De Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Ioana Cîrlig
7 iunie 2022


Ascultă povestea în versiunea audio:

Când Ionela Pădure se plimbă după-amiaza prin sat cu fiul ei, Milanko, zeci de copii îi salută veseli. Cu puștiul de aproape 4 ani în frunte pe bicicletă, cei doi trec pe lângă terenul de fotbal și pe lângă școala din Vizurești, aflate la câțiva pași de curtea lor.

„Bună ziua, doamna profesoară!” și „Ce faci, Milanko?” răsună din toate părțile, ca vocea unui coridor școlar mutat în aer liber.

Sunt mai bine de zece ani de când coloana sonoră a Ionelei, o profesoară de limba romani în vârstă de 35 de ani, e construită din vocile copiilor.

La început au fost elevii de gimnaziu în risc de abandon școlar din cartierul bucureștean Ferentari, unde făcea educație remedială – adică îi sprijinea să recupereze lacunele și să descopere că pot să reușească la școală. Apoi au fost copiii imigranți de la periferia Parisului, pentru care a predat franceză și i-a ajutat să se simtă mai puțin străini în noua țară.

Acum vocea principală e a fiului ei, dar de doi ani de când s-au mutat în Vizurești, un sat din Dâmbovița la 40 de km de capitală, Ionela are mereu brațele deschise pentru îmbrățișat și alți zâni și zâne, cum își numește elevii.

Acasă și în clasă răsună vocea ei fermă, care acoperă orice zumzet. Dar cuvintele pe care le folosește sunt desprinse din cărțile moderne despre creșterea copiilor, axate pe observații pozitive: „Mulțumesc că ai pus carioca la loc”, „Apreciez că ai încercat singur”, „Mă bucur că ai cerut ajutorul”.

„Ia să vedem cine poate să traducă următoarea propoziție”, le-a spus elevilor de primară într-o dimineață de primăvară când exersau verbul „a avea”. A scris cu markerul pe tablă „Kana me sem xoliame, man si man asva p-o muj”. Copiii au citit în cor și mâinile au zbârnâit prin aer.

„Când sunt supărat, am lacrimi în gură!”, a spus tare și grăbit un băiețel.

„Bravo, zânule!” „Ai dreptate. Muj înseamnă gură. Vă amintiți oare ce am spus că mai înseamnă? Cum altfel putem să mai traducem?”

„Când sunt supărat, am lacrimi pe față”, a venit răspunsul băiatului.

Victoriile mici sunt miza Ionelei în clasă. Pentru că prin ele le dezvoltă încrederea elevilor că pot găsi singuri soluții și pentru obstacolele mai mari. „Ora de romani e momentul lor de victorie”, mi-a spus. „Le crește stima de sine. Îi valorizează și-i ajută să se regăsească”.

De-asta bate din palme când un copil citește pe litere m-Ă-R și apoi spune phabaj („măr” în romani). Celebrează multilingvismul și acasă, când îl întreabă pe Milanko ce face și el îi răspunde cu mâinile pline de făină: manro (pâine). Ea și Cristi, soțul ei, care este vorbitor nativ, își vorbesc atât în română, cât și în romani.

Ionela lucrează la școală din ianuarie 2022. Are câte o oră pe săptămână cu elevii de la clasele I-VIII care au optat pentru romani – cam 40 de copii, între 7 și 14 ani.

Pe lângă predat, din noiembrie 2021 se întâlnește săptămânal cu un grup de 10-15 tineri din sat, cu vârste între 14 și 20 de ani, pe care i-a botezat FRIENDS Vizurești și-i îndrumă să devină exemple pentru cei mai mici.

Tot de atunci derulează și activități săptămânale pentru zeci de copii din Vizurești: dansuri indiene, confecționat mărgele, box, ore de educație remedială, picnicuri.

Elevii de gimnaziu, unii dintre ei înscriși în grupul FRIENDS, intră deseori la orele Ionelei cu cei mici. Vin să o salute, să o servească cu bomboane de ziua lor, să o întrebe ce activități mai pregătește. Unii ar vrea să scape de alte materii și să rămână în bănci, dar profesoara îi pupă și-i trimite mereu la clasele lor.

Știe că vin pentru că au nevoie să fie văzuți așa cum îi vede ea: „zâni și zâne”. Știe că ar fugi de la alte ore pentru că sunt îngroziți de eșec. Mulți sunt în urmă cu materia și le lipsesc noțiuni de bază, care s-au pierdut pe drum din cauza fluctuației cadrelor didactice, a faptului că unii elevi muncesc deja pentru a-și sprijini familiile sau a neîncrederii în ei înșiși.

Lor le cumpără caiete și creioane, ca să recupereze în weekenduri părțile de vorbire și de propoziție, ordinea operațiilor matematice, cititul cursiv.

„Este deja târziu la finele gimnaziului să încerci să mai repari ce au pierdut încă din clasa a III-a”, crede Ionela. Ca să le explice fracțiile, a luat un tort, l-au tăiat pentru a înțelege părțile unui întreg și l-au mâncat. „Așa a fost mult mai clar de ce nu poți să aduni 1/8 cu 1/4.”

Copilul care de obicei nu vorbește și se rușinează că nu poate să citească în clasa a III-a, la ora Ionelei e vesel când traduce corect o propoziție. Nu se teme că va fi umilit dacă greșește.

„N-am o metodă-minune secretă”, spune profesoara. „Doar cred în potențialul copilului și-i oglindesc asta. Stau acolo cu furia, cu neîncrederea lui. Nu renunț când asta se așteaptă să fac.”

Toate aceste eforturi pentru încurajarea elevilor vin din cum e Ionela. Nu vin din salariul de 2.000 de lei ca profesoară, nici din vreo sponsorizare – deși speră că va reuși să găsească resurse prin Asociația Centrul Popular de Cercetare și Documentare (CPCD Vizurești), pe care a fondat-o împreună cu Cristi, soțul ei, care e profesor de limba romani la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București.

Amândoi cred că poți schimba ceva fiind parte din comunitatea pe care vrei să o împuternicești, inspirându-i și pe alții să ți se alăture.

De-asta au adus la Vizurești tot ce au învățat de-a lungul timpului despre cum încurajezi copiii și tinerii să aibă încredere în ei: box – pentru că reduce violența în afara antrenamentelor; limba romani – pentru că e un element identitar care te plasează ca parte dintr-un popor răspândit pe tot globul; educație remedială pentru recuperat noțiunile de bază; dansuri, pentru că ajută la stima de sine și cresc puterea de concentrare.

Unul dintre primele semne pentru Ionela că e pe drumul cel bun a fost când un elev de 14 ani a întrebat-o dezamăgit de ce profesoara de istorie a sărit peste singura lecție despre romi din manual. Discuțiile din FRIENDS l-au făcut conștient de importanța de a fi reprezentat.

De aici începe călătoria: din dorința de a afla și din curajul de a-ți revendica acest drept.

Profesoara știe că un drum bun în viață e condiționat și de stima de sine a comunității ca întreg și de modelele pe care le ai în jur. E greu să visezi că vei intra la liceu sau la facultate, dacă tinerii din jurul tău nici nu se înscriu la examenul de la finalul clasei a VIII-a. E greu să lupți pentru drepturile sau demnitatea ta, când nimeni din jur nu o face.

Euforia descoperirii identitare

Ionela ar fi vrut să fie profesoară de matematică.

În Țăndăreiul natal, făcea zilnic probleme, de plăcere, și învăța atât de bine, încât colegii nu o asociau cu stereotipurile despre romi.

Ține minte și acum o zi în care diriginta a spus că școala trebuie să raporteze câți elevi de etnie romă are, iar colegii ei au arătat cu degetul spre Mitică, un român, cel care era cel mai slab la învățătură. Ideea de rom era mai degrabă o categorie socială indezirabilă și fără succes la școală. Ionela nu reprezenta stereotipul, dar nu avea nici reperele pentru ce însemna identitatea ei dincolo de percepția celorlalți.

Pe Cristi l-a cunoscut tot în Țăndărei. Verișoara lui era cea mai bună prietenă a ei. Sunt împreună de 20 de ani și, în 2005, au venit amândoi în București la facultate. Ea a ales să studieze asistența socială. Trebuia să muncească, ca să se poată întreține, și la matematică i-ar fi fost imposibil s-o facă.

La recomandarea unei rude, Cristi s-a înscris la secția de romani a Facultății de Limbi Străine. Întâlneau profesori universitari, sociologi și lingviști romi care se mândreau cu identitatea lor. Jucau în piese de teatru pentru studenți romi. Erau înconjurați de tineri ca ei care trăiau aceleași revelații.

Râd și acum de ziua când s-au dus îmbrăcați tradițional să-și facă o foto-copie a carnetelor de studenți, iar angajata de acolo părea blocată. „Nu concepea că am putea fi studenți”, mi-a spus Cristi râzând.

„Ne plăcea să șocăm. După ce reprimi atât ceea ce reprezinți și a fi rom e văzut mai degrabă ca un handicap, în studenție chiar am trăit o euforie identitară.”

Dar dincolo de euforie au fost și multe episoade în care Ionela a strâns din dinți. Își aduce aminte chiar că a ieșit plângând din sala de curs după ce l-a auzit pe un profesor de la facultatea ei spunând că romii „sunt furăcioși”.

S-a întâmplat și la interviul pentru masteratul în management educațional la care s-a înscris în 2013.

Unul dintre profesorii din comisia de admitere a întrebat-o dacă știe să danseze. Nu mai contau experiența ei în școala din Ferentari sau lecturile despre pedagogia atașamentului. Era candidata exotică, excepția cu fuste crețe cu care faci conversație despre singurul lucru cu care poți să o asociezi.

În astfel de momente și-ar fi dorit să aibă informațiile cu care să se apere. Nu ca să-i convingă pe ceilalți că se înșală, ci în primul rând ca să fie atât de împăcată cu sine, încât cuvintele lor să nu o facă să se îndoiască de propria valoare.

Ăsta e darul pe care Ionela vrea să-l dea mai departe copiilor din Vizurești: „Să nu ajungă la 20 de ani fără să știe nimic despre ei. Să știe de acum că modelele și informația există”.

Să nu fie un lux să știi cine ești.

De-asta a invitat tinerii din sat să se înscrie în grupul FRIENDS Vizurești: ca să aibă acces la un spațiu de învățare deschis pentru orice clasă socială, așa cum a văzut la universitățile populare din Franța.

Vrea ca ei să fie exemplele care își cunosc drepturile, își asumă etnia cu mândrie, își cunosc istoria și resping prejudecățile.

E un efort pe care spune că-l face și pentru a preveni ziua în care fiul ei o să vină acasă plângând că l-au făcut copiii ț*gan. „Tot ce fac, fac în primul rând pentru Milanko”, mi-a spus.

Pentru viitorul lui a creat și seminarele Ame Sam Rroma (Noi suntem romi), pe care le organizează din martie la ARTHUB în București. O dată pe lună, Ionela și 10-15 tineri din sat se împart în mașina lui Cristi și în microbuzul care face cam o oră jumate de la Vizurești, ca să se întâlnească cu oameni care ar putea să le fie modele.

În public li se alătură și alți activiști romi sau cercetători interesați de discuție. Discută despre identitate, limbă, reprezentarea romilor în filme și seriale.

Milanko e preocupat să alerge printre invitați, care pentru el nu sunt artiști, sociologi sau doctori în lingvistică, ci musafiri haioși cu care împarte orice gustare are în mână. Dar în toată joaca printre picioarele adulților, Ionela e convinsă că fiul aude lucruri frumoase despre ce înseamnă să fii rom și că inclusiv aceste frânturi vor conta pentru viitorul lui.

Invitatul din martie de la Ame Sam Rroma, Adrian Nicolae Furtună, unul dintre cei mai importanți cercetători ai sclaviei și Holocaustului romilor din România, le-a spus tinerilor că nu le va vorbi despre istorie – chiar dacă asta e pasiunea lui încă de la 14 ani.

„Eu vreau să vă pregătesc întâi sufletul”, le-a explicat. Le-a arătat o fotografie cu el în vacanța dintre clasa a VIII-a și a IX-a, în Bârladul natal.

Tinerii din Vizurești au pasat laptopul lui Furtună din mână în mână și mulți au pufnit în râs. Asta și urmărea. Le-a povestit despre mustața pe care și-a ras-o înainte să meargă la liceu, pentru că voia să se integreze mai ușor, iar „românii nu veneau cu mustață în clasa a IX-a”.

Le-a explicat noțiunea de stereotip ca fiind o cicatrice pe care o porți cu tine. „Mulți dintre noi își percep propria identitate ca pe o cicatrice”, le-a spus Furtună. „Deconstruirea fricii se face prin cunoaștere. Uitați-vă în interiorul vostru”, i-a îndemnat. „A reuși în viață înseamnă și să nu ai frustrări cu tine însuți.”

În acest sens, studierea limbii romani e unul dintre instrumentele cu care se poate consolida stima de sine a elevilor romi. Asta le-a spus și cercetătorul: că se simțea cel mai împăcat când vorbea cu rudele lui în limba romani, că atunci înțelegea că aparține unei comunități.

Când descoperi că există manuale, poezii și colinde în limba romani și că e răspândită pe întreg globul, începi să înțelegi și că nu e nimic rușinos la a o vorbi.

Când te simți în siguranță să-ți vorbești limba maternă în spațiul public, te simți confortabil și cu etnia ta. Chiar și când nu ești vorbitor nativ, studierea limbii te ajută să înțelegi că faci parte dintr-o minoritate globală, cu o istorie complicată. E momentul de revelație – momentul în care pășești dincolo de granița trasată de părinții sau vecinii care ți-au spus că nu ești „ca ei”, cei tradiționali și vorbitori.

Limba poartă în ea și întrebările pe care mulți din FRIENDS i le-au pus și lui Furtună: de ce e Vizureștiul împărțit? De ce într-o parte se zice că e „ț*gănia”, unde sunt cei tradiționali, care vorbesc limba și mai păstrează obiceiurile, și de ce alții trăiesc între români fără să mai știe limba?

„Răspunsurile sunt în istorie”, le-a spus sociologul.

Generațiile care stau în Vizurești de pe vremea sclaviei au pierdut limba și tradițiile acum sute de ani. Cei care încă vorbesc limba au sosit mai târziu în sat. Ei sunt urmașii sclavilor care plăteau impozite și își practicau meșteșugurile, așa că au reușit să păstreze mai multe elemente din identitatea lor culturală.

Ce au însă în comun ambele categorii e stigmatul de care se lovesc. Cu toții știu ce se spune despre ei în celelalte sate ale comunei: „Au venit ț*ganii de la Vizurești”.

La Ame Sam Rroma, invitații vin voluntar. Spațiul de la ARTHUB e oferit gratuit de actorul Alexandru Fifea, care îl administrează împreună cu partenera lui.

Fifea a făcut teatru cu copiii din Vizurești iarna trecută și și-a donat ziua de naștere ca să le cumpere cadouri de Moș Nicolae. Ideea seminarului i s-a părut extrem de necesară, pentru că el nu a spus în facultate că e pe jumătate rom și nici nu s-a declarat așa la recensământul din 2011.

„Asumarea identității e un proces lung și extrem de personal”, spune el. „Acum, da, sigur mă declar. Dar stigmatizarea nu dispare într-o generație. De-asta e nevoie de genul ăsta de dialog pe care îl propune Ionela.”

„Unii oameni sunt puși să meargă pe pământul ăsta ca să facă bine”, adaugă Fifea. „Și Ionela e unul dintre ei. Mulți n-au încredere. De ce să vrea să facă ceva pentru un sat unde e doar o străină? Dar ea fix asta face! Și dacă ai și tu dorința să dai ceva înapoi comunității, atunci Ionela cu siguranță te inspiră.”

Ionela se bucură că inspiră, dar uneori se simte și singură cu eforturile ei. Speră să mobilizeze mai mulți oameni care să contribuie consecvent la acest dialog identitar.

„Ame Sam Rroma nu e al meu, nu e doar pentru Vizurești”, spune profesoara. „Mi-aș dori ca mai mulți prieteni din mișcarea romă să-l folosească pentru conversații. Să-l creștem împreună. Să nu fie fiecare cu proiectul lui, ci să ne folosim cât mai mulți expertizele pentru a duce informația în comunități. Acolo sunt copiii care încă nu știu că avem steag, ce e cu limba, ce istorie avem.”

E rândul generației noi să mobilizeze comunitatea

Vizureștiul are un pic de faimă drept loc în care oamenii se implică în comunitatea lor. A luat premii la Gala Inițiativelor Locale sau la Gala Premiilor Participării Publice.

Prințul Charles a venit aici în 2017 să se minuneze de Căsuța de Cultură, un spațiu cu două camere pentru activități educative, ridicat lângă școală, prin eforturile sătenilor și ale celor de la Habitat for Humanity. Printre cei cu care a dat mâna atunci a fost și Magdalena Diaconu.

Mamă a opt copii, Magdalena a fost mulți ani îngrijitoare la școală. În 2010 a participat la un curs organizat de fundația PACT, care oferă instruire și finanțare pentru oamenii care vor să se implice și să genereze transformări în comunitățile din sudul României.

Împreună cu alți săteni, Magdalena a creat un grup de inițiativă comunitară prin care a ridicat Căsuța de Cultură. Pentru că dorința ei de a face bine în comunitate e catalizată de credință, astăzi Magdalena desfășoară acțiuni caritabile prin comunitatea penticostală de care aparține.

Recent s-a concentrat pe sprijinirea refugiaților ucraineni și se bucură că Ionela duce mai departe activitățile pentru copii și tineri.

Irina, una dintre fiicele Magdalenei, care astăzi e membră FRIENDS și are 20 de ani, își amintește că mama ei gătea în primul rând pentru copiii de la Căsuță și pentru voluntari. „Abia apoi, dacă mai avea timp, făcea și pentru noi.”

„Tot ce mișcă în satul ăsta e meritul lui mami”, crede Irina. Magdalena a convins primăria să repare un pod din sat. Ea a fost în centrul campaniei de strângere de fonduri pentru un puț cu apă potabilă.

Lângă Magdalena au învățat mulți tineri, aproape pe nesimțite, să-și găsească vocea.

Irina avea 14 ani când s-a dus singură la București cu microbuzul și s-a întâlnit cu directorul unei bănci să-i ceară o sponsorizare pentru școala de vară pe care o organizează an de an cu copiii din Vizurești și împrejurimi.

„Eu eram omul care stătea mereu în spate și nu deschidea gura. Dacă n-ar fi fost voluntariatul, nu știu cine aș fi fost.”

Irina lucrează la un supermarket și e trainer în școala de vară. S-a înscris în FRIENDS pentru că simte că acum e rândul generației lor să mobilizeze comunitatea. În plus, ca mulți dintre tinerii din grup, Irina i-a fost elevă lui Cristi, care a predat limba romani în sat între 2008 și 2013, așa că încă e salutat ca „Dom’ profesor”.

Când Cristi a venit în Vizurești în primul lui an ca profesor, cel mai tare l-a uimit câmpul pe care a trebuit să-l străbată de la gară.

Părea un peisaj lunar, plin de cratere și de praf. „Cu siguranță din alt secol”, mi l-a descris râzând.

Făcea naveta cu trenul până în Ciocănești, comuna de care aparține Vizurești și străbătea cu bicicleta cei trei kilometri de la gară până la Școala Gimnazială „Smaranda, Dumitru Roman”, amenajată într-un fost conac din secolul XIX. („Conacul proprietarului de sclavi din zonă”, cum îl descrie profesorul.)

Avea un salariu de 800 de lei, trenul îl costa 300 de lei pe lună, iar în weekenduri el și Ionela munceau ca ospătari ca să-și permită chiria în București.

Pentru copiii din Vizureștiul de atunci, profesorul era „singurul contact cu civilizația”, cum i-au spus ani mai târziu. El le povestea ce se întâmplă în lume, el le aducea filme, prin el aflau istoria romilor.

Cristi se gândea la orele lui inclusiv ca la o formă de-ai face să se simtă confortabili în privința identității lor etnice, aspect important în economia locală: la recensământul din 2011, doar 267 dintre cei aproape 1.200 de locuitori din Vizurești s-au declarat romi, deși mai tot satul e de acord că numărul real e de trei ori mai mare.

Cristi a predat ulterior limba romani și în Paris pentru boemi din toată lumea, cărora li se părea interesantă, dar simte că magia descoperirii limbii a rămas la Vizurești. Aici a văzut elevii înflorind de la a citi silabisit și a se rușina de limba vorbită în intimitatea familiei, la premii la olimpiade naționale și internaționale de limba romani. Aici a legat prietenii cu familiile elevilor, care durează și astăzi.

De-asta, după șapte ani de muncit și studiat la doctorat în Paris, nașterea lui Milanko, în toamna lui 2018, a declanșat nevoia de a îmblânzi ritmul vieții din vest.

Ionela și Cristi voiau să-l crească într-o comunitate mică și unită, cu mâncare produsă local, departe de traficul urban.

Vizurești a fost primul gând, iar lumea lui Milanko înseamnă astăzi două biblioteci înțesate de cărți despre limba și istoria romilor (unele dintre ele scrise chiar de părinții lui), seminarele moderate de mama lui în capitală, seri de dansuri și box cu copiii din sat și o curte plină de păsări, printre care și un curcan cu moț albastru, despre care spune că e cel mai deștept din ogradă, pentru că vorbește cu el.

Profesorii de romani se simt uneori „profesori de mâna a doua”

Pe cât de drag i-a fost Vizureștiul lui Cristi, pe atât de grea a fost revenirea în școala din sat, unde nu se mai studia romani de vreo cinci ani.

Când s-a întors, în 2020, a adunat semnături de la părinți pentru peste 100 de elevi care optau pentru studierea limbii. S-a trezit în centrul unui scandal, după ce directoarea de atunci l-a acuzat că le-ar fi falsificat.

Agenția Națională pentru Romi a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru refuzul școlii de a asigura studierea limbii materne. Raportul Consiliului a stabilit că nu se pot dovedi presiunile pe care școala le-ar fi exercitat asupra părinților pentru a renunța la opțiunea pentru romani.

Au curs și comentarii pe Facebook despre cum cei doi profesori nu sunt de-ai locului, dar și întrebări despre ce pierd copiii. O să facă mai puțină română? Pierd franceza din orar?

Totul era învăluit într-un nor de suspiciune. Oare ce voiau străinii ăștia cu doctorate? Să candideze la primărie? Să conducă ei școala?

Situația cu cererile s-a rezolvat în următorul an școlar. După un semestru profesorul a decis să se concentreze pe cercetare lingvistică, care îl pasionează. S-a angajat la Centrul Național de Cultură a Romilor, rămânând ca Ionela să preia elevii din sat din semestrul doi al anului școlar 2021/22, iar el să-și continue cursurile doar pentru studenții de la Universitatea din București.

Astăzi se bucură să amplifice euforia identitară pe care o trăiesc studenții romi care își descoperă rădăcinile în limbă, exact așa cum i s-a întâmplat și lui.

Directoarea cu care au fost în conflict s-a schimbat la începutul anului școlar 2021/22, dar Ionela nu uită cum au început lucrurile.

Ca să vindece neîncrederea inițială ar avea nevoie să simtă că e parte dintr-o echipă de profesori care prețuiesc și munca ei.

Chiar dacă acum au „o încadrare destul de stabilă”, așa cum mi-a descris noua directoare colectivul profesoral, pare dificil să construiești planuri pe termen lung, când încă există umbra conflictelor din trecut și senzația că oricum profesorii nu stau prea mult în Vizurești (unii elevi spun că au schimbat cinci profesori de matematică în ultimii patru ani).

La nivel național, Ionela face parte dintr-un corp de nici 250 de profesori de limba romani, care predau unui număr de vreo 17.500 de elevi. (Pentru a înțelege proporțiile, numărul elevilor romi înscriși în acest an școlar ajunge la 200.000.)

Cu zece ani în urmă, numărul de profesori care predau limba romani era aproape dublu (430), iar cel al elevilor care aleseseră să o învețe, de peste 23.000, cu 30% mai mare.

Ionela și Cristi cred că scăderea e cauzată de lipsa de valorizare a profesorilor de romani de către celelalte cadre didactice. Ea se simte un „profesor de mâna a doua”, deși e doctorandă în lingvistică.

Limba romani e plasată la începutul sau la finalul orarului, e introdusă doar la cererea părinților; nu are colegi cu care să discute despre cum studierea limbii materne îmbunătățește performanțele academice sau despre cum nesiguranța de sine și lipsa informațiilor despre identitatea ta culturală cresc riscul de abandon școlar.

Unii elevi îi spun Ionelei că aud de la alți profesori că își pierd timpul cu limba romani. Sunt și părinți care amenință că nu-și mai lasă copiii la romani, drept pedeapsă pentru că nu se descurcă la celelalte materii. Și mai sunt unii părinți care cred că studierea acestei limbi o să le lase copiii cu un accent pe care ne-romii l-ar asocia imediat cu etnia.

Recensământul trecut estima că numai 40% dintre romii din țara noastră sunt vorbitori de romani. Ionela înțelege stigmatul limbii. Nici ea, nici soțul ei, când erau în Țăndăreiul natal, nu au vrut să o studieze în școala generală.

Ce o face însă să se întrebe dacă ar trebui să renunțe e când colegii de cancelarie nu înțeleg de ce limba este importantă pentru devenirea copiilor și ruperea ciclului lung al rasismului internalizat care determină această fugă identitară.

„Imaginea limbii romani”, crede Ionela, „e dată de director, se perpetuează la profesori și de acolo ajunge la copii și părinți”.

Și-ar dori ca Ministerul Educației să informeze profesorii despre faptul că România este semnatara Cartei Europene a Limbilor Minoritare și că ne-am angajat, astfel, să păstrăm această limbă veche și să ne asigurăm că romii se simt liberi să o vorbească oriunde. Că studierea limbii romani în școală nu e un moft inutil, ci un drept.

Dar nici profesorii, nici mulți dintre noi nu știm de existența acestei Carte și nici că limba romani nu e o limbă doar orală, că există olimpiade, că se studiază la nivel universitar, că nu e o ciudățenie inventată de romi ca să nu fie înțeleși de ne-romi.

Pentru elevii vorbitori nativ, posibilitatea de a se exprima în limba maternă la școală crește dezvoltarea cognitivă și performanțele academice. Limba e conexiunea fundamentală cu familia, societatea, cultura și identitatea. Pentru romii nevorbitori nativ de romani, studierea limbii aduce descoperire identitară.

De câteva luni, Ionela încearcă să mobilizeze Inspectoratul Județean Dâmbovița și conducerea școlii din Vizurești la o primă discuție despre o strategie pe termen lung pentru studierea limbii romani, dar momentan întâlnirea s-a tot amânat.

Ar vrea să treacă în revistă olimpiadele și concursurile școlare viitoare și să își propună niște obiective – anul ăsta nu s-au putut înscrie pentru că a fost primul în care la Vizurești s-a studiat din nou limba.

Și-ar dori să simtă că măcar din interior e susținută să-și facă meseria și că restul profesorilor cred în utilitatea limbii, nu că le spun copiilor că o studiază degeaba.

Anca Suditu e profesoară de română, cu o experiență de 25 de ani în învățământ, locuiește la 10 kilometri distanță, în comuna Crevedia, și a preluat conducerea școlii din Vizurești în toamna lui 2021. Spune că școala abia reușește să acopere salariile personalului, că are profesori calificați și bine pregătiți, iar rezultatele slabe la Evaluările Naționale vin mai degrabă din cauza absenteismului și a lipsei de susținere din partea familiei.

După un an la conducere, Suditu și-ar dori pe termen lung ca școala din Vizurești să aibă creșă, grădiniță cu program prelungit și un program Școală după Școală, pentru că astfel crede că ar stopa migrația către oraș a familiilor care își permit să susțină naveta copiilor.

„Dacă am reuși să unim cele trei puncte esențiale, școală-familie-elev, s-ar vedea și rezultatele”, spune directoarea. Știe că mulți copii încep munca încă din clasa a VII-a, că vin din familii monoparentale sau că sunt chiar frați orfani, care se cresc unul pe altul; că unii profesori le mai cumpără uneori de mâncare.

„Mulți dintre elevii noștri au părinți în vârstă, sunt ultimii dintr-un lung șir de frați și resursele și atenția pentru ei s-au împuținat.”

„Ionela e un om tare bun, înainte de toate”, mi-a spus când am întrebat-o ce crede despre limba romani și despre orele de educație remedială pe care profesoara le face voluntar în weekenduri. „Și e un profesor foarte bun și foarte calificat. Am asistat la activitățile ei. Știu că la ora de romani copiii aud poate pentru prima dată ceva bun despre etnia lor.”

Directoarea crede că ea și Ionela ar trebui să se completeze – „să realizăm o strategie pe termen lung și să ne axăm pe activitățile extra curriculare pentru a-i convinge să frecventeze școala și astfel să ne îmbunătățim și rezultatele”.

Asta așteaptă și profesoara de limba romani: să fie inclusă într-un plan de acțiuni concrete ale școlii, să existe un buget pentru materialele educaționale, să nu simtă că se zbate singură să combată rușinea identitară.

Lupta ei pentru creșterea interesului elevilor pentru școală înseamnă că, de când e profesoară, are congelatorul mereu burdușit cu cocă pentru gogoși, gata de dezghețat rapid lângă sobă și de oferit elevilor cu care lucrează în weekenduri. Tot pentru ei strânge și dulciurile pe care le primește Milanko – el mănâncă doar ciocolată amăruie. Le oferă ca premii la concursul pe care îl organizează săptămânal la ora de limba romani, deseori însoțite de câte un penar sau un set de carioci.

Momentan rezultatele școlare din Vizurești nu sunt încurajatoare. Mai puțin de jumătate dintre cei care se înscriu la examenul de clasa a VIII-a îl și promovează, cu note care nu trec însă de 6. În 2019, doar 15 din cei 28 de elevi din clasa a VIII-a s-au înscris la Evaluarea Națională – cu o medie de 4,63 rezultată după examen.

Tinerii din FRIENDS mi-au spus că vor să se implice în viața copiilor din sat și pentru că sunt dezamăgiți de slaba calitate a educației pe care o primesc aici. Mulți au frați și surori mai mici, care încă studiază în Vizurești. Cu toții văd că cine își permite să facă naveta își înscrie copiii la școala din Răcari (orașul aflat la șase kilometri distanță) sau chiar în București.

Școala din Vizurești e una dintre cele peste 1.000 din țară cu risc crescut de abandon (adică are elevi cu peste 20 de absențe nemotivate pe semestru, corigenți la cel puțin o materie, cu medii generale sub 6,5 la matematică și română).

A fost clasificată așa în cadrul unui program național de reducere a abandonului școlar inițiat în 2021 de Ministerul Educației (PNRAS), prin care a obținut o finanțare de 754.000 de lei.

Directoarea școlii spune că finanțarea de la PNRAS va însemna pentru cei 134 de elevi de la Vizurești, dintre care 42 sunt declarați ca romi, ore de educație remedială susținute de actualul personal, un club de lectură, un radio, șezători despre tradiții și cursuri de dezvoltare personală pentru ei și părinții lor.

Ionela e momentan sceptică. „Dacă nu vin profesori noi, să înțeleg că primești bani ca să repari golurile cu aceiași oameni care le-au produs?”.

Momentan, cei care își continuă studiile după cele zece clase obligatorii sunt mai degrabă excepțiile din sat.

Dana Fofig, care are 16 ani și s-a înscris în FRIENDS primăvara aceasta. E elevă la Colegiul Național „Spiru Haret” din București și se trezește zilnic la 5:00, ca să ajungă la timp la ore. A făcut doar clasele I-IV în Vizurești și crede că a fost privilegiată cu o inteligență nativă pe care a observat-o și învățătoarea ei.

Din gimnaziu a început naveta în capitală și le e recunoscătoare părinților care fac sacrificii pentru educația ei. Nu i-a fost ușor să se acomodeze printre copiii care o judecau pe baza etniei. Uneori a regretat că a spus că e romă.

„Nu am nici culoarea închisă a tatălui, nici nu sunt albă ca mama”, explică Dana. „Sunt la mijloc. Au fost copii care mi-au spus că sunt un căcat pentru că am culoarea căcatului. Au fost și profesori care nu credeau în mine, din cauza etniei.”

O profesoară de istorie cu origini rome a ajutat-o să înțeleagă că injuriile copiilor nu spun nimic despre ea, ci despre mentalitatea pe care au moștenit-o. Așa a alungat tentația de a renunța la studiile în capitală.

„Mi-am dat seama că nu are rost să sacrific tot”, spune Dana. „Sacrificiile tatei care muncește pe șantier și care a făcut eforturi enorme ca să fiu la o școală bună, norocul de a prinde repede orice informație din clasă – de ce să renunț pentru ignoranța altora?”

Dana e astăzi o adolescentă care spune oriunde, cu mândrie, că e romă și le explică colegilor ce înseamnă discriminarea.

Iubește Vizureștiul – pentru oamenii lui, despre care știe că se ajută unii pe ceilalți. Când era mică, vecinii o supravegheau cât părinții erau la muncă. Tot vecinii au cărat zeci de găleți cu apă ca să le stingă acoperișul casei când a luat foc. Tatăl și unchiul ei sunt cei care au salvat o fetiță de la moarte și i-au acordat primul ajutor până la sosirea ambulanței.

Odată cu înființarea FRIENDS, Dana a simțit că în sfârșit se întâmplă ceva util în sat. „E important să le aducem copiilor niște modele. Vreau să strângem fonduri și să facem cât mai multe activități pentru ei. Încă e ceva care se poate salva.”

Asumarea etniei, un test pentru munca activiștilor romi

Când Ionela creiona primele planuri pentru seminarele Ame Sam Rroma, în Ucraina a izbucnit războiul, iar vibrațiile lui au ajuns până la Vizurești.

La final de februarie, comunitatea penticostală din sat s-a mobilizat să cazeze două grupuri de studenți indieni refugiați. I-au adăpostit în casa de rugăciune și pe la mai multe familii care s-au oferit voluntare. Mulți săteni au contribuit cu perne, pături și alimente.

După ce au întrebat-o „cine sunt oamenii ăștia” și în ce limbă să le vorbească, elevii Ionelei s-au înghesuit și ei să le spună „Hello” musafirilor.

Tinerii din FRIENDS au fost pe baricade la cărat alimente, amenajat spațiile de cazare, gătit și stat de vorbă cu studenții. Ionela le-a făcut plăcintă cu dovleac. S-a așezat în mijlocul lor, ca să-i încurajeze să mănânce și s-au bucurat împreună că în limba romani imperativul „Pi!” („bea!”) înseamnă același lucru și în hindi.

După ce adoarme Milanko, părinții lui discută mărturiile din social media despre segregarea refugiaților romi din Ucraina, care, în Republica Moldova, ajung în centre neîncălzite și dotate mult mai slab decât cele în care ajung ucraineni ne-romi.

Citesc că romii care fug de război au fost bănuiți că ar fi, de fapt, români și au fost întâmpinați cu neîncredere, chiar de poliție, când au încercat să acceseze sălile din Gara de Nord sau spațiile de cazare din oraș.

Mai departe de lumea familiei Pădure, printre donații pentru refugiați, activiștii dezbat și care ar fi cea mai bună metodă pentru a impulsiona romii să-și declare etnia la recensământul care a început la finele lui februarie.

Își doresc ca statisticile lui 2022 să ne aducă mai aproape de realitatea celor peste 1,5-2 milioane de etnici romi din România. La recensământul din 2011, 621.573 de cetățeni s-au declarat etnici romi, o creștere a asumării identității – în 2002, doar 535.250 se declaraseră romi.

În comunele unde populația romă declarată depășește ponderea de 20%, autoritățile locale sunt obligate să desfășoare activități culturale dedicate diversității, să afișeze în școli simboluri incluzive, să angajeze funcționari vorbitori ai limbii minoritare sau chiar să folosească plăcuțe bilingve în afișajul oficial.

Potrivit recensământului din 2011, 24 de localități din România depășesc ponderea de 20% în ceea ce privește locuitorii care vorbesc limba romani, dintr-un total de 29 de unități administrative vorbitoare ale unei limbi minoritare (ucraineană, turcă și maghiară). Această listă va fi actualizată în urma recensământului de anul acesta.

Vizurești nu e o excepție a lipsei de asumare a etniei în județ. Un raport al Inspectoratului Școlar Dâmbovița arăta că în 2019 aproximativ 3.000 de elevi s-au declarat romi și doar vreo 500 studiau limba romani, deși numărul lor real ar fi mai degrabă 7.000.

Ionela spune că etapa de auto-recenzare a mers slab în Vizurești, pentru că punctul de asistență la completarea chestionarului a fost amenajat chiar la ea în clasă. Singurii care au trecut pe acolo au fost profesorii sau oamenii care lucrează în primărie.

Ea și Cristi sunt printre sătenii care au completat chestionarul online și au bifat etnia romă pentru familia lor, așa cum au făcut-o și în 2011. Recensământul li s-a părut mult prea complicat pentru nivelul de educație din sat.

„Oamenii nu știu de ce li se cer toate aceste date, sunt suspicioși”, spune Ionela. „Nu am văzut nicio campanie de informare locală despre la ce folosește recensământul.”

Confuzia e justificată. Pe site-ul platformei de auto-recenzare exemplele alese pentru a explica la ce ne ajută statisticile sunt: „distanțele parcurse până la școală sau spital, furnizarea eficientă de resurse energetice, oportunitățile de creare de locuri de muncă”.

Drepturile minorităților etnice din România nu depind de rezultatele recensământului, ci sunt garantate de Constituție. Nici reprezentarea romilor cu un mandat în Camera Deputaților nu e influențată de recensământ, nici dreptul de a studia limba romani. Resursele pentru comunitățile rome nu pot fi accesate în lipsa unor autorități care să își dorească asta și care să scrie cereri de finanțare pentru proiecte care să se adreseze minorităților.

Giuliano Dumitru, coordonatorul campaniei de promovare a recensământului în cadrul platformei civice Aresel, mi-a spus că ediția din acest an ar trebui să bată monedă, în ceea ce-i privește, pe două lucruri: „a depăși rușinea de a fi rom și a căpăta mândria unei națiuni”.

De-asta și campania Aresel se concentrează pe mesajul „nu-i lăsa pe alții să decidă pentru tine” și pe ideea că e nociv să încerci să-ți ascunzi identitatea și să te străduiești de două ori mai mult decât ceilalți, ca să aparții majorității.

Pentru mulți activiști romi, recensământul e un test al ultimilor zece ani de muncă: au reușit să li se adreseze și celor care sunt în poziții sociale relativ confortabile și care își ascund identitatea ca să evite stigmatul? Dacă da, atunci noile statistici, care vor fi finale la sfârșitul lui 2023, ar trebui să ne aducă mai aproape de realitate.

„Dacă romii din urban, adică cei educați și cu poziții sociale bune, nu-și declară etnia”, spune Giuliano, „ceilalți nu au modele la care să se raporteze, ci doar imaginea negativă și stereotip de care vor să fugă”.

„Romii se ascund, ca să nu fie etichetați. Nici fiica mea nu spune, deși e la o școală bună și crește în casă cu un tată activist.” Și mai este și frica.

„Cei mai în vârstă, care știu de Holocaust, le-au povestit copiilor că deportarea în Transnistria a început tot cu listele pe care oamenii au fost puși să-și declare etnia. (…) Acum teama e acutizată și de război. Oamenii se tem că vor fi chemați pe front dacă completează recensământul.”

Elevii Ionelei spun deseori că vor să fie „ca doamna Ionela” când vor fi mari. Profesoara le vorbește despre mândria de a fi romă, dar știe și că împăcarea cu etnia e un proces intim, care poate dura ani.

„Rolul unui profesor este să-ți ofere informațiile, nu să te convingă de ceva”, spune ea. „Sigur că lucrurile ar trebui să se miște mai bine dacă am avea adevăratele cifre, însă consider că avem de a face cu un proces: în primul rând trebuie să fiu eu bine cu mine și apoi să am curajul să îți spun cine sunt”.

Ionela nu-și măsoară succesul în comunitate prin câți romi din Vizurești își vor declara etnia, ci prin prezența numeroasă la picnicurile pe care le organizează în sat și prin bucuria cu care copiii vin la clasă și la activitățile de la Căsuță.

Dacă conversațiile lor vor contribui la a rupe cercul rușinii identitare, în Vizurești vor urma generații care își vor asuma etnia cu mândrie, inclusiv în statisticile viitorului.

Cum menții motivația voluntarilor?

Multe dintre planurile Ionelei pentru sat depind și de resursele pe care le pot mobiliza. Aplică la finanțări ca să nu mai susțină totul din buzunarul propriu și se teme că, dacă nu vor avea aceste victorii, tinerii din FRIENDS își vor pierde motivația.

Profesoara de dansuri indiene e Adina, o tânără care dă mai departe ce a învățat când era copil la Vizurești și participa la școli de vară. Între timp s-a mutat în Ciocănești și visează să aibă un studio de dans și să participe cu copiii la concursuri.

Ionela îi plătește 40 de lei pe săptămână pentru naveta cu mașina. E îngrijorată că tânăra cu părul negru și lung până la șolduri, pe care o iubesc toți copiii, o să renunțe într-o zi la voluntariat.

„Și pe bună dreptate”, crede Ionela.

„Oricât vrei să te implici și să dai înapoi comunității, dacă o să ai de ales între a munci sau a avea grijă de familie și a face voluntariat, ce o să alegi? Mi-aș dori să pot să o plătesc, mi-aș dori să avem costume și să închiriem un spațiu ca să facem o demonstrație cu tot ce au învățat copiii. Să aibă cu toții măsura efortului din ultimele luni.”

După anii de studenție în care ea și Cristi mâncau cereale Viva ca să le țină de foame și să aibă putere să învețe pentru sesiune, o sperie gândul că s-ar mai putea întoarce la precaritatea de atunci.

Dar realitatea e că nu au stabilitatea financiară ca să își permită să finanțeze tot ce și-ar dori să facă pentru sat. (Ionela a renunțat temporar la atelierul de confecționat mărgele care le plăcea mult copiilor, pentru că materialele săptămânale erau costisitoare.)

Locuiesc în casa unor prieteni din Vizurești care sunt plecați în Anglia. Dacă ei ar decide să se întoarcă, ar trebui să-și regândească toate planurile.

Au un teren la marginea satului pe care visează să-și ridice o casă, dar fac câte puțin, în funcție de ce bani reușesc să strângă. Până acum au ridicat o cameră cu ferestre mari, iar primăvara aceasta s-au apucat de săpat puțul. În rest, au plantat morcovi pentru iepurii pe care-i cresc pentru distracția lui Milanko.

Ionela a primit și oferte de joburi în alte ONG-uri rome, dar le-a refuzat. Colaborează la proiecte punctuale cu alți cercetători, dar nu vrea să abandoneze ceva ce abia a pornit.

Speră că va găsi în curând o finanțare pentru o călătorie cu copiii din sat, ca să vadă opt obiective turistice din România. Că vor veni cumva și caietele, costumele de dans și mărgelele, mănușile și sacul de box.

Când vede că grupul e plin de întrebări la seminarele lunare, profesoara știe că e pe drumul cel bun.

„Nu mai pot după ei”, mi-a spus după seminarul din aprilie, la care s-au întâlnit cu Luiza Medeleanu, care cercetează imaginea romilor în cultura mainstream, și cu Gabriel Zorilă, fondatorul grupului de Facebook Starea Romilor, care publică zilnic mini-portrete prin care speră să cultive mândria de a face parte din această etnie.

Tinerii nu prea stau pe Facebook, așa că nici nu știau că există un spațiu online dedicat modelelor rome. „Vă invit pe grup să vă fac cartoane! O să vedeți că personajul de astăzi e chiar Ionela”, le-a spus Zorilă.

Luiza le-a proiectat tinerilor fotografii cu personaje din seriale Inimă de țigan sau Peaky Blinders și i-a rugat să le recunoască și să vadă ce au în comun.

Toți tinerii prezenți i-au recunoscut pe State, Roza sau Medalion și i-au identificat ca actori români care joacă personaje rome în care niciunul dintre ei nu se regăsea.

S-au uitat apoi la fotografii cu oameni pe care-i vedeau pentru prima oară: poeta Papusza, lingvistul Marcel Courthiade, scriitorul Mateo Maximoff, scriitoarea și activista Katarina Taikon – cu toții cu origini rome.

Au dezbătut de ce nu i-au recunoscut pe cei care au publicat poeme și romane, au pornit mișcări pentru drepturile romilor din Suedia sau și-au dedicat viața studierii limbii romani.

„Pentru că suntem copleșiți de imaginea negativă și nu mai cunoaștem alți oameni”, „Pentru că romii sunt considerați inferiori și nu li se acordă importanță, nu sunt mediatizați când fac ceva bun”, „Pentru că nu învățăm la școală despre ei”, au curs răspunsurile tinerilor.

„E greu să nu cunoști nimic despre tine”, le-a spus Luiza și le-a povestit cum a descoperit abia în studenție că romii au steag. „Până la 21 ani eu nu m-am simțit bine cu mine. E o mare șmecherie că voi începeți să discutați, iată, de la 14 ani. Ar trebui să începem chiar de la vârsta lui Milanko.”

„Nici eu nu știam de steag până să spuneți dumneavoastră”, a intervenit Dana, liceana de 16 ani. Ionela le-a promis că vor vorbi și despre steag și că în curând le va amenaja o mini-bibliotecă romă la Căsuță, cu sprijin de la mediateca Mateo Maximoff din Franța.

„Noi n-am avut la 14 ani o conversație care să ne ajute să ne simțim mândri că suntem romi”, le-a spus și Zorilă. „Am simțit apartenență abia la 38 de ani. Găsind lucrurile care ne unesc, ne ridicăm unii altora stima de sine.”

După mai bine de două ore de conversație despre modelele cu care te aperi de prejudecăți, Ionela i-a invitat pe toți să mănânce din checul pe care îl pregătise în noaptea dinaintea seminarului.

„N-o să putem să aducem tot Vizureștiul aici”, le-a mai spus la final. „Dar dacă voi o să duceți mai departe informațiile pe care le aflați, veți balansa discursul de care vă loviți în viața de zi cu zi și-i veți ajuta și pe alții să se vindece.”