Mihai Radu: „Sfârșitul e acum, a început, va continua.”

Scriitorul Mihai Radu despre singurul proiect literar care mai stă azi în picioare, despre îmbătrânire și CS Universitatea Craiova. 

Am învățat să scriu citind autori români vii. Pe Mihai Radu, jumătate scriitor, jumătate jurnalist de satiră politică, l-am subliniat de când se bătea în dialog cu Simona Tache la Cațavencii. Am realizat de ce abia când am pus mâna pe Extraconjugal (2017), un roman care investighează cu ironie și sensibilitate toxicitatea relațiilor de familie și straturile sociale din provincie, pornind de la cea mai bună propoziție de început: „Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală”. 

Până luna trecută, a fost cartea mea preferată din tot ce a scris și una dintre preferate all time. A detronat-o cea mai recentă apariție, Repetiție pentru o lume mai bună – un manifest direct și abrupt a tot ce e greșit la omenire azi, care te scoate din ritm și te obligă să nu evadezi, să fii martor la sfârșitul lumii palpabil, la care participăm și eu și tu, zi de zi. 

La prima vedere, romanul pare să fie despre Paul, un tip de 50 de ani din București care fuge de responsabilități, își pierde tatăl bolnav de demență, băltește în relații disfuncționale și simte cum viața trece impasibil pe lângă. Dacă insiști, vezi că Repetiție pentru o lume mai bună este despre uitarea, suferința, moartea și mica corupție care planează deasupra, oricât ai încerca să te ferești. E despre viața care a trecut înainte să înceapă, despre iluzia unei lumi mai bune – nu te lăsa păcălit de titlu. 

Mihai Radu apasă cu degetul pe frica noastră de moarte, de îmbătrânire, de capcanele capitaliste. Le problematizează c-un umor care te face să râzi cu voce tare și să iubești limba română și buzunarele ei de la piept, dar nu te lasă să scapi ușor. De fiecare dată când lași cartea din mână, rămâi câteva secunde sub pelerina ei, îngenunchiat de felul tranșant în care filtrează lumea. 

L-am întrebat mai multe despre cum i s-a ivit povestea, cum supraviețuiește într-o lume parcă specializată în dezamăgire și de ce apare echipa preferată de fotbal în toate scrierile lui.

Printre întrebări, vei citi câteva fragmente din carte. Fără spoilere. 


Nicoleta Rădăcină: Ai spus într-un interviu că faci parte din generația tuturor sfârșiturilor de lume. Mi se pare că Repetiție pentru o lume mai bună aduce aceste sfârșituri împreună: schimbări climatice accelerate de capitalism, îmbătrânire și uitare, nepotism și dezumanizare. E un tablou foarte realist.

Mihai Radu: Generația care asistă cum se fac bani cu sfârșiturile de lume, ca într-un bâlci. 

Da, Paul (n.r. naratorul) face parte dintr-o generație cu totul pierdută – oamenii aceia care aveau 20-20 și puțin de ani la Revoluție, cei care și-au luat cea mai mare țeapă, pentru că au luat speranța în plin. În bot, ca să zic așa. Au crezut în ea fiziologic, că e vârsta la care se lipește speranța de tine în cel mai bolnăvicios mod cu putință.

Mai ales că trăiam cu un imaginar destul de greșit despre libertate. Cei care erau atunci undeva la 40 de ani se sting azi în tăcere, într-o imensă tristețe. Pe alocuri putem vorbi de tortură din partea acestui stat. Săracii, pur și simplu, nu au înțeles ce li s-a întâmplat după Revoluție. Dar generația lui Paul a crezut că poate schimba – țara și lumea e a noastră!, o putem modela, suntem aici, suntem în forță, știm ce vrem, nu avem de ce să eșuăm, pentru că avem totul la îndemână. Nimic mai greșit.

Văd eșecul peste tot – presă, politică, raportarea celor de vârsta mea astăzi (n.r. 45 de ani) la societate și la ceilalți. E un eșec desăvârșit în tot ceea ce ni se întâmplă.

Mai mult decât atât, oamenii aspiră să se integreze în căcatul ăsta, nu să-l distrugă, nu să denunțe totul ca fiind greșit. Nu… ei zic că e greșit până ajung să se integreze în sistem. În momentul în care s-au integrat, brusc, capătă un minim de confort – nu contează că ăla nu e confort și că le distruge toată viața, le ocupă tot timpul, îi transformă în niște păpușele. „Lasă că, uite, copilul meu merge la grădiniță, grădinița e bună, cred că o să-mi permit cu mici sacrificii și o școală privată, hai că nu-i rău, lumea e frumoasă, creditele sunt Dumnezeu.” 

Sfârșitul nu e ca în Don’t Look Up, el se întâmplă într-o perioadă lungă, în care oamenii se vor adapta acelui sfârșit și apoi se va sfârși, cumva. Sfârșitul e acum, a început, va continua.

Nu văd alt proiect literar decât un proiect al sfârșitului în momentul ăsta, toate celelalte mi se par niște copilării sau pur și simplu necredibile. Mai repede aș citi un roman istoric decât să citesc un roman de azi despre frumusețea vieții la țară. Sau un suprarealism nu știu de care. Singurul proiect care poate să rămână în picioare artistic azi este romanul acestui sfârșit în care cred că suntem.


NR: Ca cititor, ție, personal, ce-ți oferă genul ăsta de roman al sfârșitului? 

MR: Nu știu exact. Cumva, sfârșitul recuperează în diferite feluri tot parcursul. Dinspre final, privești spre începuturi și rescrii totul – așa facem și cu viețile noastre: cu fiecare vârstă ne rescriem trecutul. Practic, doar trecutul se schimbă în viețile noastre.

Citesc mult despre Evul Mediu în perioada asta, chiar de dinainte de a începe pandemia. E o lume încheiată acolo, fixă, veșnică, o lume care s-a prăbușit la un moment dat. 

Spre exemplu, lumea de azi mi se pare infinit mai străvezie în articulațiile ei. Lumea de azi își pune zilnic autopsia pe masă. E atât de fucking in your face totul. „Să dezvăluim că marile corporații sunt…” Nu ai ce să mai dezvălui despre ele, chiar e pe față, și nu de azi, ci de mult timp. Nu e nimic de dezvăluit. Nu ai ce să mai descoperi despre falsul proiect democratic, sau despre BOR, despre războaie, despre Servicii. 


Prima etapă a proiectului „Copiii de plastic” urma să fie o acțiune „de conștientizare”. Bineînțeles, așa e mereu, în tot bullshit-ul ăsta care a devenit ecologia făcută cu banii marilor companii – acțiuni de „conștientizare” prin care oamenii simpli să „conștientizeze” că nu e bine să arunce plasticul și să se transforme în niște căței care-și adună singuri rahatul în punguță, dar să nu cumva să „conștientizeze” ce bani fac corporațiile cu „punguțele” acelea și cum ei înșiși au devenit între timp niște oameni de plastic care-și duc viața pe un căcat foarte mare pe care n-o să-l adune nimeni niciodată. Să „conștientizeze”, adică să se învinovățească, de fapt despre asta e vorba. Iar omul, cu cât e mai prost, cu atât îi place să „conștientizeze” mai mult. Are impresia că aprinde faruri în noapte și vede. O prostie.

– Repetiție pentru o lume mai bună


NR: Care a fost gândul care a pornit cartea?

MR: Am o obsesie cu bătrânețea. Mi se pare ireală, mi se pare de neconceput că cineva e așa cum ești tu acum, la 28 de ani, și peste 40 o să fii bătrână. Bătrânii mi se pare că sunt o altă rasă, o altă specie, cu totul. Copiii, la fel. Și maturitatea asta, cea mai stupidă chestie – când te autoiluzionezi și crezi că știi că așa e viața, că ești în deplinătatea tuturor chestiilor umane, rațional, afectiv, tot ce vrei. 

Când ești, de fapt, o trecere între aceste două specii – copil și bătrân –, care au lumile lor, care nu se ating cu lumea adultului, care bâjbâie, face tâmpenii, se căsătorește, face copii, suferă. Și apoi, stai așa că-s bătrân, am căzut în capcană.

De la chestia asta cu luat tatăl acasă de la azil am plecat. Am scris primele chestii despre asta, că niciodată nu scriu totul liniar, de la început.


NR: Cum te gândești la propria ta îmbătrânire?

MR: Nu vreau să mă gândesc. Adică mă gândesc continuu, dar nu vreau să mă gândesc. Te gândești că e în tine bătrânul ăla. E un lung proces al nașterii acestui bătrân. Nu știu cum poate să meargă povestea cu iadul când există bătrânețea. Mi se pare absurd.

Nu mai auzi, nu mai vezi, simți totul altfel, ai un corp care nu te ascultă, te uiți în jur, îți zici „o să plec de aici, mă uit la ăia tineri, mișto, eu mă duc acasă, nici nu văd la televizor, mă ia somnul, poate mor în somn”, groaznic. 


Ochii slăbesc, îmi spuneam, se sting în ei înșiși, carnea devine insensibilă, se transformă într‑un material ca o cârpă oarecare, părul dispare, dinții mor, articulațiile înțepenesc, iar oasele se fragilizează. Fiecare e împins tot mai departe în el însuși, rătăcește spre liniștea unui punct ideal și indiferent. Corpurile nu se mai văd unele pe altele, deși stau față în față, iar irișii s‑au uscat. Îl atingi pe celălalt și ce dacă‑l atingi? El însuși, de dincolo, nu poate să ajungă la propria piele, la propriul corp în care tu bați cu degetele ca într‑un zid: lumea devine un parc în care oameni orbi plimbă câini orbi. Ceață neagră între corpuri și atât. Poate niște amintiri plantate ici-colo, ca niște copaci, de primăria absurdului. Nu le vezi, doar le auzi, cum ai auzi un televizor pornit într‑un apartament vecin. De fapt, în timp, te convingi că nu auzi nimic, că totul a fost de fapt un zgomot de fond. Și într‑un anumit moment probabil încetezi cu totul, pierzându-ți încordarea de a mai fi ceva.

Ne despărțim de corpurile noastre și corpurile noastre se despart de noi și de celelalte corpuri, amintirile se despart unele de altele cum s-au despărțit odată continentele, se topesc, și în tot acest timp, ca un motor, vibrează sub tine o teamă fără nici un înțeles. Teama turându‑se ca un avion care decolează.

– Repetiție pentru o lume mai bună


NR: Paul pare, în bună parte a romanului, un om oribil. Nu vrea să-și ia tatăl de la azil, pleacă din viețile oamenilor din jur fără explicații, îi ia peste picior fără mustrări de conștiință. Și, totuși, e un personaj magnetic, critică capitalismul și cărțile de dezvoltare personală care spun că toată treaba stă în traumele din copilărie, fuge de liberul arbitru, e cinic și sarcastic. Cum l-ai gândit? 

MR: L-am gândit exact ca tipul care a pierdut, dar care știe și că nu a fost în stare de anumite eforturi. Ba chiar se felicită pentru asta, deoarece acele eforturi, în lumea de azi, sunt fix ceea ce își dorește sistemul ca să fii un „băiat bun”, înregimentat. Știe că dacă ar fi făcut mai mult, probabil ar fi putut să-și țină familia, dar nici n-a vrut. 

Îi place să fie loser, cred, are o voluptate a căderii. Vede o frumusețe în abandonare – când e bolnav, când e uitat, când e la mama dracu’ în nu știu ce spital pe glob și nu știe nimeni că-i acolo. 

Înțelege că ăsta e adevărul despre viață – să fii uitat, abandonat. Altfel, ne mai mințim o vreme. Lasă că familii, lasă că prieteni, lasă că copii, lasă că înseamnă ceva să lași ceva după tine. Sunt păcăleli. E un om care s-a cam vindecat de speranță și în ceea ce-l privește, și în ceea ce îi privește pe alții.


NR: E într-un punct în care suntem mulți acum – cu război, pandemie, schimbări climatice. Chiar zice la un moment dat în carte: „Suntem în căutarea unei unicități și încercăm să dăm tuturor lucrurilor un sens, deși cu cât trece timpul e tot mai evident că nu au niciun sens”. Înțeleg ce zice, dar mi se pare și periculos, pentru că asta ne fură și ultimul strop de speranță. Ție ce-ți dă sens zi de zi? 

MR: Singura speranță viabilă ar fi aceea de a reduce din suferința atâtor sute de milioane de oameni de pe glob: copii care mor efectiv zilnic de foame și boli, bătrâni uitați, abandonați. Despre ce altă speranță să vorbim într-o lume în care mai repede vezi urșii panda făcând filme porno decât să se creeze solidarități. Apropo de animale: sunt multe zeci de ani de când are loc un masacru la nivel mondial.

Aceasta, da, ar fi o speranță: dacă am putea micșora cantitatea de suferință de pe acest pământ. În rest, ne mințim. Societățile în care trăim ne lasă la îndemână doar salvări personale. Întregul însă e pierdut definitiv.


Am crezut cu toată ființa în omul adult. Nu știam că el nu există. Nu știam că nu e decât o fantomă plină de frică. Nu știam că e un căcăcios care se împachetează în tot soiul de minciuni. Mă întrebam uneori dacă nu cumva groaza cea mai mare a vieții mele a plecat din asta: am intrat în cuibul adulților, iar acolo erau numai jucării stricate, mame deprimate doritoare de alte vieți și bărbați beți speriați de moarte. Beam un Purcari cu apă minerală și mă gândeam la gura uscată a tatei, ca și la toate acele întrebări despre ce merită și ce nu merită cineva.

– Repetiție pentru o lume mai bună


NR: Uitarea are un loc special în roman. Îmi vine să zic că în România folosim tare mult uitarea pe post de antidot, dar nu ne face neapărat bine. Tu ce crezi?

MR: Din păcate, da, în România uităm mizeriile zilei de ieri, chiar. Nu mai spun de regimuri întregi. Te întrebi: oare cum poate societatea să uite că Ciucă e plagiator sau că soția președintelui țării e o hoață care a furat o casă? Fix asta spune justiția. Serviciile scriu legile Serviciilor, se desființează instituții doar pentru a nu fi dovedit că premierul țării e ciorditor, un procuror plagiator și el și cu o carieră mizerabilă e pus judecător la Curtea Constituțională și câte și mai câte. Nici nu mai cred că e vorba de uitare… Stăm în uitare, suntem uitare, repliindu-ne pe mize cretine.


NR: Ai spus undeva că o carte e ca o scrisoare pe care le-o dai multora. Cu ce vrei să rămână oamenii după citirea acestei cărți?

MR: Cu ideea de a se recunoaște, de a-și recunoaște propriile minciuni. Cum tot zicem că avem un sistem de valori, la fel cred că există și un sistem de minciuni care funcționează foarte bine la nivel colectiv și la nivel individual. Colectiv ca generație, colectiv ca români, apoi colectiv ca europeni și ca cetățeni ai globului.


Încă de la început ne iubeam de parcă poșteam o migrenă. Fie ne futeam și era minunat, fie sufeream, eram agitați și triști, atârnam la filme în fața televizorului – încercam să stăm îmbrățișați, iar în acea îmbrățișare să nu cumva să ne atingem, dacă asta are vreun sens pentru cineva. Certurile erau o binevenită varietate, apoi plecam. Ea o trimitea pe Lavinia la maică‑sa, se închidea în casă, plângea, bea și fuma, îl suna pe moșul ăla de Hitler care abia aștepta.

— Ce vrei? Spune‑mi ce vrei? m‑a întrebat odată, era ora unu noaptea, fumam în bucătărie amândoi.

— Să plec.

— Să pleci de acasă, asta vrei?

— Să plec mereu, de oriunde.

— Morții mă-tii, faci replici de filme cu mine? Și a început să arunce cu farfurii nespălate în mine.

– Repetiție pentru o lume mai bună


NR: Care-i faza cu Universitatea Craiova, pe care o integrezi cu succes și umor în mai tot ce scrii? 

MR: Sunt mega fan Universitatea Craiova. E fascinant cum o chestie atât de gratuită – a fi suporter – rezumă cumva viața din toate punctele de vedere. E gratuit, e ultra pasional, trăiești niște fericiri fascinante, urăști lucruri, ți-ai tăia o mână pentru nu știu ce la un moment dat, dup-aia zici că nu, niciodată n-o să mai țin cu ăștia, nici nu mă mai uit, peste o săptămână ești din nou acolo și te uiți cum joacă și zici hai, poate batem acuma.

Iar toate acestea se întâmplă pentru că la un moment dat în copilărie ai fost dus la niște meciuri de fotbal ale unei echipe și vezi atâta fericire și pasiune peste tot în jur. 

Eu am copilărit în Craiova exact în perioada Craiovei Maxima (n.r. a doua generație de aur a Universității). Aveam 6-7 ani și îmi amintesc atmosfera pe vechiul stadion Ion Oblemenco. Se stătea peste tot, nu era cu scaune, stătea om peste om, te duceai cu 3-4 ore înainte ca să găsești un loc, erau oameni care stăteau acolo de dimineața, jucau table, spărgeau semințe.

Când ești mic, te modelează aproape ireversibil. Deși îți dai seama după că e o prostie, dar nu pentru că e un joc, ci pentru că gratuitatea actului fondator a acestei chestii e dezarmantă și nu te poți abține. N-ai cum să nu înțelegi dependența. Un suporter va înțelege întotdeauna dependența de orice. 


NR: Dar nu toți devin suporteri, deși mulți sunt duși pe stadion de părinți. 

MR: Da, ăia mi se par mai triști. Ar trebui să se caute la inimă. Să vadă dacă o au.


De sărbători oamenii au o vibrație stranie, ca și cum o voință de care sunt străini îi face să se lovească unii de alții, să se înghesuie, să‑și amestece trupurile, ai zice spre slava unui trup mai mare și‑a uitării de sine. Ceea ce, totuși, nu ar fi chiar atât de rău. Decembrie e prietenul care‑ți spune: „O să fie bine, o să vezi!“, deși tu ai în mână niște analize care arată ca dracu’. Știi clar că nu, nu o să fie bine, și știe și el. Altfel, cât de sinceră e luna noiembrie, cât de seacă, cât de lipsită de amăgiri! Promisiunea acelui întuneric definitiv, răceala zidurilor, pământul care mormăie. Noiembrie e acel ucigaș plătit din filme care te așteaptă totuși să-ți deschizi o bere și să tragi o țigară. Într‑un fel, nimeni nu se vindecă, de fapt, de luna noiembrie. 

– Repetiție pentru o lume mai bună


NR: Ai spus undeva că îți dorești mai mult timp pentru citit decât pentru scris. Ce ai vrea să citești dacă ai avea mai mult timp? 

MR: Aș vrea să citesc mai multă nonficțiune, istorie, în principal, și mai multe despre moda asta a neuroștiințelor… prin care ne raportăm la descoperirile despre mintea umană într-un sens în care aflăm despre noi lucruri uimitoare și, vai, noi credeam că suntem într-un fel, dar suntem de fapt într-un cu totul alt fel. 

Deși nu se schimbă nimic, mergem exact pe aceleași chestii, facem exact aceleași lucruri, instituțiile rămân la fel, raporturile de putere rămân la fel, ne urâm cu aceeași forță, dar totuși, iată, descoperim despre noi că suntem altcineva. 


Acest articol apare și în: