De Augustin Cupșa
Ilustrații de Fernando Diaconu
Timp de citire: 22 de minute
30 martie 2022

În Compiègne am cunoscut un veteran din armata franceză, era cam de o vârstă cu mine, fusese în trupele din Mali și din Republica Centrafricană. Ziua stătea la marginea patului și privea pe geam copacii cu ramuri goale. Vorbea rar și cerea foarte puțin, voia doar să se odihnească, să doarmă și să-și descarce memoria; ca și cum ar fi transferat fișier după fișier în recycle bin, cu sonorul tăiat. Odată l-am întrebat cum a fost în război, o întrebare care n-avea rost decât ca să pună ceva în locul tăcerii, el a zâmbit cumva încurcat. C’est pas belle la guerre, monsieur, mi-a zis, apoi n-a mai scos un cuvânt. Și nici eu n-am insistat să-l descos, am rămas pe scaunul de alături și am privit la rândul meu trunchiurile stejarilor tineri din marginea pădurii.

În Psihiatrie nu știi cât e muncă și cât e luptă. Doar că e o luptă de apărare – să faci față suferinței altuia, să absorbi agresivitatea fără să ripostezi și să o dai afară printr-un mecanism secret, pe care nimeni nu te învață cum să îl produci.

În liceu mi se părea interesant să devin psihiatru și să scriu. Scrisul era de la tata și de la bibliotecile lui, iar Psihiatria era tot din cărți. Am citit Muntele vrăjit, de Thomas Mann, și Ultimul capitol, de Knut Hamsun. Mai mult cea de-a doua, deși mai puțin cunoscută, m-a făcut să mă gândesc la sanatoriul de pe munte, de deasupra lumii, unde trăiești și descifrezi o altă lume, cea mai reală dintre ele. Dar niciuna din cărțile acestea nu avea o bază practică, fiecare în felul său era doar un construct și de fapt o trecere pe deasupra planului concret și aspru al realității.

Despre război știu exact ce trebuie să știu de la bunicul meu care chiar a fost pe front: că nu are niciun rost și nici o justificare să fii acolo. Spre deosebire de veteranul francez din războaiele moderne, el s-a dus de nevoie, pentru că avea vârsta potrivită în epoca nepotrivită. A fost mai întâi în est, apoi, odată cu armata sovietică, a ajuns și în vest. Nu și-a dorit să fie nici într-o parte, nici în alta, cu atât mai mult cu cât era orfan din Primul Război Mondial – tatăl lui căzuse cu câteva luni înainte ca el să se nască.

L-au scos de la studii și l-au trimis în Crimeea, pe urmă în stepa calmucă, pe Don; a căzut prizonier când a fost încercuit Stalingradul, a reușit să scape de unul singur și a ajuns tocmai la Astrahan; de acolo, cu trenul la Rostov pe Don și, într-un sfârșit, la Iași. L-au încorporat din nou și l-au trimis spre Ungaria și Cehoslovacia, până în munții Tatra. Fără să se plângă sau să comenteze, cât era pe front cel mai des și-a pus întrebarea: „Ce caut eu aici?”

Te întrebi ce cauți într-un loc atunci când te trezești că faci ceva care îți provoacă neplăcere sau disconfort, dacă prevezi că apare pericolul, când îți dai seama că nu poți să schimbi nimic din ceea ce merge rău. Dacă e bine și drumul e neted, niciodată nu te întrebi ce cauți acolo, chiar dacă e greșit. Mi s-a întâmplat și mie de mai multe ori în anii mei de Psihiatrie, unde am văzut suferința, degradarea sau violența, să mă întreb ce căutam acolo.

---

De curând, la Grenoble am întâlnit un psihiatru cu zece ani mai mare decât mine, care plecase din țară în anii nebuni de după revoluție. Mi-a spus că încă din facultate umblase prin clinicile și sanatoriile din jurul Clujului ca să vadă dacă interesul lui pentru psihiatrie e doar o atracție intelectuală sau poate cu adevărat să „absoarbă psihoza”. Foarte deșteaptă treaba asta, eu nu-mi pusesem niciodată problema.

În rezidențiat am cunoscut camerele de supraveghere, ușile de fier forjat după care sunt închiși oameni agitați și fantome în halate de spital, am fost șocat, îndurerat, confuz, dar mi-am zis că trebuie să îmi continui studiile și să am la sfârșit diploma pentru care muncisem. Începusem de pe atunci să mă îndoiesc.

Din anii aceia mi-au rămas principiile de raționament, judecățile și deducțiile detectiviste. Imaginile sunt ca un film alb-negru, fără personaje principale, mici incidente care nu fac un story. Scene pierdute, bune de tăiat la montaj. O fată care a ajuns în clinică, adusă de polițiștii de la rutieră pentru că rula în decapotabila ei pe contrasens, noaptea, pe Magheru, într-o cămașă albă care de abia îi acoperea bikini de dantelă. Un bărbat în vârstă, tot timpul cu o cutie de șah după el, unde își depozita creioanele și manuscrisele secrete, de la care am rămas cu un portret făcut pe o rețetă.

O altă fată fragilă și simpatică, pe care am văzut-o, tot pe Magheru, mâncând o înghețată și privind vitrinele magazinelor. Nu m-a remarcat și eu am fost tare bucuros – pentru soarta ei mă certasem cu un doctor în vârstă și cu mama ei, până i-am convins s-o țină în oraș, unde sunt servicii medicale mai bune și poate să ducă o viață mai aproape de cea normală, să n-o trimită la un azil în țară. Da, aflasem și eu între timp de condițiile din sanatoriile reale, unde saltelele, când se murdăresc, se întorc pe partea cealaltă; iarna, în camere, e ger ca afară, mâncarea e apă chioară și ordinea se ține prin injecții cu medicamente.

Celelalte realități rămăseseră în romane.

Îmi plăcea la fel de mult să scriu și am continuat să o fac în jumătatea de viață liberă, ca o viață complet paralelă, o altă identitate care împărțea doar numele cu cealaltă.

Au urmat concursurile de scenarii și un contract în televiziune pentru un serial care nu s-a mai făcut. Atunci am încasat primii mei bani din drepturi de autor – și nu mi-a venit să cred că scriind câteva după-amieze reușeam să câștig mai bine decât într-o lună la muncă. Dar n-am schimbat direcția, mi-am zis să merg înainte, că tot nu aflasem ce era cu Psihiatria.

Puteam să rămân acasă după licență, să intru în învățământ și să avansez treaptă cu treaptă, doar aveam condiții și îndeplineam cerințele, dar am vrut să-mi fac drumul meu, așa că m-am dus la concursul național, la grămadă cu vreo trei mii de candidați, și am luat unul dintre puținele locuri pe București, care nu-mi garanta nici postul, nici viitorul.

Adevărul e că nu mi-a plăcut niciodată sistemul, am avut dintotdeauna toleranță redusă pentru autoritatea ierarhică; trebuie să fie ceva de-acasă, din relația cu părinții. N-am avut răbdarea și felul prudent să-mi adun punctele și articolele pe care mi le cere șeful ca să îmi fac dosarul bun pentru ascensiunea didactică. Am vrut să fiu de capul meu și să descopăr singur ce e mai departe. Doar că, pe drumul ăsta fără protecție și fără repere clare, am dat deseori de greu și m-am întrebat de multe ori: „Ce caut eu aici?”.

E o poveste și mai bună și mai frumoasă decât cele din romanele care mi-au sucit sufletul în adolescență. Cu Charles și Adam din La răsărit de Eden, de John Steinbeck. Cei doi sunt frați vitregi și au același tată. În timp ce Charles e dur și bătăios încă de mic, Adam e fragil și visător. Tatăl lor e veteran de război, continuă să lucreze în armată și știe să-și facă loc și în politică, ajunge congresman și e mai tot timpul plecat de acasă. Copiii cresc de capul lor, cu o doică, dar tatăl are un plan pentru ei.

Charles e făcut să ia pușca în mână, lui Adam i-ar sta mai bine într-o bibliotecă, numai că el le inversează lozurile de viață, ca un mic Dumnezeu. Îl trimite pe Adam să se înroleze, iar pe Charles îl scutește și îl ține pe lângă casă. Amândoi sunt furioși, dar n-au ce să facă. Charles se apucă să muncească pământul, nu se poate spune că huzurește acasă, doar că ce face el e o muncă de furnică; dezvoltă moșia și strânge bani, bob cu bob, fără niciun orizont. În schimb, Adam suportă corvoada din armată și, când scapă, e atât de transformat de experiență, încât mai rămâne înregimentat câțiva ani. Apoi, pur și simplu nu mai știe să se întoarcă acasă.

Vagabondează prin America și ajunge să fie arestat și pus la muncă la căile ferate. După ce scapă și de acolo, iarăși vagabondează și iarăși e prins – și mai intră o tură. De abia după ce e călit și format, deși se poate spune și abrutizat, găsește drumul spre casă. Acum e un bărbat matur și echilibrat, ceea ce voia tatăl lui să facă din el. Tată care între timp nu mai e. Nu-i rămâne decât fratele Charles și un șir lung de întâmplări nefericite sau favorabile care îi arată că nu e nimic în voia lui, după viziunea deterministă a lui Steinbeck. Restul vieții și-l duce din dragostea celorlalți sau din noroc, în cazul lui e totuna, pentru că să ai parte de dragostea altora așa cum are Adam e un mare noroc.

După ce mi-am obținut specialitatea nu m-am angajat ca psihiatru. Am lucrat un pic ca scenarist. Am adaptat două serii (cu încă doi scenariști) din În derivă pentru HBO, pe un subiect care mi se potrivea. Ce-i drept, mai înainte luasem premiu la ei pentru un scenariu de scurtmetraj; în plus, știau că îmi făcusem formarea într-o zonă vecină psihoterapiei, așa că îmi venea bine rolul.

Încă o dată, scrisul mă scotea la liman și se apuca să-mi pună ordine în viață. L-am cunoscut pe Hagay Levy, cel care a creat Be Tipul în Israel. Și el avea două formări, dar în ordine inversă, întâi studiase regia de film la Tel Aviv, apoi făcuse facultatea de psihologie – când și-a dat seama că îi mai trebuia ceva. Cred că și mie îmi rămăsese ceva restant, neîmplinit, de care nu eram conștient, așa că, după ce am terminat cu serialul, n-am mai continuat să-mi caut proiecte în televiziune sau în zone conexe, ci m-am întors să-mi fac până la capăt armata de psihiatru. Nici acasă nu voiam să mă întorc, unde probabil aș fi avut încă șansa unui loc călduț.

Din perioada aceea îmi amintesc câte ceva, scene bine conturate, persoane cu figură. Mai toate se întâmplă vara, pe canicula din București, când se topește asfaltul. Cineva din personal vine și îți deschide ușa de la supraveghere cu un badge, apoi fuge la treaba lui. E o aripă de toxicomani, dar nu e o clinică propriu-zisă; nu există centru de metadonă sau alte substituente, nu există psihologi sau personal instruit. Și, în general, nu există personal. Asistentele și infirmierele nu-și doresc decât să plece în Italia sau în Elveția; și, cum prind ocazia, o rudă, un prieten care să le adăpostească, se și duc. Una singură a făcut drumul invers, a lucrat pe vapoare de croazieră, a avut un bar în Caraibe, apoi, într-o iarnă, s-a întors într-un București ostil și înghețat.

Nu e cazul să o întrebe cineva de ce, poate strică vraja și se întoarce fata acolo, și e bun un om în plus, în condițiile în care toți ceilalți fac drumul invers. Și nu poți să-i acuzi, trebuie să te descurci singur. Ușa se închide în urma ta și, de acolo, cu Dumnezeu înainte. Sfatul meu: stai tot timpul cu spatele la perete – unei femei din personal, care a plecat între timp în străinătate, i-au spart un timpan, cineva s-a furișat prin spatele ei și a pocnit-o cu putere.

În prima cameră e o fată care are un picior umflat, nu e cangrenat, dar arată rău, edemul începe de la marginea superioară a coapsei și merge până la gleznă. Își injectează inghinal pentru că în rest nu mai are vene, drogurile sunt proaste, etnobotanice amestecate cu tot felul de coloranți, praf de cărămidă, vasele se sclerozează și rămân uscate ca niște vrejuri.

Consumatorii n-au ace decât la comun și infecțiile merg ca-n brânză. Fata vrea să se ridice și să umble după țigări, salteaua e toată găurită de arsuri, i-au luat cearșafurile ca să nu dea foc la salon. Nu e confortabil, dar e mai practic, pentru că nu-i poți opri să fumeze dacă le confiști țigările. Să stea acolo întinsă, o să îi faci tu rost de câteva la întoarcere. Până una-alta îi ții sticla la gură ca să bea apă, dar ea doar își umezește buzele, mai mult o scuipă. Îți ștergi mâinile de pantaloni și mergi mai departe.

În camerele de bărbați sunt câte cinci, șase, familiile le aduc droguri în pâine, în pantofi, în tivul de la chiloți. Legea spune că n-ai voie să îi perchiziționezi dacă nu ești polițist, iar bodyguarzii nu se bagă, ei stau la poartă și se iau de mămăițele care vin cu niște borcane de ciorbă la rudele din celelalte pavilioane. Doctorii nu pot și n-au timp să facă perchiziții, dar efectele drogurilor sunt rapide și uneori fatale.

Într-o zi, unul dintre băieți a făcut cinste cu Pur și săruri de baie la toți prietenarii. Au dat foc la cameră, unul a intrat în supradoză, a ajuns la reanimare – și asta a fost.

Într-o cameră cu bărbați trebuie să te orientezi din ușă și să iei decizii rapid. Trebuie să identifici șeful fără să întrebi, asta te-ar pune imediat într-o poziție slabă de negociere. Peste tot e o ierarhie – iar aici, dacă îl nimerești, aduci lucrurile sub control. Îl responsabilizezi, îi vorbești ca unui om, capătă încredere în tine, îi explici cum e bine.

Problema e că ei știu deja ce e binele, doar că nu pot să-l țină, dacă dau peste el din întâmplare, le scapă printre degete ca nisipul. Cei mai mulți sunt pe perfuzii, își scot branulele și își injectează pastile pisate, amestecate cu apă de la robinet, alții umblă cu pungile după ei pe coridoare ca să facă rost de droguri sau de bani. Sau pur și simplu forțează plasele de sârmă și fug pe acoperișul magaziei. Nu poate să-i țină cineva legați de paturi și ei nu sunt aici pentru că sunt toxicomani, ei sunt aici pentru că sunt bolnavi de altele și problemele lor cu drogurile explodează când trebuie să stea și să-și facă tratamentele. Au HIV, au hepatite, au TBC.

În fine, a fost o vară, o iarnă, încă o vară, perioadele și datele se amestecă acum în capul meu. Am văzut viața grea fără să o caut, a venit ea peste mine; cartierul, drogurile, armele, amestecate peste poate, cum zic băieții de BUG. Am fost acolo. Și au văzut și ei că nu fac nici poliție, nici fasoane.

I-am ajutat cât am putut, cu mijloacele pe care le-am avut. Uneori am inventat și am găsit soluții care nu țin de medicină, cam ca Oliver Sacks, pentru că medicina, am constatat eu, atât cât am făcut-o, e la fel de mult atunci când te descurci cu mâinile, ca un vraci, ca și atunci când ești într-o policlinică privată, unde faci intervenții cu aparate sofisticate și ceri analize complexe, pentru care cu greu ai găsi în România un laborator să le lucreze. Și care costă mai mult decât fac.

Bineînțeles că ăsta e scopul nostru social și ăsta e capătul, să fie peste tot mijloace și facilități moderne și curate, dar foarte puțini oameni de la noi au asigurări sau posibilitatea să plătească câteva sute sau mii de lei în rețelele private. Nu pot să spun însă care dintre cele două lumi e mai sinceră, acum știu că suferința e dispusă să falsifice la fel de mult ca dorința de avere.

Când ieșeam de la treabă mă duceam la vale pe bulevard, treceam Dâmbovița pe la Timpuri Noi și nu mai simțeam nici foame, nici sete, nici oboseală, îmi depășisem nevoile, eram dincolo de mine. Dar eram bucuros pentru că mă simțeam un om printre oameni.

Lumea aia a rămas în urmă, nu mi-a venit să scriu vreo carte despre ea, din contră, am trăit-o atât de intens, încât mult timp am uitat să scriu, cum să scriu. I-am uitat și pe oamenii cu care mă întâlnisem la festivalurile de film sau de literatură. Celor pe care am continuat să-i văd din când în când ajunsesem să le fiu recunoscător că nu mă întrebau ce am mai făcut și de unde vin, că mă chemau pur și simplu la o bere și nu-mi cereau o rețetă. Acolo eram altcineva.

Într-o zi nu m-am mai întrebat „ce caut eu aici?”, am plecat. Simțeam că mi-am plătit toate datoriile față de mine. Am pus tălpile în întregime pe pământ, pe asfaltul încins din București, și am părăsit lucrul în spital. M-am întrebat ce-o să fac mai departe, doar că nu mi-am bătut capul prea mult, lucrurile s-au lămurit de la sine. Sau poate s-au complicat.

În Paris am ajuns într-o vară, cu un geamantan de haine, laptopul și buletinul.

Franța a venit ea peste mine, n-am fost un migrant economic și, spre rușinea mea, nici unul profesional, care ajunge în străinătate pentru că țara de origine nu e pe măsura talentului său. Am plecat din bunele și frumoasele motive sentimentale care mi-au dat lumea peste cap într-o secundă.

Când mi-a spus Laura la telefon că în Paris tocmai începuse o viață de care eram responsabil la fel de mult ca ea, eu încă procrastinam în București. Dar atunci am avut un moment de luciditate și am realizat că trebuie să mă apuc să învăț limba, să o iau în serios, pentru că din acel moment viața mea va fi marcată, mai mult sau mai puțin, de această străinătate. Noroc că aveam o formare care se căuta în Franța. A venit rândul psihiatriei să mă salveze și să-și plătească datoriile față de mine.

În Paris mi-am căutat de lucru de la zero, au început drumurile și locurile de muncă temporare. Naveta prin Ile de France, dar și mai departe, cu autobuzul pe traseul pușcăriilor din sud, către Fleury Merogis, unde puteai fi dat jos și perchiziționat din cauza unei simple confuzii, cu transilienul către Melun și de acolo cu blablacar către Neufmoutiers en Brie, cu trenul la Compiègne, unde era tot timpul ca în vacanță.

Gările, trenurile, șoselele și stațiile de autobuz sunt amintirile mele de bază, fondul pe care se face desenul acelor ani. Știam bine tapițeria scaunelor de metrou sau de RER, drumul printre stații, pe coridoarele din subteran, grevele ceferiștilor, care te lasă cu ochii în soare, la propriu, și trebuie să ai noroc de blablacar ca să ajungi într-o localitate conectată cât de cât la un oraș mai mare.

Ca să scap de navetă am făcut un efort împotriva neîncrederii și am trimis CV-ul într-un loc în care nu mă puteam mentaliza, din arondismentul 8, de pe malul drept al Senei, foarte aproape de Champs Elysée, Place de la Concorde, Arcul de Triumf și alte vârtejuri atrăgătoare. Am căutat clădirea pe Google Maps și am avut o reacție de neliniște. Ce să fi căutat eu acolo?

În seara aceea am mai aplicat pentru câteva posturi, unele cu un profil aparent mai modest, dar nu m-am gândit prea mult la soarta încercărilor mele.

Într-o după amiază a sunat telefonul și am vorbit cu Sonia, era șefa de la HR, dar pe moment nu mi-am dat seama de la care angajator, conexiunea era foarte proastă, pentru că ea era în insule; nu înțelegeam despre ce era vorba, doar că urma să mă sune după ce se întorcea în Franța. Ziua de plată a chiriei se apropia.

Între timp am pus ochii pe o asociație care căuta un psihiatru în Belleville, acolo mi se părea mai potrivit, era o clădire cu un singur etaj, șefă era o tipă de vârsta mea sau mai mică, Elodie, de care mi-a plăcut din prima. Avea caracter, am auzit-o cum urca scările când o așteptam pentru interviu.

Până să apară inspectasem pereții, afișele cu campanii împotriva violenței domestice, de prevenție a bolilor cu transmitere sexuală, de planning familial și consiliere psihologică, postere cu o grafică mișto și titluri inteligente.

Îmi plăcea aerul de acolo, tânăr și viu, cu siguranță sărac, simțeai că îți vine să pui umărul la treabă. În sala de așteptare era tot timpul rumoare, africani, asiatici, magrebieni, dar și nativi din mai multe generații de francezi, în general studenți și artiști.

Elodie mi-a dat postul pe loc, la început câteva ore, apoi jumătate de normă, apoi toată săptămâna cu salariu fix. În fiecare săptămână se schimba câte ceva – urma să înlocuiesc o italiancă pe picior de plecare, care se tot răzgândea. Mai târziu am constatat că indecizia aceea era doar o parte din confuzia în care funcționa tot serviciul, dar, în acel moment, în acea după-amiază de toamnă când am ieșit pe stradă și am luat-o către metrou pe sub niște schele pe care bocăneau niște muncitori români, m-am simțit cu adevărat bucuros: reușisem în Paris, eram pe picioarele mele, nu putea să-mi dicteze nimeni ce să fac mai departe, unul dintre oamenii indiferenți și anonimi care umblau în sus și în jos prin cartier cu treabă, cu o perspectivă.

După câteva săptămâni a reapărut în peisaj și Sonia, cea din arondismentul 8, și a pus cu mine mâna pe ciocanul cu care am mai dărâmat o serie de clișee despre Paris.

Policlinica avea un profil nedeclarat social. În general, la cabinet veneau femei de vârsta a doua care lucrau în puzderia de hoteluri, bistrouri și restaurante din arondismentul cu cele mai multe locuri de muncă, femei magrebiene muncite și incredibil de călduroase emoțional. Apoi mai erau funcționari și funcționare, studenți și studente, taximetriști și din când în când profesoare de la liceele din jur. Plus refugiați politic și de război, ajunși în Paris, începând cu anii ’90, odată cu fiecare nou conflict armat sau dictatură nou instaurată pe undeva.

Pentru un timp am încercat să mă țin de amândouă promisiunile. Într-o zi mergeam din Sâlpetrière spre nord, într-o zi spre est; în unele zile făceam ambele drumuri și schimbam în pauza de prânz. Mâncam un sandviș în metrou și asta era tot. Sâmbătă dimineața vedeam cafenelele de lux și barurile americane, pe unde ar fi băut probabil Hemingway și Fitzgerald, și erau devastate după o noapte de petrecere, cu cioburi în stradă și mese răsturnate. N-aveam ocazia să merg la serviciu cu autobuzul decât sâmbătă, și-mi plăcea să văd străzile în lumina crudă a soarelui, când orașul încă nu se trezise.

Mai târziu am ales să-mi simplific viața și programul – am rămas la Sonia, și ea era de vârsta mea, dar avea alt stil decât Elodie, mai posh și aparent mai autoritar.

---

Era încă toamnă, platanii din dreptul ferestrelor înalte începuseră să îngălbenească, dar nu se scuturaseră. Aveam un birou de împrumut, înalt și curat, de unde se vedea o intersecție de mari bulevarde și catedrala.

Înainte să mă așez, am deschis geamurile și am adulmecat aerul din Paris. Minutele acelea au fost unele dintre puținele momente libere la treabă – curând am ajuns să folosesc aproape în totalitate și ora de prânz ca să rezolv treburile.

Prima persoană pe care am văzut-o la cabinet fost o rusoaică, o femeie tânără, care își purta cu modestie jucată frumusețea. Avea trei copii și-l părăsise pe tatăl lor pentru un bărbat care acum o părăsea la rândul său. Voia câteva zile de concediu și să reușească să doarmă, era o femeie demnă și răzbătătoare, nu prea aveai cu ce să intervii în destinul ei.

Am ajuns foarte repede la discuțiile din familia ei, cu mama din Moscova și fratele care o considera curvă – zicea că s-a vândut unui bărbat bogat din Franța și că, în consecință, își merita soarta. Încă o dată mi-a folosit că am lucrat la scenaristică. Mi-am amintit de la Hagay Levy că rușii nu-și vorbesc problemele decât cu cei apropiați, tehnica și abordarea nu contează la fel de mult cum contează încrederea care se stabilește între interlocutori.

Am mizat pe o deschidere confesivă și mi-a ieșit. În timp ce vorbeam am simțit cum femeia aceea mă validează, direct și indirect, prin exemplul ei, și de atunci nu m-am mai îndoit că pot să mă descurc în Paris, unde erau premise să trăiesc un fel de complex provincial logaritmic (dintr-un oraș mic, dintr-o țară mai mică).

Nu îmi mai aduc aminte numele ei, a dispărut fără niciun cuvânt. Îmi vin în schimb în minte alte prenume și, uneori, seara, la atâția kilometri și zile distanță, mă întreb ce mai fac toți oamenii aceia. Dacă se mai simt la fel de singuri și de pierduți în Paris cum fuseseră când ne-am cunoscut, cum fusesem și eu cândva în București…

Am petrecut destul timp împreună cu ei făcând această treabă măruntă, care în principiu presupunea atenție și empatie, să fii acolo cu cel din fața ta. Franceza mea s-a îmbunătățit considerabil, am învățat ceva de la ei și ei ceva de la mine. Am ajuns să știu atâtea colțuri de lume fără să le fi vizitat vreodată.

După ce m-am așezat mai aproape de casă cu serviciul, am simțit că pot și eu să mă adun, să nu îmi mai împrăștii gândurile și energia. Am început să redescopăr cartierul ca în primele săptămâni, când n-aveam de lucru: parcul ascuns din Salpetriere, unde întindeam masa la băncile de lemn, în weekenduri, cu prietenii, terasele de studenți din Buttes aux Cailles, micile cinematografe din zonă, unde Laura avea bilete de la sindicat.

În centrul acestui perimetru s-a așezat și mai bine deux-piece-ul nostru de la primul etaj, cu ferestre la bulevard și luminile orașului, de toate culorile, care băteau în geamuri până dimineața. Unde noaptea, la orice oră, se oprea câte cineva în dreptul vitrinei automate de la parter și tasta codul ca să-și ia o Cola sau o napolitană. Unde se certau puștii pe motorete și fumau un neam de iarbă la colț de te trezeai că râzi doar dacă îți făceai loc printre ei să intri până la Alimentation Generale. Unde viața asta care nu se oprea în niciun moment al zilei îți putea da impresia că e și viața ta.

Chiar și în locurile de frustrare consacrate am reușit să întorc situația în favoarea mea, cu magrebiana de la boulangerie, care la început se prefăcea că nu înțelegea ce îi ceream, cu funcționarele de la primăria de arondisment, care îmi întorceau toate hârtiile pe dos, cu tot felul de xenofobi ascunși după tejghelele cu produse naturale și tradiționale. 

Într-un final am ajuns și cu franceza la același nivel la care eram cu engleza: gândurile că fac greșeli și că vocabularul meu nu e complet mă lăsau indiferent. Seara, când ajungeam acasă obosit și mă întrebam cum o să o scot la capăt cu banii, nu era nevoie să mă simt de-al locului, eram îndreptățit să fiu. Îmi plăteam taxele, îmi câștigam zilnic viața pe care o duceam, chiar dacă nu mi-o închipuisem așa încă de la început.

Odată, mai aproape de zilele noastre, când am trecut din nou prin cartier, am intrat în magazinul de la parter; Chaari mi-a zâmbit și am schimbat câteva cuvinte cu el, așa cum făceam pe vremuri.

A fost surprins când i-am zis că mă întorsesem în România de vreo opt luni.

Într-adevăr, încărcasem mobilele în camion într-o dimineață, nu ar fi avut cum să vadă scena, el nu deschidea niciodată mai devreme de prânz. Și nici n-ar fi fost corect să mă simt lezat – când a dispărut el câteva luni în anul de dinainte ca eu să plec și m-a lăsat fără țigări la bucată pe timp de noapte, nici eu nu m-am sesizat. Iar când s-a întors, bine că a redeschis, am gândit, dar nu i-am zis nici câteva cuvinte de politețe.

Ce-i drept, fusesem de față când poliția i-a perchiziționat mașina pe care o abandonase în parcare, nu era cazul să deschid subiectul.

Până la urmă, ăsta e Parisul, mi-am zis în minte și mi-am făcut un selfie cu ușa băițuită în culoarea muștarului de la intrarea în imobil, pe care l-am trimis fetelor din fugă – mergeam la Gare d’Austerlitz ca să prind trenul spre un alt oraș.

Cât am stat în Paris am uitat foarte multe; numele și figurile de oameni, culorile și aerul străzii, mirosurile din vagoanele de metrou, de staniol de pe linia 5 și de ebonită de pe linia 6, zgomotele și muzica din cartiere au dislocat mase întregi de ghețari din trecut – toate astea, ca să facă loc unei alte vieți, care a început în Franța și continuă aici.

În țară m-am întors atunci când mi-am spus că e cazul să fac ceva și pentru mine; să aflu ce mi-aș dori cu adevărat, să mă ascult așa cum atâta vreme îi ascultasem pe alții. Știam că ăsta e un proces lung, care cere să ai timp și să se facă liniște în jur.

Odată cu pandemia, meseria de psihiatru a devenit un fel de freelancing. Ce-i drept, tendința se contura de mai mulți ani, dar acum a luat viteză, poți să lucrezi pe contracte temporare sau să dai consultații de la distanță – în mare parte nu a fost niciodată nevoie de instrumente sau de aparatură. Dacă ai o conexiune bună la net, poți să îți iei calculatorul și să lucrezi, teoretic, din vârful muntelui, în câte limbi știi și în câte țări ai dreptul de liberă practică.

După ce-am despachetat lucrurile și am refăcut colțul nostru, înainte să plec iarăși, de data asta doar eu, câteva săptămâni la Compiègne, unde îmi plăcea întotdeauna să merg, am stat câteva săptămâni cu familia. Când m-am întors, la fel, am mai stat o perioadă, și-apoi am mai plecat de câteva ori la Compiègne, cât mi-au permis restricțiile.

După o vreme am plecat la Grenoble, unde am stat ceva mai mult.

Recunosc că acum mi-e mai greu să-mi găsesc locul decât înainte, nu-mi vine să renunț nici la Franța, nici la România.

De curând m-am luptat serios cu impulsul de a pleca în Reunion pentru un an, să pun între paranteze, pe cât posibil, experințele cu care m-am obișnuit în Europa și să explorez insula. Dar știu că lucrul pe care ar trebui să-l privesc în profunzime e chiar meseria mea, nu contextul în care o practic, nu peisajul; cum să mă așez eu față de acest domeniu de acum încolo trebuie să se limpezească.

Pentru că am învățat pe propria piele că această meserie te expune mai mult decât oricare alta alienării, violenței și dramelor, oriunde te-ai duce, în orice convenție socială. E o stoarcere emoțională fără echipament de protecție, pe care cei mai mulți din Occident nu vor să o mai facă. Și astfel se creează o cerere care devine uneori un vid.

La Grenoble, de exemplu, am lucrat la un internat de elevi. Când se termina școala, dădeam telefoane ca să găsesc centrele din teritoriu care să-i preia pe perioada vacanței; așa aflam că unele funcționează fără personal superior. Ei mă detectau după accent și mă întrebau dacă nu voiam să preiau un post. Îmi ofereau o groază de facilități ca să mă mut în satul lor de la munte și să rămân acolo până la pensionare; nu găseau oameni s-o facă.

Mai mult, zilele trecute am primit un telefon de la un medic din Franța care îmi propunea un post la Saint-Anne, cel mai mare spital de psihiatrie din Paris. După câteva secunde de gratitudine, s-a instalat o stare de apăsare, care m-a ținut până seara.

Nu i-am răspuns la mail a doua zi, nici până azi nu i-am mai scris. Faptul că sunt acasă cântărește mai mult.

Într-un fel sau altul, că o să îmi mai iau câte un contract temporar, de vară, sau la un moment o să mă întorc pentru mai multă vreme, că o să fac altă formare înrudită sau cu totul altceva, un lucru mi se pare destul de clar, că Franța n-o să se mai termine pentru mine niciodată și o să mai am destule drumuri de făcut între aici și acolo, măcar și ca să o însoțesc cândva pe Ioana la facultate și să-i arăt unde am locuit în Paris.

Deocamdată mă gândesc să iau totul încetișor; aici – să mă bucur de oamenii pe care îi cunosc, să stau mai mult cu ai mei și să ajung la un echilibru mai bun între cât îi ascult pe ceilalți și cât spun și eu.

Am început să scriu din nou, lucruri care nu îmi aduc neapărat profit pe moment, dar care mă încarcă. Mi se pare că în clipa asta am nevoie să procesez mai mult de pe jumătatea creierului care exprimă. Și nu știu de ce pot să pun pariu că tot scrisul o să mă răsplătească din nou, cum a mai făcut-o și altădată.

Apoi sunt atelierele pe care le-am demarat în pandemie. O să continui să lucrez cu oamenii, dar în alt fel, pe textele și povestirile lor, să le arăt cum scrisul poate să fie terapeutic și creativitatea un remediu. O să ne implicăm împreună în ceea ce are să devină o poveste.

Lumea o să meargă mai departe cu necazurile ei, altele și altele. Nu e ca și cum le-aș fi putut împiedica – m-am ales și eu cu mica mea bucată de adevăr din toate lucrurile pe care le-am făcut.

Poate că n-ar trebui să o spun acum, poate ar fi trebuit să acumulez mai multă experiență înainte să vorbesc, dar din cât a fost am rămas cu impresia că suferința din boala mintală e mult mai mult produsă și întreținută de ceilalți oameni decât de determinismele Naturii, de sisteme sociale strâmbe, de felul tâmpit și inutil agresiv al luptei pentru putere și avuție, satisfacții de moment sau egoism, care îi împing pe alții, într-un moment de vulnerabilitate, la marginea parapetului și apoi îi sancționează prin stigmă și tratamente, pentru că e întotdeauna mai ieftin și mai eficient să folosești medicamente decât să mobilizezi o rețea de sprijin, cu oameni instruiți sau măcar disponibili, să construiești și să întreții un climat protector în jurul celui care suferă.

Cred că mulți dintre cei pe care i-am văzut eu n-ar fi ajuns acolo dacă pur și simplu n-ar fi avut parte de o traumă sau dacă i-ar fi însoțit cineva pas cu pas pe drumul spre reabilitare.

Într-adevăr, e vorba de lucrul acela mare în care trăim și pe care îl producem în fiecare moment prin ceea ce facem, iar eu nu știu și nu pot să fac lumea asta să fie ideală, cum nu poate de altfel nimeni de unul singur, acum nu-mi rămâne decât să sper că într-o zi intervențiile o să se facă la un alt nivel, în familie, în societate, în comunități frumoase, iar meseria de psihiatru o să însemne cu totul altceva, sau poate chiar o să devină inutilă.

Augustin Cupșa e scriitor și psihiatru. În 2021 i-a apărut la Editura Humanitas volumul de povestiri Marile bucurii și marile tristeți.