Din spatele cortinei roz

Notă: Acest text a câștigat locul III la categoria Eseu la concursul Superscrieri 2012.

I-am auzit prima oară pe ai mei vorbind despre libertate la finele lui 1989. Nu era libertatea sucită a poeziilor patriotice sau a trecutului incert din manualele de istorie. Era libertatea noastră, una cât se poate de reală. Pentru libertate, tata a plecat în toiul nopții spre Piața Universității și s-a întors acasă abia după două zile, cu chipul pământiu și ochii în lacrimi. Libertatea a făcut-o pe mama să îmbrățișeze necunoscuți pe stradă și să strige în gura mare: „A fugit Ceaușescu!”. La televizor, unii oameni păreau speriați, reclamau că nu vom ști ce să facem cu atâta libertate. Pentru o vreme însă, ai mei au mers pe vârfuri de fericire. Vecini și prieteni se adunau la noi acasă și povesteau în cuvinte noi ceea ce a fost, făceau planuri pentru ce va fi.

Viața mea era de asemenea în tranziție. Aveam 11 ani și simțeam că încep să las în urmă copilăria. Deodată eram printre cei mai înalți băieți din clasă, brațele mi se lungiseră parcă nefiresc și nu știam ce să fac cu ele, o umbră întunecată mi se ivise deasupra gurii, tenul îmi era plin de cratere dureroase, iar vocea îmi scăpa de sub control în unduiri nearmonioase.

Tranziții și mai neliniștitoare se petreceau înăuntrul meu, căci aceleași semne exterioare le regăseam când studiam înfățișarea băieților de vârsta mea și lucrul acesta îmi stârnea emoții și sentimente pe care nu le puteam înțelege. Începusem să îi privesc altfel, mă fascina agilitatea și încăpățânarea lor, determinarea lor de a le impresiona pe fete. Îmi doream un prieten, însă admirația care se ascundea în spatele acestei dorințe – pe care o consideram nefirească – mă făcea să mă îndepărtez tot mai mult de ei și să mă apropii de fete. În mijlocul prietenelor de la bloc nu trebuia să îmi ascund afecțiunea: cântam împreună, inventam jocuri trăsnite și, ocazional, le ascultam micile destăinuiri. Înțelegeam perfect că Radu are cei mai frumoși ochi albaștri, că Tudor are un râs atât de dulce și că Vlad este inteligent și sensibil.

Însă când rămâneam singur încercam să-mi analizez propriile ciudățenii. Mă întrebam de ce comportamentul meu era diferit de al altor băieți. Oare cei din jur vedeau și ei aceste insinuante diferențe? De bună seamă că da, altfel nu aș fi fost numit „fătălău” pentru că ieșeam la joacă cu fetele și pentru că îmi era teamă de mingea de fotbal. Apoi am aflat în curtea școlii ce înseamnă „homosexual”, împreună cu toată gama de apelative. Înțelegeam din dialogurile colegilor de școală că nu exista nimic mai revoltător și scârbos decât sexul între doi bărbați. Homosexualii erau niște bolnavi, nedemni, care nu se gândeau decât la sex. Deși nu vedeam prea bine legătura dintre ceea ce simțeam și actul sexual descris de puștii de vârsta mea în expresii vulgare, aveam pentru prima dată o posibilă explicație. Apoi, dacă exista un cuvânt pentru astfel de oameni, însemna că nu eram singurul.

Ai mei nu discutau aproape niciodată subiectul. Făcea parte dintre acele lucruri numite obscene, pe care nu le discuți cu părinții, iar eu nu știam cum să provoc un asemenea dialog. Dacă totuși subiectul era deschis de un film sau de o relatare întâmplătoare, se mulțumeau să rezume:„A, deci este d-ăla”. „De care?”, încercam eu să forțez, însă întrebarea părea să deranjeze. „Ei, d-ăla, parcă nu ai auzit, nu știu de ce pui asemenea întrebări.”

Pe la 12 ani am primit cadou de la tata o ediție cartonată a Legendelor Olimpului. La sfârșitul cărții erau imagini întruchipând zeii antichității, printre care și un Apolo cu trupul perfect, gol pușcă. Am încercuit cu un creion sexul lui Apolo și m-am dus la tata să citim împreună. Când am ajuns la pagina cu pricina, tata a rămas mut pentru câteva secunde și apoi a închis cartea. Plin de emfază, a început un discurs despre importanța cărților și eu am înțeles că făcusem o mare greșeală. M-a întrebat atunci de câteva zeci de ori: „De ce ai făcut asta?”, însă oricât aș fi vrut să încerc să îl lămuresc, mi-a fost teamă de privirea lui amenințătoare și nu mi-am găsit cuvintele. În cap îmi suna stupid un șir de cuvinte. Homosexual. Bulangiu. Poponar. Fătălău. Oare cum îmi imaginasem că voi găsi răspunsuri la el?

Am încercat și să mă apropii de un băiat de vârsta mea. Uitam de prietenele de la bloc, mă duceam la noul meu amic acasă și ascultam împreună benzi la magnetofon, făceam lecțiile împreună sau desenam cel mai puternic robot. Ba uneori reușeam să adun destul curaj să mă apropii și de mingea de fotbal. Mă gândeam că tata va fi mândru de mine și totul era bine pentru o vreme.

Însă nu numai eu priveam cu interes potrivnica ghicitoare a sexului; amicii mei pasageri aveau și ei curiozitățile și instinctele lor: Bogdan îmi propunea să ne uităm la casetele porno ale tatălui lui, Nicu era curios să ne măsurăm distrugătoarele din pantaloni și Vlad îmi povestea în detalii obscene ce i-ar face Mariei dacă l-ar lăsa să o atingă cum își dorește. Toate discuțiile despre sex mă stânjeneau. Mă simțeam provocat într-un fel anapoda și în scurt timp mă reîntorceam la prietenele mele, care mă întâmpinau vesele, fără întrebări și fără reproșuri. În mijlocul lor puteam încă să mai fiu copil. Eram vechiul lor prieten și nu păreau să bănuiască nimic.

Erau deja prea multe semne și riscam să fiu expus: nu îmi plăcea fotbalul, aveam prea multe prietene, eram visător și poate un pic prea sensibil. Mi se părea că până și notele mari de la școală m-ar fi putut da de gol. Petreceam multă vreme în fața oglinzii, asigurându-mă că nu se vedea nimic. Aveam platfus, a trebuit să port și ochelari, dar parcă defectele mele nu se limitau la atât. Îmi studiam mișcările și mersul, aveam grijă să stau doar în anumite poziții. Nu analizam motivul noii mele obsesii. Era pur și simplu ceva ce făcea parte din mine, un aspect al personalității mele pe care nu trebuia să îl arăt nimănui sub nicio formă.

Nu știam exact ce anume încerc să ascund, dar eram tot mai convins că ciudățenia mea, în măsura în care aș reuși să o descifrez, ar explica lucruri pe care altfel nu le puteam înțelege. Tata părea mereu nemulțumit de viața pe care o ducea alături de noi, iar mamei îi dădeau lacrimile când mă lua în brațe. Se certau mereu – fie din motive care îmi scăpau, fie din cauza mea. Apoi tata a plecat în Italia. În ultimii ani fuseserăm niște străini care locuiseră în același apartament, astfel încât noua situație îmi aducea ușurare.

În ultimii doi ani de gimnaziu dorințele mele ascunse au căpătat forme concrete, transformându-se în fantezii sexuale pe care le consideram rușinoase. Plin de remușcări, încercam să înțeleg cât de puternice erau aceste dorințe. Era oare ceva ce inventasem din plictiseală? Aveam prea multă imaginație? Mă întrebam dacă nu cumva sunt homosexual doar pentru că am auzit vorbindu-se despre asta. Aveam un test rapid pe care-l făceam în stația de autobuz. Căutam cu privirea ceea ce înțelegeam că reprezintă un om frumos, bărbat sau femeie, și mă întrebam: „Ce simt acum?”. Încercam să identific propriile impulsuri sexuale, mă luam la rost, fără să las loc ezitării: „Sunt cu adevărat un poponar?”.

Cazul perfect era când ocheam un cuplu de îndrăgostiți, căci atunci aveam posibilitatea comparației directe. „Care îmi place mai mult? Sunt mai sexy picioarele ei sau brațele lui?” De multe ori eram nevoit să refuz un răspuns. Care era până la urmă diferența dintre frumusețe și senzualitate, după ce anume trebuia să mă uit? Îmi spuneam: „Uite, sunt drăguți amândoi și par să se înțeleagă bine”. Alteori, însă, rămâneam uimit de felul în care buzele lui se arcuiau în timp ce vorbea; mișcările lui păreau atât de ferme și sigure și era atât de simplu pentru acel băiat din stația de autobuz să țină lumea la degetul mic. Mă întorceam supărat acasă și îmi promiteam că data viitoare o să fac mai bine la testul rapid.

În 1993 am început liceul. Cam în aceeași perioadă, ai mei au decis că singura șansă de a-și salva căsnicia era ca mama să plece și ea în Italia. Am rămas acasă cu bunica. Faptul că nimeni nu știa zbuciumul meu interior mă făcea să mă simt mai singur decât eram. Uimit, constatam că aveam libertatea pe care și-o dorea orice puști de vârsta mea, însă mă întrebam prostește ce aș putea face cu ea. M-am apropiat de doi amici mai vechi din cartier, atras fiind de aerul lor rebel. Voiam să mă revolt, să pot spune ceva cu voce tare. Ea a fost prima fată pe care am sărutat-o și el primul băiat de care m-am îndrăgostit lulea.

Petreceam serile de vară la ea acasă (ai ei plecau des din oraș) sau prin parcuri, ascultând The Doors și îmbătându-ne cu alcool ieftin. „Come on baby light my fire”, cânta Jim Morrison. La televizor era un film sexy din anii ’70, în ton cu muzica, iar el își aranja erecția din pantaloni și privea întărâtat când la ea, când la mine. Printre aburii de alcool totul părea posibil. Am încercat să le spun: „Este ceva în neregulă cu mine și aș vrea să știți asta”. Imediat ce mi-am auzit vocea am regretat, mi-am amintit de toate invectivele din curtea școlii și mi s-a făcut teamă. Chiar cu câteva zile în urmă discutaserăm despre ura lui Jim pentru homosexuali. M-au privit întrebători și a trebuit să îi mint. „Cred că îmi place prea mult băutura.” Am râs cu toții.

Seara următoare băuserăm din nou prea mult și zăceam cu fața în jos pe canapea, într-o transpirație rece, dârdâind de frig. El s-a așezat peste mine, m-a strâns în brațe și apoi mi-a luat capul între palme. „Dacă ești poponar, o să te omor cu mâna mea, o să te scot din mizerie. Îți promit asta.” Greutatea corpului lui și buzele-i fierbinți lipite de urechea mea tocmai îmi confirmaseră acest lucru. Eram poponar și îmi plăcea mizeria în care mă aflam. Aș fi vrut să fiu al lui, atunci și acolo.

A doua zi am decis să renunț la noii mei prieteni, la răzvrătire și la alcool, dar am păstrat muzica lui Jim.

Cercurile de prieteni din școala generală și din fața blocului s-au rupt și urma o nouă provocare: liceul. Învățasem din trecut, eram mai sigur pe capacitatea mea de a interpreta un rol, doream cu orice preț să mă integrez, să fiu un tânăr normal. Adunasem toate acele lucruri inconfortabile pe care adolescența le adusese în viața mea și le vârâsem într-un sertar ascuns al sufletului meu, sperând că la un moment dat vor dispărea. Am început să percep jocul relațiilor sociale, să intuiesc reguli și să prevăd comportamente. Foloseam aceste noi informații pentru a-mi construi o imagine: eram băiatul inteligent, un pic secretos cu propriile gânduri, însă gata să asculte păsurile prietenilor și să le dea sfaturi. Eram cel care dansa în mijlocul ringului la baluri, cel care izbucnea în hohote de râs la teatru uimind întreaga sală, cel care începea să cânte pe stradă. Eram când liniștit și ironic, când excentric și zgomotos, după cum mi se părea că mă vor cei din jur.

Ca orice adolescent, căpătasem mândria mea și ar fi fost un coșmar să fiu umilit din cauza sentimentelor pentru cei de același sex cu mine. Glumele răutăcioase din curtea școlii generale se transformaseră în constatări rostite pe un ton fals indiferent. „Cred că amicul tău e gay”, i-a spus un tip unei prietene de-ale mele. Eram la o petrecere unde, din fericire, nu cunoșteam prea multă lume. M-am uitat la el și i-am văzut zâmbetul zeflemitor. „Uită-te, e fetiță.” Am râs amuzat sub privirile arzătoare ale celor din jur. „Ești rău”, i-a reproșat amica mea, iar asta m-a durut și mai tare. Nu aveam nevoie de apărare, ci de o voce care să afirme contrariul. „Ba nu sunt deloc rău. Am trăit în State un an de zile și am mai văzut d-ăștia. Îți zic eu, e poponar.” Am plecat fără să spun nimic.

Printr-a X-a, colegii mei se lăsau cuprinși de iubiri colosale, vorbeau cu patimă de dorințe carnale, iar în gașca în care mă învârteam se legau primele relații și apăreau primele drame. Îmi doream o aventură care să mă situeze în rândul prietenilor mei, voiam să vorbesc noaptea la telefon, să chiulesc și să merg la întâlniri în Parcul Icoanei sau la cofetăria de peste drum de liceu. Dacă pe cei din jur părea că îi păcălesc destul de bine cu aerul de băiat pretențios și cu mintea ascuțită, mai greu era să mă conving pe mine însumi. Dar nu am abandonat proiectul – eram decis să îmi dovedesc că se poate. Dorința de integrare îmi dădea putere să lupt. Așa cum alții învățaseră să scrie cu mâna stângă, așa trebuia să învăț și eu să iubesc o femeie.

Aveam 15 ani când ea a reapărut în viața mea. O știam de când eram mici și ne jucam în părculețul din fața blocului. Avea ochii ușor migdalați, gura în formă de inimioară și probabil cei mai frumoși sâni din lume. Citea cu o viteză fantastică și memora cantități inimaginabile de informație. În rochițele ei de vară îmi părea când un fluturaș, când o zeiță. Am decis să mergem împreună la mare și, după tatonările și timiditatea primelor zile, în cea de-a patra seară, am dansat, am băut vin și apoi ne-am sărutat – o dată și încă o dată. A doua zi m-am trezit cu ea în brațe și am simțit că aș putea fi al ei.

La început a fost bine. Aveam o prietenă frumoasă, inteligentă, eram iubit și asta îmi dădea încredere în mine. Tot ce fusese mai greu trecuse, mă gândeam că e posibil ca treptat să mă vindec. O iubeam și cum ar fi putut să fie altfel, când ea reprezenta garanția normalității mele? Aveam intimitatea aceea dulce pe care nu o trăisem cu nimeni altcineva și sexul pasional ce punea capăt învolburărilor de spirit adolescentine. Mai erau încăpățânarea ei de a mă provoca și tandrețea cu care căuta să o protejez. Nu în ultimul rând, îmi era cea mai bună prietenă și, cu excepția fascinației și dorințelor mele sexuale ascunse, știa tot ce se întâmpla cu mine.

Mă simțeam bine în jurul prietenilor mei, eram în sfârșit unul de-ai lor. Eliberat de teama deconspirării, am reușit să leg relații mai durabile cu alți băieți de vârsta mea. Ieșeam împreună cu gașca în oraș, mergeam în excursii. Peste tot, noi doi eram eternii îndrăgostiți, tot timpul de mână, mereu cu o vorbă de alint și o mângâiere pentru celălalt. Voiam să îi dau toată afecțiunea pe care și-o dorea: era felul meu de a-i mulțumi, dar și de a alunga obsesiile și neliniștea ce îmi chinuiau gândurile.

Anii de liceu au trecut și am intrat la facultate. Ai mei au decis să se despartă însă, dar era de așteptat: mama s-a întors în țară, tata, pe care nu îl văzusem de ani de zile, rămânând la Roma. Mă întâlneam cu iubita mea în fiecare zi și, deși discutam rar despre asta, planurile de viitor erau oarecum clare atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru. Eram îndrăgostiții din liceu care se vor căsători la un an-doi după ce și-au terminat studiile. Ea visa la nunta perfectă și o casă de vis. Eu îmi doream o fetiță frumoasă care să-i semene și un fiu care să poarte numele băiatului cu buze senzuale de care mă îndrăgostisem întâia oară.

Așa cum îmi dorisem la 14 ani, eram acum înscris pe o traiectorie care îmi pecetluia confortabil normalitatea.

Când eram singur însă, descopeream cu deznădejde că orientarea mea sexuală era aceeași. Privirea, vocea, corpul unui bărbat puteau să mă provoace în continuare într-un fel în care ea nu reușise să o facă niciodată. Nu eram orb, realizam cât de aparte era frumusețea ei delicată și cât de dulce îi era tandrețea, însă dorințele mele sexuale erau altele. Plângeam când eram singur și mă întrebam de ce nu reușesc să o iubesc până la capăt. De ce mereu îmi reveneau în minte obsesiile acelea murdare, de ce mă vedeam sărutând un bărbat, de ce tânjeam să îi văd trupul gol și să îl ating? Îmi ștergeam lacrimile și îmi spuneam că trebuie să încetez cu aceste depresii, că în jurul meu așteaptă o lume, dar mai ales ea.

Alteori, mă jucam cu ideea unei aventuri sexuale cu un bărbat, deși habar nu aveam unde și cum aș fi putut să întâlnesc pe cineva. Îmi spuneam că era o cale sigură de a înțelege cu ce am de luptat. Însă nu puteam îndura gândul mai mult de câteva minute: nu aș fi putut să îi fac asta, aș fi fost un monstru. Mă învinovățeam pentru modul perfid în care încercasem să justific o eventuală capitulare. Eram un om slab.

După cinci ani, simțeam că nu mai rezist, că tot acest tumult interior trebuia să ia sfârșit. Ne-am despărțit pentru câteva luni, timp în care am jucat rolul iubitului gelos, deși nu era cazul. Singurătatea a fost chinuitoare, căci nu eram pregătit să îmi asum orientarea sexuală; lupta mea interioară era și mai aprigă, mă consuma și mai tare. Nu aș fi făcut destăinuiri nimănui – eram convins că să mă ascund era cea mai bună opțiune. Auzisem de bărbați care se întâlneau pentru sex în Parcul Operei sau la toaletele din Piața Universității. Asta însemna să fii homosexual – să scrii mesaje obscene pe pereții toaletelor și să te tăvălești cu străinii prin parcuri. Nu puteam să accept un asemenea destin. Așa că am luat o decizie de moment și am sunat-o.

În câteva zile eram iarăși la mare. Scenariul s-a repetat și, după doar câteva zile, eram din nou împreună. La întoarcere, am lăsat-o în fața blocului și am pornit grăbit spre casă. M-am închis în camera mea și am ridicat receptorul telefonului. Urma să îi spun că totul a fost o greșeală. Nu am format numărul. În schimb, am ascultat minute întregi tonul de ocupat.

Nimic nu a mai fost la fel. Eu am început să îmi joc rolul mecanic. Ne vedeam mai rar pentru că mama ei nu mai era de acord cu relația noastră și ea nu avea curajul să o înfrunte. Sexul devenise și el tot mecanic și se întâmpla tot mai rar. Cred că și ea începuse să înțeleagă, poate nu neapărat orientarea mea sexuală, cât faptul că nu răspundeam sentimentelor ei. Bănuielile aveau un substrat pe care nu îl înțelegea și asta o făcea nesigură, căuta mereu confirmări și eu mă întrebam inutil de ce era furioasă. Voia certitudinea unui viitor și unei familii cu mine, iar eu îi reproșam în gând că îi ofeream tot ce puteam. Cred că eram neatent la suferința ei, pentru că eram prea preocupat de teama propriului eșec. Așa am ajuns în cel de-al șaptelea an al relației noastre.

Aveam 22 de ani când moartea bunicii din partea mamei m-a făcut să înțeleg ridicolul pariului pe care îl făcusem cu mine însumi. Când se face simțită în ecuația vieții, moartea modifică perspectivele. Faptul că bunica și-a luat viața a însemnat ruperea pentru multă vreme a oricăror legături pe care le aveam cu mama; erau prea multe reproșuri de ambele părți. Dacă aș fi putut, aș fi șters cu buretele tot trecutul.

M-am mutat singur. Aș fi putut să locuiesc cu iubita mea, însă îmi căutam singurătatea și o prețuiam, voiam să mă strecor printr-o ușă lăturalnică din viața mea. Mă priveam în oglindă și vedeam un străin, îmi spuneam că trebuie să evadez pentru a avea o șansă la fericire. Umbrele morții mă făcuseră să vreau mai mult de la viață decât să fiu câștigătorul unui joc mincinos. Pentru prima dată, realizam cât de important este să fii acolo unde îți dorești, alături de un el pe care nu îl știam, dar pe care aș fi vrut să încerc să îl caut.

Mă gândeam apoi la iubita mea, la cea care odată fusese un copil ca și mine. Nici timpul ei nu stătuse în loc. Toți acei șapte ani irosiți din viața ei erau acum o incredibilă povară. Întâlnirile noastre deveniseră un chin: ea nu îmi mai era iubită, ci martirul meu personal.

Nu i-am mărturisit nimic și nici nu i-am cerut în vreun fel iertare. I-am spus doar că relația noastră nu mai putea continua. În ticăloșia mea, m-am convins că era cea mai bună soluție pentru ea: o despărțire rapidă, fără explicații. Ne-am întâlnit peste câteva luni la o cafea. Conversația curgea anevoios printre priviri incerte și gânduri nerostite. Purtam măștile foștilor iubiți care merg fericiți înainte. Ne-am despărțit ca doi amici care urmau să se revadă peste câteva zile. Nu ne-am mai întâlnit de atunci. I-am scris câteva rânduri câțiva ani mai târziu, dar nu i le-am trimis niciodată:

„Am uitat strălucirea ochilor tăi atunci când întâlneau privirea mea, am uitat cum te cuibăreai în mine și că eram eroul tău din basme. Am mai uitat pasiunea primei nopți și extazul celor ce au urmat. Cât de familiar îmi era glasul tău și cât de mult tânjeam să îți văd chipul. Am uitat cum am devenit bărbat. Nu mai țin minte bucuria împărtășită a cuvintelor nerostite și tandrelor atingeri. Ai devenit o umbră aruncată într-un colț pustiit al sufletului meu și te-am dat uitării de frica amintirii tale. Te-am uitat și, mai ales, am uitat să îmi cer iertare.”

---

Înveți să trăiești pe ascuns. Lumea te vede schimonosit, deși nu ți se oferă un diagnostic cert: este de vină sufletul sau mintea? Aberația se ascunde undeva înăuntrul tău, în sânge, în țesuturi, în oase – sau este vorba de circumstanțe sociale și familie în care ai crescut? Când te ascunzi de cei din jurul tău, te ferești și de tine însuți. Nu ești prieten, nu ești fiu, nu ești coleg. Ai impresia că pentru cei din jur ești doar o iluzie, o umbră a ceea ce ai fi putut reprezenta dacă ai fi fost liber să te prezinți în fața lumii așa cum ești.

În iarna lui 2001 locuiam singur într-o garsonieră din Berceni și luam în fiecare zi metroul până la Universitate, unde era sediul firmei de audit financiar la care mă angajasem după licență. Seara mă duceam la internet caféul de la colțul blocului și intram pe #gaybucuresti, chat-roomul folosit la vremea respectivă de comunitatea gay ca mijloc principal de comunicare. La început nu îmi dădeam nicio întâlnire, voiam doar să văd ce se discută. Din acest motiv eram numit uneori teaser. În realitate, la doar 22 de ani, îmi era teamă de lipsa mea de experiență cu un bărbat. Oscilam în căutările pe chat de la iubirea vieții mele, la sexul pentru o noapte, găsind astfel pretexte pentru a evita orice întâlnire. Treptat însă, mi-am învins timiditatea și am realizat că îmi ridic false probleme. Voiam să cunosc oameni ca mine. Ieșeam seara cu prietenii și, cândva după ora 12 primeam un mesaj și mă scuzam spunând că trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Orice întrebări erau blocate de zâmbetul meu tâmp care se voia misterios.

Nu pot spune că aveam prieteni în comunitatea gay; poate doar câteva cunoștințe cu care mă vedeam din când în când. Şi totuși era un pas – acum existau oameni care știau că sunt gay. În cele șase luni de când avusesem primul date, scenariul se repetase de câteva ori: o conversație interesantă pe chat, o întâlnire la o cafea cu un tip, apoi o noapte mai mult sau mai puțin fierbinte. Totul se sfârșea, dacă nu imediat, atunci după câteva săptămâni. Mergeam în unele weekend-uri în Queens, clubul gay bucureștean din acea vreme. Mă convingeam că ies la agățat însă de fapt îmi doream un prieten cu care să pot vorbi despre ceea ce simt. Percepeam această dorință ca pe o slăbiciune și încercam cu atât mai mult să mă conving că tot ce vreau este să fac sex cu un bărbat. Era ceva simplu în chestia asta, în a te dezbrăca în fața unui străin fără să îți pese dacă îl vei mai vedea vreodată. Uneori o făceam. Singurul lucru care îmi trăda emoția era acest tremur nefiresc ce îmi cuprindea tot corpul. „Ţi-e frig?”, mă întreba amantul de o noapte. „Nu, mă simt foarte bine. Îmi place.”

Tot pentru sex am crezut că mă duc în Queens și în acea seară de iulie din 2002. Căldura nefirească de afară se mai domolise și nu mai aveam răbdare să stau în casă. Ne-am văzut pe ringul de dans – ne-am apropiat, am început să dansăm pe o melodie caraghioasă, să râdem fără motiv, apoi să ne atingem, să ne sărutăm. Nu îmi puteam desprinde privirea de a lui, zâmbeam amândoi și nici nu era nevoie să vorbim. L-am întrebat totuși cum îl cheamă. Alin. El era Alin și eu păream să gravitez în jurul lui în timp ce lumea toată își pierdea conturul. Şi el dansa cu mine, mă săruta, se atingea de corpul meu. Privirea lui părea să facă cât o mie de cuvinte. Deodată, această ușurință m-a tulburat și am vrut să ies de sub proiecția amețitoare a stroboscopului de deasupra noastră. Înainte să plec acasă, i-am dat numărul de telefon și l-am invitat la mine a doua zi.

Când a apărut în stație, mi-a zâmbit timid. Am mers acasă și am mâncat, am vorbit despre muzică și despre Queens și despre comunitatea gay din București. Îmi spunea că aproape toți cei din jurul lui știau că este gay. Eu simțeam că duc o viață dublă, dar nu i-am spus asta. Mă gândeam cum să fac să îl sărut. Oare era prea devreme? Am mai vorbit un pic, ne-am aprins o țigară. Conversația curgea de la sine și asta făcea și mai mult să îmi doresc să îl ating. M-am apropiat de el și i-am trecut mâna prin păr. L-am sărutat. Ce am simțit atunci – tremurul acela, vibrația extraordinară ce ne traversa trupurile la unison – acesta este cel mai de preț crâmpei de memorie ce îl port în suflet.

Nu ne puteam desprinde unul de celălalt. Trupurile noastre se căutau cu înfrigurare. Prietenii lui glumeau:„Sunteți ca niște ventuze”. Împărtășeam aceleași momente de bucurie și aceleași mici tensiuni zilnice. În garsoniera noastră din Berceni, eram iubiți. Când ieșeam în fața blocului, deveneam colegi de apartament. Luam metroul și astfel ne transformam în buni tovarăși până când ajungeam acasă la un prieten sau altul. Acolo ni se permitea să fim din nou împreună. Trebuia să respectăm aceste reguli, să voalăm o parte din ceea ce simțeam că era autentic.

Mai existau și mici scăpari. Ne întâlneam în oraș după serviciu și eu uitam că trebuie să îi întind mâna și mă trezeam cu buzele apropiate de chipul lui. La restaurant îmi dădea să gust din mâncare cu furculița lui. Îi spuneam „baby” fără să îmi dau seama și el se uita uneori prea insistent în ochii mei. Odată, ne-am oprit la taraba unui domn care vindea roșii la gura metroului și am început să ne sfătuim câte kilograme să luăm, apoi am început să le alegem.

„Uite, mai mari și mai frumoase”, spunea unul.

„Nu, mai mici că sunt mai gustoase”, era mai expert celălalt. Locuiam de mai bine de trei ani împreună și de bună seamă comunicam în limbajul specific unui cuplu aflat într-o asemenea situație. Vânzătorul însă a izbucnit de supărare: cum își permiteau doi poponari să îi atingă roșiile?

Am fi vrut să nu ne mai ascundem de părinți, de vecini, de colegii de serviciu, de restul lumii. Vorbeam despre asta și ne recunoșteam unul celuilalt teama. Așa ne obișnuiserăm amândoi să privim lucrurile, aveam impresia că asta așteaptă de la noi majoritatea, inclusiv părinții noștri. Să spui că ești homosexual însemna să dezamăgești, să provoci repulsie, să cerșești milă. Îți spui că ura nu te are pe tine ca obiect, este prea irațională ca să fie așa. Lumea vorbește despre poponari la modul general, nu știe cine suntem. Însă corul de voci continuă ori de câte ori are ocazia și nu ai cum să nu te simți doborât. Îți piere curajul de a fi tu însuți și accepți etalonul majorității ca singura scală de raportare. Adevărul lor devine și adevărul tău.

Eu le-am spus în sfârșit unor prieteni apropiați că sunt gay. De cei mai mulți însă am continuat să mă ascund pentru că nu voiam să fiu judecat. În cap îmi rulau tot felul de scenarii improbabile: că îmi vor spune să plec din casa lor, că vor da din cap și apoi vor dispărea cu totul din viața mea. Fără vreun motiv clar, stabilisem că nu mă vor accepta și am preferat să pierd treptat aproprierea lor sufletească. Mi s-a părut că această cale mă va răni mai puțin și m-am refugiat în cercul de amici al lui Alin.

Decisesem că familia mea nu are cum să înțeleagă și foloseam minciuna împotriva lor: Nu înțelegeți? Ei bine, atunci nu mă veți ști niciodată. De fapt, nici măcar nu încercasem să le explic. Bunica din partea tatei era îngrijorată. „Tot singur, mamaie? Nu te vezi și tu cu o fată?” Cu tata era mai ușor pentru că era în Italia; conversațiile erau destul de rare și reușeam să inventez o poveste care să evite întrebările. Cu mama mă vedeam rar și mă întrebam ce mă oprește să încerc să o am mai aproape: o moarte din trecut sau viața mea din prezent?

Discuțiile cu colegii de serviciu evitau și ele anumite zone. Cariera mea avansa rapid, însă aveam certitudinea că orientarea mea sexuală nu ar fi fost acceptată la muncă. Unul dintre partenerii firmei îi înjura de fiecare dată când avea ocazia pe „jidani”; nu aveam curajul să aflu ce avea de zis și despre homosexuali. În același timp mulți dintre colegi îmi erau dragi și îi simțeam ca pe niște prieteni. Pentru unii am inventat o iubită misterioasă, probabil căsătorită (asta explica de ce nu eram văzuți împreună niciodată), pe care o chema Paula. Era complicat să povestesc ce planuri de vacanță aveam cu colegul meu de garsonieră –conviețuirea noastră era deja un indiciu de care îmi era teamă. La întoarcerea din călătorii, îmi petreceam jumătate de zi selectând fotografiile. Mereu era ceva care m-ar fi putut trăda: în Marmaris fusesem prea lipicioși, iar la Mamaia apăream mereu îmbrăcați în hainele celuilalt.

La marșul gay pride din București nu am fost niciodată și nici puținii noștri prieteni gay nu mergeau. Fiecare avea ceva de riscat, însă de cele mai multe ori motivele erau că își vor dezamăgi părinții și își vor pierde jobul. Migram cu toții de la un cerc restrâns la altul, poposeam dintr-o oază gay-friendly în alta.

Pe atunci, dacă m-ai fi întrebat ce mă oprește să ies la marș, aș fi replicat scurt că nu aveam chef să arunce niște idioți cu roșii în mine. Mergeam doar la proiecțiile de film cu tematică gay ce făceau parte din festival și asta era de ajuns să mă facă să mă simt ipocrit; îmi lipsea curajul de a fi mândru. În weekend mergeam în singurul club gay din București, cel în care ne și cunoscuserăm. Era singura opțiune pentru că nu doream să ne petrecem seara ascunzându-ne.

Însă în universul nostru restrâns eram fericiți și mă gândeam adeseori, cu infatuarea specifică îndrăgostitului, că ceea ce trăim noi doi este unic, ireductibil. Îmi spuneam că viața este un exercițiu de rezistență și că dragostea are grijă să te împingă mai departe.

În vara lui 2005, am vizitat un prieten care se mutase pentru studii la Bruxelles. Amintirea emoției pe care o simțeam amândoi datorită simplului fapt că ne puteam ține de mână pe stradă mă face și astăzi să zâmbesc. Priveam pe ascuns la trecători, vânam un semn cât de mic de respingere, de condamnare. Ne-am plimbat prin Bruxelles, ne-am îmbrățișat pe malul Senei, ne-am sărutat în mijlocul pieței din centrul Amsterdamului.

Odată ce ai respirat aerul răcoros al libertății, cu greu îl mai poți uita. Ne-am întors în garsoniera noastră din Berceni și am început să căutăm o portiță de evadare. Am petrecut luni întregi făcând planuri de emigrare. Mai întâi în Canada, apoi în Australia. Era dificil: nu aveam economii cu care să construim un nou început, condițiile de emigrare erau severe, trebuia să ne echivalăm studiile și asta putea să dureze ani de zile, iar discuțiile de pe forumuri cu cei ce deja făcuseră pasul acesta erau uneori dezamăgitoare. Ni se spunea că este foarte dificil să îți găsești un job, că „nimeni nu se uită la tine”, că ești străin pentru toată viața și acolo, dar și în țară. Însă nimic nu ne putea sta în cale, știam că era o chestiune de timp.

Unii prieteni înțelegeau noua noastră obsesie, ne spuneau că în țară nu vom reuși niciodată să trăim așa cum vrem, că iubirea noastră merită mai mult. Alții spuneau că am luat-o razna, că tot ce este important avem aproape: iubirea noastră, familia și prietenii, o casă și niște venituri decente. Nu ne imaginam nici unul ce se afla la capătul acestor căutări, tot ce știam era că trebuie să fugim și că la final de drum vom fi împreună, mână în mână.

Nu a mai fost nevoie să completăm formulare de emigrare. Povestind cu o amică despre vacanța de vară în Belgia, am aflat că o companie de consultanță financiară face angajări la Bruxelles. Totul s-a întâmplat foarte rapid. În toamna lui 2006 mi-am îmbrățișat iubitul, rudele și prietenii și m-am suit în avion, iar la începutul lui 2007, după ce România a intrat în UE, mi s-a alăturat și Alin.

De la moartea bunicii nu mă întâlnisem cu mama decât sporadic și, de fiecare dată când ne vedeam, ne și certam. Ajunsesem în Bruxelles de vreo câteva zile când m-a sunat. Vocea ei se auzea stins prin telefon, înfundată de lacrimi. Mă agitam dintr-o parte în alta a apartamentului, furios pe ea pentru că insistase să avem această discuție la telefon, dar mai ales furios pe foștii vecini din Berceni, care îi povestiseră în detaliu despre relația dubioasă pe care fiul ei o avea cu un băiat cu păr șaten care locuise la aceeași adresă.

„Iartă-mă, dar trebuie să știu. Nu pot trăi așa, fără să am o certitudine”, îmi spunea mama. Am intuit că un singur lucru o poate convinge și i l-am mărturisit ca să scap. „Sunt fericit. Asta ar trebui să conteze, nu? Nu este îndeajuns că sunt fericit?” Preț de câteva secunde nu s-a mai auzit nimic în telefon, iar apoi mama a spus: „Te rog, nu îmi mai vorbi așa. Nu îți bate joc de mine”.

Nu știu dacă plângeam sau râdeam însă vederea îmi era tulbure și aveam vocea gâtuită. „Sunt fericit, mama. Sunt fericit și așa mă trezesc și apoi adorm în fiecare zi. Mă uit în jurul meu și nu văd om mai fericit decât mine. Îl iubesc și nu mi-am imaginat niciodată că pot trăi ceva atât de frumos.”

Alin era încă în țară când îi spuneam mamei toate acestea. I-am mărturisit cum umblam pe străzile Bruxelles-ului cu pași nesiguri, cum distanța aceea de peste două mii de kilometri îmi îneca sufletul în durere, cum așteptam cu emoție fiecare seară pentru a auzi vocea iubitului meu. Mama mă liniștea și plângea cu mine la telefon, iar eu mă simțeam după atâta vreme, din nou, copilul ei.

De atunci am început să vorbim mai des. Ne-a și vizitat de două ori. Se miră cât suntem de frumoși împreună și ce noroc am avut să ne găsim.

Tatălui meu i-am spus trei ani mai târziu. Fiind atât timp departe unul de celălalt, îmi era greu să găsesc un moment în care să mă confesez. Ocaziile erau oricum rare și mă întrebam ce va face cu această informație. În 2009, când am împlinit 30 de ani, i-am scris un email și mi-a răspuns a doua zi. Mi-a spus că se bucură că nu sunt singur și că mă iubește.

Bunica, mătușile și unchii mei au acum încă un nepot. Îl cer mereu la telefon. Sunt topiți după Alin, iar eu îi înțeleg foarte bine.

România e astăzi locul în care am familia și o parte dintre prieteni. În momentul în care mi-am conștientizat pe deplin normalitatea nu am mai admis să mă ascund de oameni, indiferent că aceștia se află în jurul meu sau la o distanță de trei ore cu avionul. Le-am spus tuturor pe cine iubesc, iar astăzi nu mai există teamă și nici rușine în viața mea. Prietenii și colegii din România au aflat din discuții sau dacă nu așa, atunci măcar de pe Facebook. Nimeni nu mi-a strigat sau reproșat nimic. Câțiva m-au contactat pentru că voiau o confirmare și le-am oferit-o. Distanța face lucrurile mai ușoare, dar tind să cred că reacțiile lor nu ar fi fost cu mult diferite dacă aș fi fost în România, aproape de ei.

Când am ajuns în Belgia, am decis că voi spune cine sunt de la început. Dacă vrei să mă cunoști, atunci trebuie să știi că sunt gay. Ceea ce fac în pat contează prea puțin. Este foarte important însă pe cine și cum iubesc pentru că aceasta este cea mai mare parte din mine.

Pentru cei de aici, relația mea cu un alt bărbat este ceva firesc; schimb cu colegii de serviciu anecdote ale vieții de cuplu, iar prietenii spun că nu ne pot imagina altfel decât împreună. Acum realizez că înainte de toate trebuia să mă conving în primul rând pe mine, și nu pe ceilalți. Încă mă întreb uneori dacă aș fi reușit fără să plec din țară, dacă aș fi putut să adun suficient curaj și încredere încât să îmi ridic vocea, să înfrunt opinia unei majorități gălăgioase, dar care altfel îmi rămâne necunoscută.

Deși am plecat de bună voie din România, când revin în țară simt că am fost alungat. Poate nu atât de oameni, cât de propriile gânduri, de nevoia unei autoacceptări care nu putea fi întregită acolo. Mintea noastră este prizoniera particularităților care alcătuiesc realitatea imediată a vieții. Faptul că citești despre oameni liberi nu te ajută să înțelegi cu adevărat cum se trăiește liber.

În Belgia m-am schimbat. Pe stradă le zâmbesc trecătorilor. Nu mi se mai pare ciudat că tipul care tocmai trece pe lângă mine fredonează o melodie, ba chiar sunt atent să văd dacă are voce frumoasă. O înțeleg pe doamna care merge în fața mea și se oprește brusc să admire peisajul. Nici eu nu mai trăiesc într-o eternă grabă. Lui Alin îi spun la fel de des „te iubesc”, dar încerc să i-o arăt și altfel. Îmi fac mai mult timp să citesc și să scriu. La 30 de ani am învățat să merg pe bicicletă.

Fericirea este greu de pus în cuvinte. Vara asta s-au împlinit nouă ani de când sunt împreună cu Alin. Ne schimbăm și totuși suntem în continuare atât de aproape; uneori am impresia că am ajuns să coexistăm ca fațete diferite ale aceleiași ființe. Dimineața, în pat, îl iau în brațe și lumea se închide în jurul nostru. Amețit de somn, mă las cuprins de o dulce confuzie – pentru câteva secunde linia de demarcație dintre trupurile noastre dispare. În libertatea acestei îmbrățișări găsesc toată fericirea de care am nevoie.