Fiecare parte din Ucraina ne doare și pe noi
Un cuplu de artiști vrea să trăiască și să documenteze războiul din interior. Cum faci loc cotidianului și continui să fii prezent când viața ta e în pericol?
Romana Romanyshyn și Andriy Lesiv sunt ilustratori, designeri grafici și autori de carte. Lor le aparține și ilustrația de pe coperta DoR #48. S-au născut în același an, 1984, și locuiesc în Lviv, Ucraina, unde s-au cunoscut când aveau 15 ani. În 2008 s-au căsătorit, iar un an mai târziu, la câteva luni după ce au terminat Academia de Arte din oraș, au fondat studioul Agrafka, ca să aibă un loc unde să producă grafică și cărți în ritmul lor, pentru care au și primit numeroase premii în țară și în afară. Ce citești în continuare a reieșit dintr-o conversație pe Zoom.
În a doua zi de război, pe 25 februarie, ne-am făcut bagajele în apartamentul nostru din Lviv și am plecat spre casa părinților lui Andriy, la 200 de kilometri mai la sud, într-un oraș din regiunea Ivano-Frankivsk, de lângă Carpați. Am luat cu noi documente, medicamente, câteva fotografii de familie, dar și tot ce aveam nevoie să muncim în continuare: laptopurile, munca noastră arhivată și digitalizată, cataloagele cu codurile Pantone.
Când să ieșim pe ușă, ne-am întors și am pus în bagaj și parfumurile. Voiam ceva care să ne aducă aminte de normalitate și de noi acasă, mai ales că nu știam dacă ne vom mai putea întoarce. Nu am regretat că nu am luat ceva după noi atunci când ne-am părăsit apartamentul. Am realizat destul de repede că trebuie să fugim de sentimentul de regret cât de mult putem.
Am știut de la început că nu vrem să ne părăsim țara. Ne-am fi simțit vinovați să facem asta, mai ales că nu avem o situație mai vulnerabilă sau copii pe care să-i protejăm. Am văzut multe mame care au plecat la început de război și înțelegem foarte bine și decizia asta. Pentru noi e foarte important să facem parte din lupta asta, să o trăim din interior.
De asta am dat interviuri, am scris articole și suntem în continuare o parte activă din linia de front informațională. Am participat la multe proiecte de strângere de fonduri pentru sprijinirea forțelor armate ucrainene și a refugiaților ucraineni. Am ajutat și la căutarea unor locuri de cazare în partea de vest a Ucrainei pentru persoanele care fug din regiunile atacate.
După trei săptămâni, ne-am întors în apartamentul din Lviv. Avem multă încredere în casa noastră să ne protejeze când se va întâmpla un atac. E un apartament într-o clădire veche de peste o sută de ani, are pereți groși și credem că va rezista. Zilele astea îl și renovăm și facem mult efort fizic, ca la final de zi să putem dormi din cauza oboselii.
Somnul e printre cele mai mari probleme când trăiești în război. Au fost săptămâni întregi când nu puteam închide ochii de frică.
Vrem să continuăm să trăim așa cum știm, să ajutăm aici, să ne vedem familia, prietenii, vecinii, dar și să ne dezvoltăm noi pe noi ca oameni. Vrem să simțim că personalitatea noastră continuă să se definească. Nu vrem să trăim doar ca să supraviețuim. Încercăm să avem și o rutină. Dimineața citim știrile, seara ne uităm la streamurile jurnaliștilor, dar și la emisiuni TV sau la seriale.
La început de război citeam doar știri și eram prezenți pe toate canalele. Acum încercăm să ne documentăm din cărți, să încercăm să pricepem de mai sus ce se întâmplă, citim mult despre Al Doilea Război Mondial sau vorbim cu bunicile noastre care l-au trăit despre cum a fost.
Chiar ținem minte când ne povesteau bunicile despre cum în trecut, oricât de greu le era, se adunau oamenii și făceau glume despre viață și ni se părea șocant ca cineva să se amuze când este în pericol. Dar acum înțelegem cât de important e să-ți dai voie să râzi. De asta ni s-a schimbat și nouă umorul.
E loc și de speranță, și de amuzament.
În primele două-trei zile de război nu știam cum să reacționăm, doar ne ascundeam. Acum înțelegem cum se aude pericolul, știm să urmăm instrucțiunile. Știm cum sună războiul. Când e nevoie să mergem în adăpost sau doar să ne ascundem mai bine în apartament. Știm cât de periculos urmează să trăim ceva ascultând sunetele care vin de afară.
Suntem furioși, dar și plini de speranță, iar asta ne dă o putere să continuăm. Trebuie și credem cu adevărat că Ucraina va ieși victorioasă din război. Avem nevoie de speranța asta. Dar știm și că războiul va dura. Știm că va fi tot mai rău. Știm că trebuie să avem răbdare. Știm că doare. Mereu când vedem o știre despre un nou atac simțim cum ne doare și pe noi în corp ce se întâmplă în țara noastră.
Fiecare parte din Ucraina ne doare și pe noi.
E nevoie să ne sprijinim țara cât va fi nevoie. Trăim aici, mergem la magazine aici. Ne-am adaptat la noua realitate. Doar benzina e scumpă și puțină, dar ne zicem mereu, ca o glumă, că ar fi bine dacă asta e singura problemă.
Pe cât de mult simțim responsabilitatea să ne ajutăm unii pe alții, o simțim și pe aceea de a documenta vizual ce se întâmplă acum. Dar e greu să faci asta în timp ce încerci să nu trăiești în frică și când îți tremură mâinile. Și e greu să faci ceva vizual cu ceva atât de vizual cum este războiul. Au circulat fotografii de la început, avem mulți prieteni artiști și urmărim ilustratori care au făcut o muncă excepțională să documenteze ce simt și ce trăiesc.
Noi simțim că avem nevoie de timp. De abia înțelegem ce simțim și nu vrem să facem ceva doar cu emoțiile noastre. Mereu ne-am raportat la munca noastră dintr-un unghi documentar și am vrea să facem asta pe mai departe. Când vom da ceva despre război, să fie o poveste mai complexă despre ce am trăit împreună.
Documentăm și ilustrăm războiul din 2014. De când Rusia a început războiul în Ucraina în 2014, am creat de la zero sau ilustrat câteva cărți. Am creat, de exemplu, o carte ilustrată pentru copii numită Războiul care a schimbat Rondo, care a fost tradusă și publicată în aproape 20 de țări. Am făcut și o serie de 25 de ilustrații pentru romanul lui Ernest Hemingway Adio, arme, dar și ilustrații pentru cartea de poezie a lui Maryana Savka numită Оптика Бога (Optics of God), cât și alte câteva proiecte care tratează ca subiect principal războiul.
Acum suntem noi într-un război. Dar trăim combinația asta de furie și speranță, care ne dă entuziasm să ne spunem că viața continuă. Sentimentul de familiaritate ne dă puterea să mergem înainte, să ieșim afară, să muncim. Prietena noastră e însărcinată, de exemplu. Va naște curând. Viața trebuie să continue.
Urmărește-le munca pe agrafkastudio.com.
Acest articol apare și în:
S-ar putea să-ți mai placă:
Editorial DoR #48: Orbecăind spre bine
Superputerea noastră e că putem trăi cu aproape orice ni se întâmplă, dar facem asta trăind centrați pe sine. Cum putem găsi speranță în prezență și atenție la lume?
Cât de uniți mai suntem pentru Ucraina? Versiune audio
Criza refugiaților din Ucraina putea fi o ocazie pentru a întări încrederea între cetățeni și stat. Am folosit-o cum trebuie?
Острів освіти під час війни 
Деякі вчителі з Одеси знайшли притулок у Бухаресті, де цієї весни створили школу для 200 українських студентів, як форму опору і надії.