4.000 de săptămâni: Alege să alegi

Dacă ai două servicii plătite cu salariul minim pe economie ca să ai ce le pune copiilor pe masă, este foarte probabil să te simți suprasolicitat. Dar, dacă îți merge mai bine, te vei simți suprasolicitat din motive care nu ți se par cu nimic mai puțin stringente: pentru că ai o casă mai frumoasă cu rate mai mari la bancă sau pentru că solicitările funcției tale (muncă interesantă și bine plătită) intră în conflict cu dorința ta de a-ți petrece timpul cu părinții tăi care îmbătrânesc, de a te implica mai mult în viețile copiilor tăi sau de a-ți dedica viața combaterii încălzirii climatice. Până și câștigătorii din cultura noastră obsedată de reușite (cei care ajung la universități de elită, apoi culeg salariile cele mai mari) descoperă că răsplata lor e presiunea continuă de a lucra cu „intensitate zdrobitoare” pentru a-și menține venitul și statutul care au ajuns să pară condiții necesare pentru viețile pe care își doresc să le ducă.

Nu este vorba doar că situația aceasta pare imposibilă; în termeni strict logici, chiar este imposibilă. Nu se poate să trebuiască să faci mai mult decât poți să faci. Ideea nu are niciun sens: dacă chiar nu ai timp pentru tot ce vrei să faci, pentru tot ce simți că ar trebui să faci sau tot ce te bat la cap alții să faci, atunci asta e, nu ai timp – oricât de grave ar fi consecințele dacă nu faci totul. Așadar, tehnic vorbind, este irațional să-ți faci griji pentru o listă de obiective zilnice copleșitoare. Vei face ce poți, ce nu poți face nu vei face, iar vocea lăuntrică tiranică, cea care insistă că trebuie să faci totul, e greșită și gata.

Dar rareori ne oprim să ne gândim la lucruri atât de rațional, pentru că asta ar însemna să ne confruntăm cu adevărul dureros al limitărilor noastre. Am fi nevoiți să recunoaștem că avem alegeri dificile de făcut: cu care mingi să nu mai jonglăm, pe care oameni să-i dezamăgim, la care ambiții dragi să renunțăm, în care roluri să eșuăm. Poate că nu poți să lucrezi în continuare unde lucrezi acum și în același timp să-ți vezi copiii mai des; poate că, dacă îți faci suficient timp în săptămâna de lucru pentru chemarea ta creativă, niciodată nu vei avea o casă foarte ordonată și nu vei face mișcare chiar câtă ar trebui și așa mai departe. Dar, în încercarea de a evita adevărurile acestea, aplicăm strategia care domină majoritatea sfaturilor convenționale despre cum să facem față ocupării: ne spunem că asta este, trebuie să găsim o metodă să facem mai mult – sau, altfel spus, să încercăm să ne descurcăm cu ocuparea noastră făcându-ne și mai ocupați.

Este o reacție modernă la o problemă modernă, dar nu este chiar atât de nouă. În 1908, jurnalistul englez Arnold Bennett a publicat o carte de sfaturi scurtă și morocănoasă: How to Live on 24 Hours a Day. „Recent, într-o foaie zilnică, s-a iscat o bătălie în jurul întrebării [dacă] o femeie poate trăi în chip confortabil la țară cu 85 de lire pe an”, scria Bennett. „Am [mai] văzut și un eseu intitulat «Cum să trăiești cu opt șilingi pe săptămână». Dar nu am văzut niciodată un eseu cu titlul «Cum să trăiești cu 24 de ore pe zi».”

Gluma (dacă mai trebuie explicată) stă în absurditatea faptului că cineva ar avea nevoie de un asemenea sfat, din moment ce nimeni nu a avut vreodată mai mult de 24 de ore pe zi de trăit. Și totuși, lumea avea nevoie de asta: pentru Bennett și publicul lui țintă, angajații suburbani care făceau naveta cu tramvaiul și trenul spre birourile lor din orașele mari tot mai prospere ale Angliei, timpul începea să pară un recipient prea mic pentru tot ce i se cerea să țină. Scria, explica el, pentru „tovarășii aflați la ananghie – nenumărata mulțime de suflete bântuite, mai mult sau mai puțin dureros, de sentimentul că anii trec și trec și trec, iar ei nu au izbutit încă să își așeze viețile pe făgașul lor potrivit”.

„Ceea ce propun eu”, scria Bennett, „este ca la ora șase să priviți situația în față și să recunoașteți că nu sunteți obosiți (pentru că nu sunteți, știți bine).” Ca strategie alternativă, sugera trezirea mai devreme; cartea lui conține chiar și instrucțiuni pentru cum să-ți faci singur ceaiul, în caz că te-ai trezit înaintea servitorilor.

How to Live on 24 Hours a Day este o carte minunat de stimulantă, plină de sugestii practice. Dar toată construcția ei se fundamentează pe o presupunere extrem de dubioasă (pe lângă cea că ai servitori, vreau să spun). Ca și aproape toți experții în administrarea timpului care aveau să-i urmeze, Bennett implică ideea că, dacă îi urmezi sfaturile, vei duce la capăt suficient din lucrurile cu adevărat importante ca să te simți împăcat cu timpul. Mai îndeasă un pic de activitate în recipientul fiecărei zile, propune el, și vei ajunge la starea împăcată și dominantă de a avea în sfârșit „suficient timp”. Dar nu era adevărat nici în 1908, iar în ziua de azi cu atât mai puțin.

Asta cred în continuare că este cel mai bun antidot pentru senzația de presiune temporală, un prim pas minunat de eliberator pe calea acceptării propriilor limite: când încerci să-ți faci timp pentru tot ce ți se pare important (sau fie și doar pentru suficient din ce ți se pare important), problema este că în mod categoric nu vei reuși niciodată.

Motivul nu este că încă nu ai descoperit trucurile potrivite de administrare a timpului sau că nu ai investit suficient efort și nici că trebuie să începi să te trezești mai devreme sau că n-ai fi bun de nimic, așa, în general. Ci că nu se susține presupunerea de bază: nu ai niciun motiv să crezi că vei ajunge vreodată să simți că „le-ai rezolvat pe toate” sau să-ți faci timp pentru tot ce contează, pur și simplu făcând mai mult. Pentru început, ce „contează” este subiectiv – așadar nu ai motive să presupui că va fi timp pentru tot ce tu, angajatorul tău sau cultura ta consideră întâmplător important.

Dar cealaltă problemă exasperantă este că, dacă reușești să-ți faci timp pentru mai multe, vei descoperi că reperele încep să se mute: tot mai multe lucruri vor începe să pară importante, relevante sau obligatorii. Dacă dobândești reputația că te achiți de sarcini cu viteză formidabilă, vei primi mai multe. (Șeful tău nu este prost: de ce să dea munca suplimentară unuia care e mai lent?)

Dacă găsești o metodă să petreci suficient timp și cu copiii, și la birou, ca să nu te simți vinovat din nicio parte, dintr-odată vei simți o nouă presiune socială sau alta: să faci mai multă mișcare sau să intri în asociația părinților de la școală – a, și nu a venit în sfârșit timpul să înveți să meditezi? Lansează-ți afacerea personală la care visai de ani întregi și, dacă reușește, nu va trece mult până când nu vei mai fi mulțumit de cât de mică este.

La fel și cu sarcinile casei: în cartea ei, More Work for Mother, Ruth Schwartz Cowan, istoric, arată că, atunci când gospodinele au primit dispozitive care „le scăpau de efort”, ca mașinile de spălat și aspiratoarele, n-au economisit timp deloc, pentru că standardele de curățenie ale societății nu au făcut decât să crească șI să înghită avantajele; acum, că puteai readuce toate cămășile soțului la o stare impecabilă după o singură purtare, începea să se instaleze senzația că era și cazul, ca să-i arăți cât de mult îl iubeai.

„Munca se dilată pentru a umple timpul disponibil pentru executarea ei”, scria umoristul și istoricul englez C. Northcote Parkinson, în 1955, inventând ceea ce avea să fie cunoscută drept „Legea lui Parkinson”. Dar nu este o simplă glumă și nu se aplică doar la muncă. Este valabilă pentru tot ce trebuie făcut. De fapt, este însăși definiția lui „ce trebuie făcut” care se dilată pentru a extinde timpul disponibil.

Toată ironia aceasta dureroasă este cu atât mai izbitoare în cazul emailului, invenția ingenioasă a secolului XX prin care oricare persoană de pe planetă te poate bate la cap, în orice moment vrea și în mod aproape gratuit pentru ea, prin intermediul unei ferestre digitale care se află la câțiva centimetri de nasul tău sau în buzunar, de-a lungul întregii zile de lucru, ba uneori și în weekend.

Partea de „admisie” a sistemului (numărul de emailuri pe care le-ai putea primi în teorie) este, în esență, infinită. Dar partea de „evacuare” (numărul de mesaje pe care vei avea timp să le citești ca lumea, la care vei avea timp să răspunzi sau la a căror ștergere te vei decide după o evaluare) este strict finită.

Așadar să înveți să-ți procesezi mai bine emailurile este ca și cum ai învăța să urci mai rapid o scară infinit de lungă: te vei simți mai grăbit, dar, oricât de repede înaintezi, nu vei ajunge niciodată în vârf. Într-un mit grecesc antic, zeii îi pedepsesc aroganța regelui Sisif condamnându-l să împingă o stâncă uriașă până pe un vârf de deal, doar ca s-o vadă cum se rostogolește din nou la vale, acțiune pe care este sortit s-o repete pentru totdeauna. În versiunea contemporană, Sisif și-ar goli inboxul, s-ar lăsa pe spate și ar trage aer adânc în piept, apoi ar auzi bipăitul familiar: „Aveți mesaje noi…”.

Dar este și mai rău de-atât, pentru că aici intervine efectul de mutare a reperelor: ori de câte ori răspunzi la un email, ai toate șansele să provoci un răspuns la emailul tău, care la rândul său va necesita alt răspuns și tot așa mai departe până la moartea termică a Universului. În același timp, vei deveni cunoscut ca om care răspunde prompt la emailuri, așa că tot mai mulți oameni vor considera că merită efortul să-ți trimită mesaje. (Dimpotrivă, cei neglijenți cu răspunsurile observă adesea că, dacă uită să răspundă, ajung să economisească timp: oamenii găsesc soluții alternative la problemele pe care te băteau la cap să le rezolvi sau criza amenințătoare despre care îți scriau nu se mai materializează.)

Principiul general care funcționează aici este unul pe care l-am putea numi „capcana eficienței”. Dacă devii mai eficient (ori aplicând diverse tehnici de productivitate, ori forțându-te mai tare), de obicei nu vei ajunge să simți că ai „destul timp”, pentru că, dacă nu se schimbă nimic altceva, solicitările vor crește până vor contrabalansa orice avantaje. Nici vorbă să termini cu munca – îți vei crea noi lucruri de făcut.

Același lucru se aplică și la celelalte responsabilități ale vieții: adesea, suntem obligați să găsim metode de a înghesui mai multe în același interval de timp, chiar dacă prin urmare ajungem să ne simțim mai ocupați. (În același fel, gospodinele de la începutul secolului XX despre care vorbește Schwartz Cowan probabil simțeau că nu puteau sfida presiunea socială de a avea case tot mai ordonate și mai curate.) Așadar nu vreau să sugerez că, odată ce înțelegi ce se întâmplă aici, ca prin magie, nu te vei mai simți niciodată ocupat.

Dar alegerea pe care o poți face este să încetezi să crezi că vei rezolva vreodată provocarea ocupării îndesând mai multe lucruri de făcut în timpul tău, pentru că asta nu face decât să înrăutățească situația. Iar odată ce încetezi să mai investești în ideea că într-o zi vei ajunge să te simți împăcat așa, devine mai ușor să te simți împăcat în prezent, în mijlocul unor solicitări copleșitoare, pentru că nu îți mai condiționezi împăcarea de îndeplinirea tuturor solicitărilor. Odată ce încetezi să mai crezi că există cine știe ce metodă de a evita alegerile dificile legate de timp, devine mai ușor să alegi mai bine. Începi să înțelegi că, atunci când sunt prea multe de făcut, cum vor fi întotdeauna, singura cale către libertatea psihologică este să renunți la fantezia de a termina cu toate, care îți neagă limitele, și să te concentrezi pe a face câteva lucruri care contează.

Toată discuția de mai sus despre inbox și mașini de spălat riscă să lase impresia că senzația că ești copleșit vine strict când ai prea multe de făcut la serviciu sau prin casă. Dar există și un sens mai profund, în care simplul fapt că trăiești pe planetă în ziua de azi înseamnă să simți că ai „prea multe de făcut”, fie că trăiești o viață aglomerată într-unul din sensurile convenționale sau nu. S-o considerăm o „copleșire existențială”: lumea modernă oferă un flux inepuizabil de lucruri care par să merite făcute, așa că apare o diferență inevitabilă și imposibil de recuperat între ce ți-ai dori să faci la modul ideal și ce poți face în realitate.

După cum explică Hartmut Rosa, sociolog german, populațiile premoderne nu se frământau prea tare cu astfel de gânduri, în parte și deoarece credeau în viața de dincolo: nu exista prea mare presiune să „profite la maximum” de timpul lor limitat, pentru că din punctul lor de vedere nu era limitat și, în orice caz, viața pământească era doar un preludiu relativ insignifiant la partea cea mai importantă. În plus, oamenii tindeau să considere că lumea nu se schimba deloc de-a lungul istoriei sau, în unele culturi, că trecea printr-un ciclu repetat compus din aceleași etape previzibile.

Părea o cantitate cunoscută: erai mulțumit să-ți joci rolul în drama umană (un rol pe care îl jucaseră nenumărate mii de indivizi înaintea ta și pe care aveau să-l joace după moartea ta alte mii) fără să simți că ratai noile și fascinantele posibilități ale momentului tău anume din istorie. (Într-o perspectivă neschimbătoare sau ciclică asupra istoriei, nu există niciodată posibilități noi și fascinante.) Dar modernitatea seculară schimbă toate astea. Când lumea încetează să mai creadă într-o viață de dincolo, totul depinde de a face tot ce poți cu viața de acum.

Iar când lumea începe să creadă în progres, în ideea că istoria se îndreaptă către un viitor de o perfecțiune tot mai elevată, simte mult mai acut durerea propriei durate de viață atât de scurte, care îi condamnă să rateze aproape tot viitorul acela. Așa că încearcă să-și domolească anxietățile umplându-și ochi viețile de experiențe.

Așadar, putem spune că pensionarul care bifează destinații exotice de pe lista de dorințe și hedonistul care-și umple weekendurile de distracție sunt la fel de copleșiți ca lucrătorul social epuizat sau avocatul corporatist. Este adevărat că lucrurile de care sunt copleșiți sunt, nominal, mai plăcute; categoric este mai frumos să ai o listă lungă de insule grecești pe care încă nu le-ai vizitat decât o listă lungă de familii fără adăpost cărora să le găsești case sau un teanc uriaș de contracte de verificat. Dar rămâne adevărat că împlinirea lor pare să depindă în continuare de a reuși să facă mai mult decât pot face.

Așa se explică de ce umplerea la maximum a vieții cu activități plăcute se dovedește de atâtea ori mai puțin satisfăcătoare decât te-ai aștepta. Este o încercare de a devora experiențele pe care le are lumea de oferit, de a simți că ai trăit cu adevărat – dar lumea are un număr efectiv infinit de experiențe de oferit, așa că, dacă bifezi câteva dintre ele, nu te apropii cu nimic de senzația că te-ai desfătat cu posibilitățile vieții. Dimpotrivă, te pomenești aruncat din nou în capcana eficienței. Cu cât mai multe experiențe minunate reușești să ai, cu atât mai multe alte experiențe minunate începi să simți că ai putea avea sau ar trebui să ai, pe lângă toate cele de până acum, iar rezultatul este că starea de copleșire existențială se agravează.

Poate nu mai este nevoie să spun că internetul face toate astea cu atât mai chinuitoare, pentru că promite să te ajute să-ți folosești timpul mai bine, expunându-te totodată la posibile aplicații ale timpului tău infinit mai numeroase – astfel încât tocmai instrumentul cu care încerci să obții cât mai mult de la viață te face să simți că ratezi și mai mult din ea.

Facebook, de exemplu, este un mod extrem de eficient de a fi la curent cu evenimentele la care ți-ar plăcea să participi. Dar este și un mod garantat de a afla de mai multe evenimente la care ți-ar plăcea să participi decât ar putea bifa cineva pe lume. OkCupid este un mod eficient de a găsi parteneri pentru întâlniri romantice, dar și de a ți se aminti constant de toate celelalte persoane, poate mai atrăgătoare, cu care ai putea ieși. Emailul este un instrument inegalabil pentru a răspunde rapid la un volum mare de mesaje – dar, pe de altă parte, dacă n-ar fi emailul, nici n-ai primi atâtea mesaje. Tehnologiile pe care le folosim în încercarea de a „ține pasul cu toate cele” ne trădează întotdeauna în cele din urmă, pentru că sporesc mărimea acelui „toate cele” cu care încercăm să ținem pasul.

Până acum am scris de parcă această capcană a eficienței ar fi o simplă problemă de cantitate: ai prea multe de făcut, deci încerci să faci loc pentru mai mult, dar rezultatul ironic este că ajungi să ai și mai multe de făcut.

Cel mai rău aspect al capcanei este însă că ține și de calitate. Cu cât mai tare te zbați să-ți faci timp pentru toate, cu atât mai mult timp vei ajunge să cheltuiești pe lucrurile de mai mică însemnătate. Dacă adopți un sistem de administrare a timpului ultra-ambițios care promite să se ocupe de toată lista ta de lucruri de făcut, probabil nu vei ajunge la cele mai importante puncte de pe ea. Dacă îți dedici anii de pensie vizitării cât mai multor locuri de pe glob, probabil nu vei ajunge să vezi părțile cele mai interesante.

Motivul efectului este simplu: cu cât mai ferm reușești să te convingi că va fi timp pentru toate, cu atât mai puțin te vei simți presat să te întrebi dacă o activitate sau alta este cea mai adecvată în care să-ți investești un segment de timp. Ori de câte ori întâlnești un lucru pe care poți să-l incluzi pe lista de lucruri de făcut sau să-l treci în calendarul de socializare, vei avea o înclinație puternică spre a-l accepta, pentru că vei presupune că nu este nevoie să-ți sacrifici alte sarcini sau ocazii ca să-i faci loc.

Dar, pentru că în realitate timpul tău este finit, orice activitate cere un sacrificiu – sacrificarea tuturor celorlalte lucruri pe care le-ai fi putut face în intervalul respectiv de timp. Dacă nu te oprești niciodată ca să te întrebi dacă merită sacrificiul, zilele tale vor începe să se umple automat nu doar cu mai multe lucruri, ci și cu lucruri mai neînsemnate sau mai plictisitoare, pentru că nu a trebuit să treacă prin filtrul care verifică dacă sunt mai importante decât altceva. În general, vor fi lucruri pe care vor alții să le faci ca să-și facă lor viețile mai ușoare și la care nu ți-a trecut prin minte să încerci să te împotrivești. Cu cât mai eficient devii, cu atât mai mult ajungi să fii „un rezervor nelimitat pentru așteptările altora”, în cuvintele expertului în management Jim Benson.

În vremea în care eram un obsedat de productivitate cu drepturi depline, aspectul acesta din toată povestea mă îngrijora cel mai tare. În ciuda faptului că mă consideram genul de persoană care se achită de sarcini, a devenit dureros de clar că lucrurile de care mă ocupam cu cea mai mare râvnă erau cele neimportante, în timp ce pe cele importante le amânam – ori la nesfârșit, ori până când un termen-limită iminent mă obliga să le termin, la un standard mediocru și într-o grabă stresantă.

Emailul de la departamentul de IT al ziarului meu care mă instruia despre importanța schimbării parolei la intervale regulate mă îmboldea la acțiune rapidă, deși l-aș fi putut ignora complet. (Indiciul era în titlu, unde cuvintele „CITIȚI VĂ ROG” sunt în general un semn că nu e cazul să te deranjezi să citești.) Totodată, mesajul lung de la un prieten vechi care s-a mutat la New Delhi și documentarea pentru articolul important pe care îl pregăteam de câteva luni le ignoram, pentru că îmi spuneam că astfel de sarcini îmi cer toată concentrarea, ceea ce însemna să aștept până aveam o parte sănătoasă de timp liber și mai puține sarcini mărunte, dar urgente, care să-mi solicite atenția.

Așadar, ca lucrătorul cuminte și eficient care eram, îmi puneam energia în rezolvatul tuturor treburilor, trecând prin toate mărunțișurile ca să scap de ele – doar ca să descopăr că asta dura toată ziua, că treburile se reînnoiau oricum peste noapte și că momentul pentru răspunsul la emailul din New Delhi sau pentru documentarea pentru articolul acela colosal nu mai venea. Îți poți pierde ani în șir așa, amânând sistematic exact lucrurile la care ții cel mai mult.

În astfel de situații ai nevoie, de fapt, după cum am înțeles treptat, de un fel de anti-abilitate: nu strategia contraproductivă de a încerca să devii mai eficient, ci mai degrabă voința de a te împotrivi impulsului – de a învăța să rămâi cu anxietatea de a te simți copleșit, de a nu te ocupa de toate, fără să reacționezi automat prin încercarea de a face mai mult timp pentru toate.

Să-ți abordezi zilele în modul acesta înseamnă, în loc să încerci să te achiți de toate sarcinile, să refuzi să te achiți de ele și să te concentrezi în schimb pe ce este cel mai important, suportând în același timp disconfortul generat de faptul că știi că în acest timp munca se va aduna și mai multă, cu emailuri și cumpărături de făcut și alte sarcini, din care pe multe s-ar putea să nu le mai faci deloc. Uneori poate tot vei mai hotărî să te zbați din răsputeri în încercarea de a-ți face mai mult timp pentru toate, când împrejurările o cer în mod stringent. Dar nu va fi acela modul tău de funcționare standard, pentru că nu vei mai avea iluzia că într-o bună zi îți vei face timp pentru toate.

Același lucru se aplică și la copleșirea socială: este nevoie de voința de a te împotrivi imboldului de a consuma tot mai multe și mai multe experiențe, pentru că strategia aceasta nu poate duce decât la senzația că ți-au rămas și mai multe experiențe de consumat. Odată ce înțelegi cu adevărat că în mod garantat vei rata aproape toate experiențele pe care le are de oferit lumea, faptul că încă mai sunt atâtea pe care încă nu le-ai trăit nu mai pare o problemă. Atunci te vei putea concentra pe a savura pe deplin mica ta felie de experiențe pentru care chiar ai timp – și vei fi cu atât mai liber să alegi, în orice moment, ce contează cel mai mult.

---

Acest text este un fragment editat din cartea 4.000 de săptămâni: time management pentru muritori, de Oliver Burkeman, apărută la editura Publica în 2022.