Editorial DoR #47: O luptă pentru cine am putea fi

Adrian-Nicolae Furtună se definește ca un „căutător” pe un drum pe care speră să se întâlnească. Interesul lui principal este istoria sclaviei și rănile încă deschise după 500 de ani în care Țările Române, biserica și boierii au stăpânit romi. A rămas cu mine o idee pe care Nicu o exprimă în podcastul Obiceiul pământului: calitatea vieții ține de siguranță, de mâncare, de bani, de a avea un acoperiș. Dar, spune el, „calitatea vieții înseamnă și să știi cine ești, să știi cine sunt strămoșii tăi, să știi încotro te îndrepți”.

Știe că, pentru mulți tineri romi, să afle că strămoșii lor au fost proprietăți va fi dureros; însă poate îi va elibera să pornească în propriile căutări.

Cine suntem – cine suntem în 2022 – e o întrebare mai grea decât pare.

Săptămâna din februarie în care Rusia a invadat Ucraina a început cu Vladimir Putin definind cine sunt rușii și cine sunt ucrainenii. Primii, conform realității distorsionate a președintelui, sunt victimele unor decizii mai puțin înțelepte luate de proprii lor conducători acum un secol, când au împărțit spațiul rusesc în republici. Ucrainenii sunt, așadar, un accident istoric.

Ucrainenii, de cealaltă parte, se definesc pe sine ca fiind un popor crescut în umbra elitelor ruse, cărora le rezistă de ani de zile, inclusiv acum, cu un președinte, Volodimir Zelenski, care a promis că nu-și va părăsi nici țara, nici orașul, ci va lupta pentru ele.

Cine suntem într-un război și după o pandemie care a intrat în al treilea an e o întrebare dificilă. Suntem românii care s-au mobilizat să ajute și să doneze pentru cei care ne treceau granița mai repede decât a făcut-o statul român, la fel cum s-a întâmplat și în martie 2020. Suntem însă și românii care de luni întregi se ceartă pe vaccinuri și măști, puritatea ideologică a unui partid sau a altuia sau dacă avem dreptul să ne mărturisim dezamăgirea față de România când ne mutăm din țară.

Una din realitățile de azi, ne-a spus recent sociologul Dani Sandu, e că s-au redus grupurile de care aparținem și cu care ne identificăm. Suma a cine suntem e mai mică decât acum 20–30 de ani. În paralel, au crescut și indicatorii de singurătate. Iar pandemia a fost un accelerator: ne-a îndepărtat și însingurat și mai tare. Când suntem la distanță, ținem și mai strâns în brațe identitățile de care suntem siguri. Restul, care par diferiți, devin din vecini sau colegi, „celălalt”. „Ceilalți” devin, în scurt timp, „dușmanul”. Fără să ne dăm seama, ajungem într-un conflict: trasăm granițe unde nu erau și începem să ținem cu dinții de identitatea și adevărul nostru.

În lunile în care am documentat Obiceiul pământului ne-am întrebat adesea: de ce e așa de greu pentru stat sau pentru biserică să recunoască un trecut cu sclavie?. S-a încheiat de mai bine de 150 de ani, tu, cel de azi, nu ești direct responsabil de ea. Însă n-o facem și pentru că a recunoaște o nedreptate înseamnă a te vulnerabiliza și a deschide ușa la colaborare pentru a construi un altfel de viitor. Iar dacă tu trăiești cu credința că celălalt abia așteaptă să-ți facă rău, de ce ai colabora?

Aici e blocajul nostru. Pe mine m-a ajutat să mă gândesc la o diferență pe care o subliniază și Amanda Ripley în cartea High Conflict, dintre conflictele „bune” și cele „rele”. „[Nu ține] de subiect. Nu ține nici de strigătele și emoțiile implicate. Ține de stagnare. În conflictul bun există mișcare. Se pun întrebări. Există curiozitate. Pot exista și strigăte. Dar conflictele sănătoase duc undeva. În conflictul rău, conflictul în sine e destinația. Nu ai alt loc către care te îndrepți.”

Antreprenorii conflictului, cum e și Putin, vor dori mereu stagnare și încremenire identitară. Știu că, dacă trăim cu frică de ceilalți, dacă cultivăm ura fața de ei, suntem și mai ușor de controlat.

Însă, în viața cotidiană, putem alege în fiecare moment să nu stagnăm. Despre astfel de alegeri sau oportunități de a trece granițele sunt și poveștile din DoR #47. Toți cei pe care i-am intervievat în ultimul an pentru Obiceiul pământului – și vei cunoaște mai mulți în paginile următoare – sunt conștienți că rasismul anti-romi e atât de internalizat încât e posibil să dureze generații ca să-l vindecăm. Însă putem începe prin a-i recunoaște sursa: dezumanizarea produsă de sclavie. Vei cunoaște și o mulțime de oameni binevoitori, care înțeleg că neuroștiința ne poate ajuta să trăim mai bine. Însă pentru că unii sunt experți și alții amatori, pentru că unii înțeleg știința până la cele mai mici nuanțe și alții o simplifică, colaborarea pare o soluție îndepărtată. Vei cunoaște și o învățătoare dintr-o școală aflată într-un cartier sărac din București, a cărei muncă e când la catedră, când în casele familiilor din zonă. Care e lecția pe care o putem învăța când vedem că sistemele de protecție construite de stat sunt șubrede? Că trebuie să le dezmembrăm? Sau, din contră, că trebuie să cooperăm, indivizi și instituții, să le facem mai echitabile și mai incluzive?

Nu pierdem nimic recunoscând sclavia și investind în cercetarea și memorializarea ei, ne-a spus cercetătoarea Magda Matache. Extinde ideea și la alte conflicte, de la cele duse la granițe reale, la cele alimentate de propriile frici și de izolare. În 2022 putem să ținem cu dinții de certitudinile noastre identitare sau putea să ieșim din izolarea pandemică cu încrederea că avem mai mulți posibili colaboratori în lume decât credem și cu certitudinea că această colaborare ne va crește inclusiv calitatea vieții.