Protejarea „rasei” și moștenirea eugeniei

Marius Turda este profesor la Oxford Brookes University și Directorul Centrului de Studii Umaniste și Medicale al aceleiași universități. Domeniile sale de cercetare sunt istoria eugenismului și a rasismului. Între 2018 și 2020 a fost curatorul a două expoziții în România, una despre antropologia rasială și cealaltă despre eugenie și biopolitică, după care a urmat o alta la Londra, în 2021, despre moștenirile globale ale eugeniei. În 2018 a publicat împreuna cu Maria-Sophia Quine cartea Historicizing Race, tradusă la editura Polirom în 2019 sub titlul Istorie și rasism. Ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump. Tot în 2020 a găzduit și o serie de 12 episoade ale unui podcast despre eugenie. Este editorul general a șase volume despre istoria rasei apărute în 2021.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

În 2021 a avut loc comemorarea anti-eugenică a centenarului celui de-al Doilea Congres Internațional de Eugenie, care s-a desfășurat în septembrie 1921 la Muzeul American de Istorie Naturală din New York. Pe tot parcursul anului trecut s-au ținut întâlniri, conferințe, seminarii și simpozioane pentru a discuta cum gândirea și practica eugenică continuă să ne afecteze azi, atât în moduri directe, prin politici publice sanitare, cât și indirect, prin rasism, xenofobie și alte forme de discriminare.

În România, istoria eugeniei este puțin cunoscută și adeseori înțeleasă greșit. Mișcarea eugenică a luat amploare după Primul Război Mondial: au fost create societăți de eugenie, au apărut reviste care au popularizat ideile eugenice, au fost organizate conferințe publice și transmise emisiuni la radio. Însuși Regele Carol al-II-lea a promovat mișcarea eugenică românească, pentru ca în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ideile eugenice privind protejarea familiei și națiunii române – prin eliminarea „raselor inferioare” și a „indivizilor disgenici” precum evreii și romii – să fie puse în practică, contribuind astfel la Holocaust.

Merită amintit că pe lângă un eugenism românesc, în România interbelică a existat unul german și unul maghiar. După 1918, mișcările eugenice maghiare și germane din Transilvania și Banat au fost re-definite ca mișcări etnice minoritare, dezvoltând strategii defensive pentru a proteja biologic aceste comunități. Într-o manieră proprie, cele două grupuri etnice au formulat preocupări similare cu cele ale majorității românești în ceea ce privește ideea de protejare biologică a comunității, precum și nevoia de creștere demografică și de reînnoire etnică prin politici familiale.

În cercetările mele din ultimii 25 de ani am încercat să ofer o imagine cât mai bine informată a istoriei eugeniei în Europa Centrală și de Est. Acest lucru a necesitat cercetări comparative substanțiale, efort analitic și cercetare extinsă de arhivă.

Pe lângă cercetarea științifică am fost întotdeauna interesat de găsirea unor modalități mai bune de a antrena dezbateri publice. Cred că o educație continuă despre moștenirile eugeniei, precum și condamnarea publică a acesteia, sunt componente esențiale ale efortului de a înțelege un trecut ascuns și tenebros, de vreme ce luptăm pentru o societate mai corectă și mai dreaptă.

Eugenia a fost o mișcare ce a căpătat proporții globale și care a influențat în profunzime lumea modernă.

Eugenia se bazează pe afirmația eronată că cea mai mare parte a activității umane, fie ea fizică sau mintală, este determinată exclusiv de ereditate. A controla reproducerea umană, susțin eugeniștii, înseamnă a asigura îmbunătățirea biologică a generațiilor viitoare și astfel supraviețuirea speciei.

O altă afirmație eronată este că societatea modernă era amenințată constant de cei cu dizabilități fizice și mintale, sau de persoane „inferioare” din punct de vedere intelectual. Eugeniștii caută să-i împiedice pe acești oameni să aibă copii. De asemenea, eugenia promite prin teoriile ei soluții la probleme sociale atât de variate cum ar fi criminalitatea, alcoolismul, educația grupurilor etnice defavorizate și sărăcia. Niciuna dintre aceste idei nu are un fundament științific credibil și niciuna nu are justificări sociale sau morale.

În secolul XX, teoriile eugenice au contribuit la uciderea a milioane de oameni care fie aparțineau minorităților religioase, etnice și sexuale, fie aveau diverse dizabilități. În mod repetat aceste teorii au servit ca justificare pentru instituționalizarea și sterilizarea acelor femei și bărbați care erau considerați o „amenințare” pentru societate, o stigmatizare eugenică care continuă și în ziua de azi.

Reinventată spre sfârșitul secolului al XIX-lea de englezul Francis Galton, eugenia modernă a înglobat mai multe discipline academice, precum sociologia, statistica, antropologia și medicina. Folosind idei din sfera medicală, socială și cea a științelor naturale, eugenia a amestecat interpretări adesea contradictorii despre îmbunătățirea omului pentru a da formă unei așa-zise „științe”, bazată în principal pe teorii ale evoluției și eredității. Motivațiile sale erau atât sociale cat și politice, incluzând evaluarea calității biologice a populației, limitarea imigrației și a amestecului rasial și asigurarea dominației „raselor albe”.

Până în anii 1920 societăți eugenice naționale erau înființate deja în majoritatea țărilor, iar congresele internaționale le prilejuiau eugeniștilor întâlniri, discuții și schimburi de idei. În perioada interbelică, instituții din întreaga lume, de la universități la agenții guvernamentale, au promovat cercetările eugenice pentru o îmbunătățire a sănătății populației prin înmulțirea selectivă a unor anumite grupuri de indivizi considerate „superioare” și prin controlul reproducerii celor considerați „inferiori”.

Idei despre productivitatea economică și socială decurgeau, de asemenea, cu ușurință din argumentele eugenice, iar eugeniștii susțineau că, dacă un individ era considerat „deficient” din punct de vedere social sau biologic, se cuvenea ca acesta să fie „înlăturat”. „Deficient” devenise o etichetă pentru acei membri ai societății care erau considerați „patologici”, „asociali” sau „indezirabili”.

Globalizarea eugeniei din perioada interbelică reflecta părerea generală, conform căreia cunoașterea geneticii umane era fundamentul necesar și suficient pentru mult-dorita reînnoire a comunității etnice. Granița dintre sfera privată și cea publică a fost constant neglijată sub imperiul ideii de responsabilitate publică față de națiune și „rasă”.

Un aspect la fel de important a fost acela că eugeniștii se prezentau ca fiind paznicii comportamentului moral al societății, cei chemați să promoveze controlul sexual, curățenia si igiena corpului națiuni, bunăstarea generațiilor viitoare și idealul căsătoriei. Toate mișcările eugenice au plasat familia în centrul programelor lor, propunând măsuri pentru a o proteja de deteriorarea socială și biologică. Îmbunătățirea sănătății națiunii începea astfel cu alegerea înțeleaptă a soțului sau soției, iar propaganda eugenică populariza versiuni idealizate ale masculinității și feminității aparținând grupului majoritar, pe baza cărora a construit viziuni normative despre vitalitate etnică și căsătorie. Astfel de reprezentări ale familiei și națiunii ideale încorporau atât natura (strămoși si origini bune), cât și contextul social și educațional (un mediu bun de viață). Ceea e conta pentru acești eugeniști era sănătatea națiunii și viitorul ei rasial.

În literatura eugenică și în dezbaterea publică despre „rasa românească” (definită nu doar cultural ci și biologic, prin „legături de sânge” și origine) din perioada interbelică și de la începutul anilor ’40, mulți autori au susținut că romii sunt „inferiori” din punct de vedere rasial și, în consecință, ar trebui înlăturați sau separați de majoritatea românească.

Din punct de vedere social romii erau prezentați ca niște „paraziți” și ca fiind elemente „asociale”. Apoi, nivelul lor de educație era considerat mediocru. Pentru eugeniști, „amestecul rasial între țigani și români” nu putea duce decât la degenerare morală și biologică a populației majoritare românești.

În perioada 1941-42, pe fondul deportărilor în Transnistria, s-a dezvoltat și în Romania o eugenie „anti-ț*gănească”. Romii nu au fost considerați „români de sânge” și, drept urmare, le era aplicat un stigmat rasial pentru a justifica politicile de purificare etnică ale statului român. „A corecta” rezultatul generațiilor succesive de decizii nefericite de amestec etnic dintre români și „elemente inferioare” precum romii, prin educație și prin îmbunătățirea condițiilor de viață a celor dezavantajați, era considerat prea costisitor și adesea ineficient. În schimb, soluțiile preferate de eugeniști, cum ar fi sterilizarea, segregarea, legislația împotriva încrucișării de „rase”, erau considerate mai practice și văzute ca având un efect imediat asupra societății. În 1943, o comisie a fost creată pentru promovarea și protejarea capitalului biologic al națiunii române, care i-a inclus pe cei mai importanți eugeniști români. La scurt timp după înființare, comisia a luat în discuție crearea unui Institut de Biologie Etnorasială la București și a redactat propuneri de legi, inclusiv introducerea sterilizării obligatorii pentru persoanele cu dizabilități și pentru romi. Toate aceste inițiative și unele legi (precum introducerea obligativității certificatului medical înainte de căsătorie) au fost strâns legate de tendințele generale ale statului orientate spre protecția „rasei și a sănătății poporului român”.

Eugeniștii au susținut supremația eredității. Noțiunile de progres cultural, realizările intelectuale, protecționismul „rasial”, declinul biologic al națiunii, patologia socială și comportamentul criminal al unora erau toate impregnate de credința că destinul unui om era determinat de calitatea materialului său genetic.

Poate suna surprinzător pentru mulți dintre cititori, dar eugenia s-a propagat cu succes atât în mediul politic de dreapta, cât și în cel de stânga sau democratic. Susținând în numele științei un proiect politic, eugeniștii au fuzionat teoriile genetice și ale determinismului biologic cu viziunea modernă despre o „nouă societate” și „un nou om”, insistând că aceasta urmărea același scop: prevenirea continuei degenerări a rasei umane și salvarea omenirii de la presiunea suprapopulării cu indivizii considerați „deficienți”. Construirea unei comunități etno-rasiale cvasi-mitice a fost o ambiție pe care eugenia a împărtășit-o cu toate ideologiile politice moderne, de la comunism și nazism la naționalism și imperialism.

Pe măsură ce societățile din întreaga lume se dezvoltau și se transformau, ideile eugenice au fost si ele adaptate. Eugenia, prin urmare, a căpătat un polimorfism odată cu această semnificativă răspândire globală; uneori au existat încercări de clarificare conceptuală. Cel mai adesea însă ea a rămas intenționat nedefinită sau imprecisă. Și-a extras energiile din credințele politice specifice tuturor culturilor naționale, credințe pe care, la rândul ei, le-a întărit. Comunități de oameni de știință, personalități religioase, reformatori sociali și politicieni au folosit termenul de eugenie în mod constant, dându-i sens și credibilitate.

Una dintre cele mai familiare imagini asociate cu eugenia este aceea a unui copac mare, cu rădăcini puternice. Printre acestea se numără biologia, antropologia, genetica, medicina, psihiatria, sociologia, educația și politica. În calitatea sa de simbol al celor două congrese internaționale de eugenie ținute la New York în anul 1921 și, respectiv, 1932, acest „copac eugenic” a atras atenția sutelor de oameni de știință și de participanți la aceste evenimente majore. Că era reprezentată ca o sinteză a tuturor activităților științifice, sociale, religioase, culturale și politice este numai unul dintre semnele care explică longevitatea eugeniei.

Sfârșitul războiului în 1945 a adus cu sine nu numai înfrângerea Germaniei naziste, ci și condamnarea aproape universală a eugeniei. „Copacului eugenic” i-au fost treptat tăiate crengile, însă rădăcinile lui au rămas adânc îngropate în societate, cultură și politică. Drept pentru care eugenia nu a dispărut niciodată. A supraviețuit în vestul democrat al Europei și în SUA, la fel cum a făcut-o și în estul comunist al Europei.

A scos capul său respingător ori de câte ori dorința de a controla și gestiona populația a fost exprimată public, fie prin cercetări centrate pe moștenirea inteligenței (măsurată prin testele IQ), fie în chestiuni legate de comportamentul criminal al tinerilor de culoare („delincvenți” din Statele Unite sau în legătură cu așa-numitele „familii cu probleme” din Anglia). Tot la eugenie s-a recurs atunci când în România și Cehoslovacia comunistă romii au fost considerați „inferiori cultural” și „în mod natural” predispuși la criminalitate, vagabondaj și indolență. Hrănindu-se din existența continuă a discriminării romilor, eugenia socialistă s-a intersectat cu rasismul și xenofobia.

Vindecarea rănilor profunde provocate de un secol și jumătate de eugenie necesită recunoașterea publică a celor nedreptățiți în trecut și a celor care continuă să fie victime ale abuzurilor rasiste în prezent.

Victime ale sterilizărilor din Japonia, Cehia, Peru, SUA și alte țări primesc în sfârșit scuze oficiale și compensații financiare pentru abuzul și injustiția la care au fost supuse. Poveștile de viață ale acelor femei și bărbați care sunt victimele eugeniei și rasismului trebuie spuse, iar numele lor trebuie făcute cunoscute tuturor.

Această istorie a eugeniei este puțin cunoscută publicului larg din România, motiv pentru care avem nevoie de o dezbatere publică despre moștenirile eugeniei și a rasismului interbelic. Prin expozițiile organizate în România despre eugenie și biopolitică am dorit să contribui la această redescoperire a trecutului și, în același timp, să raliez dezbaterea din România la o mișcare globală anti-eugenică (vezi confront-eugenics.org). Urmărind dezvăluirea acestei istorii, cel mai adesea ascunsă și evitată, comunitatea academică și societatea românească trebuie să pună accentul pe anti-eugenie și anti-rasism.

Pentru a crea sentimentul de coeziune, de acceptare și de incluziune, cât și capacitatea de a răspunde ferm la orice formă de discriminare, este nevoie să confruntăm trecutul nostru eugenic și personificările sale tentaculare din prezent.

Lucrarea care deschide eseul se numește Incertitudine (2021) și este semnată de Denis Nanciu, artist vizual. Denis a știut de la 12 ani că vrea să facă artă. De atunci, experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.