cum ar fi fost ca eu să ridic mâna? Oare cum ar fi fost ca oricare dintre elevii romi să fi ridicat mâna? Nimeni nu a avut curaj. Și nici motive să afirme că, de fapt, să fii rom este în regulă.

Când a contat din nou că sunt romă? În anul 2015, 20 februarie. Se marcau 159 de ani de la dezrobirea romilor. Romii au fost sclavi?! Pe pământ românesc?! Aproape 500 de ani?! Cea mai lungă sclavie care a existat vreodată?! M-am simțit vinovată că nu am știut. Furioasă că nu mi s-a spus. Frustrată pentru că s-a ascuns.

Am aflat oarecum întâmplător. Urma să am o dezbatere în public despre subiect, în cadrul primului proiect care m-a ajutat să cresc profesional – Shukar. Argumente împotriva discriminării. A fost prima mea dezbatere în public și trebuia să îmi țin discursul în fața a 50 de oameni, reprezentanți ai ambasadelor, autorităților publice, activiști, artiști, jurnaliști și tineri ca mine, interesați de subiect. Au fost foarte puține chipuri pe care le-am recunoscut, însă un singur lucru mi-a devenit clar: toți aveam același scop – să marcăm Ziua Dezrobirii Romilor.

În timpul discursului m-am oprit pentru că nu mi-am mai găsit cuvintele, iar să realizez că nu pot duce povestea la final mi-a luat câteva secunde. Nu a fost ușor. Mai ales când o spui cu voce tare. Dar a fost momentul în care am aflat cine sunt. A fost momentul în care mi-am dat seama că pentru mine să fiu romă înseamnă istoria mea și a strămoșilor mei. Să ascund că sunt romă înseamnă să îmi reneg istoria. Iar 500 de ani de sclavie nu se uită ușor. Cum nu se uită deportarea romilor în Transnistria, în urma cu opt decenii.

După ce am aflat cine sunt, cu prima ocazie le-am spus și celorlalți. Se întâmpla în liceu, în clasa a XI-a. Eram la ora de comunicare. Puteam alege să vorbim despre orice subiect în cadrul unui discurs, așa că le-am spus colegilor cine sunt, ce înseamnă pentru mine să fiu romă și cât de ușor ne lăsăm influențați de stereotipuri și prejudecăți, inclusiv eu – care am internalizat ani de-a rândul tot ce era mai rău despre romi.

Poveștile reale despre istoria romilor au venit atunci când aveam cea mai mare nevoie, să îmi vindece sufletul. De toate relele pe care le-am simțit la adresa romilor, de toate golurile care mi-au fost lăsate atunci când inima m-a oprit să pot vorbi. A fost doar primul moment în care mi-am spus povestea, însă de departe ultimul. Acasă și oriunde se-ntâmplă să merg iau cu mine tot ceea ce cunosc despre romi, pentru că e nevoie ca toți să știm. Este istoria tuturor.

Ce se întâmpla, însă, dacă nu o aveam pe cea care astăzi îmi e mentor și datorită căreia am aflat de Fundația Agenția Împreună? Ce se întâmpla dacă nu aș fi fost într-un ONG pentru romi…? Aș mai fi știut cine sunt?

Puteam să fac orice altceva, însă am ales să dau poveștile despre romi mai departe. Poveștile au puteri. Ele vindecă oameni. Și mai ales suflete. Să fim povești! Mai mult și mai des.

Me sem rromni! Și pot muta munții din loc!

Lucrarea care deschide eseul, numită Ou (2020), este semnată de Denis Nanciu, artist vizual, care a știut de la 12 ani că vrea să facă artă. De atunci, experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.