Mi-am făcut un obicei din a vizita grupul de Facebook The never forgotten Romanian children și altele cu aceeași misiune: reconectarea copiilor adoptați cu familiile lor biologice. Citesc discuțiile românilor răspândiți prin lume, uniți de aceeași dorință de a ști despre viața lor înainte de a fi printre cei peste 30.000 care au trecut granițele alături de părinții adoptivi. 

„Salutări din Canada”, „Salutări din Italia”, „Salutări din Franța”, își încep mesajele tinerii între 20 și 40 de ani care își caută rădăcinile. Postează fotografii din copilărie și din prezent, în speranța că vreo rudă sau vreun vecin i-ar putea recunoaște. Mulți povestesc că au avut parte de familii frumoase și că sunt recunoscători că au crescut peste hotare; dar le lipsește povestea de acasă. 

Au plecat din România cu eticheta de „copii ai lui Ceaușescu”, pe care o purtau ca blestem și motiv al înstrăinării. Au fost moștenirea unui sistem comunist, pro-natalist, care controlase viețile reproductive ale femeilor și umpluse instituțiile de protecție cu copii nedoriți și guri prea multe de hrănit în niște ani de frig și foame. La căderea comunismului, instituționalizam cei mai mulți copii din Europa – 2.4% din totalul celor sub 16 ani.

Unii dintre tinerii de pe Facebook știu numele părinților din România. Alții își amintesc că aveau frați și surori în orfelinatul din care au fost adoptați. Majoritatea precizează și că nu-și condamnă familiile biologice. „Nu vă caut pentru a vă judeca, vă caut pentru a vă cunoaște”, scrie un băiat care spune că a fost găsit într-o scară de bloc și dus într-o casă de copii, fără să i se poată determina vreodată identitatea reală. 

Uneori apar și comentariile mult așteptate: „Sunt sora ta, ți-am scris în privat”, „Mai ai 3 surori și un frate, sunt vecin cu ei!”, „Ai găsit-o pe mama ta? Mama mea o cunoaște!”.

Lucian Schepers a sperat și el la un astfel de comentariu după ce și-a postat povestea pe grup. „Numele meu la naştere a fost VOINEA LUCIAN IONUȚ. M-am născut în CONSTANȚA sau la BUCUREŞTI pe 04.07.1986 sau 21.07.1986, nu sunt sigur de data exactă a locului și a nașterii nici în ziua de azi”, începea mesajul lui.

Când tot ce ai la îndemână pentru a înțelege cine ești sunt niște documente într-o limbă străină, confuzia e inerentă. Mai mulți comentatori i-au explicat că CNP-ul lui arată că e născut pe 20 iunie 1986. Dar are și un pașaport emis în 1993, cu sigla Republicii Socialiste România, în care data nașterii lui e 20 octombrie. Plus că se încurcă în datele eliberării documentelor. Sunt prea multe hârtii – unele cu numele românesc, altele cu numele belgian – mai toate emise în anul adopției. Nu știe în care să aibă încredere.

Ce e sigur e că Lucian are 36 de ani și a fost adoptat în 1993 de un cuplu de belgieni. 

Anul trecut și-a dat familia adoptivă în judecată, ca să nu le mai poarte numele. Instanța belgiană i-a respins cererea, motivând că acesta nu este un drept, ci o excepție aprobată doar de rege, atunci când nu produce rău niciunei persoane. Întoarcerea la numele românesc nu ar schimba faptul că soții Schepers sunt părinții lui, legal, și ar crea confuzie, i-au explicat și i-au cerut să plătească peste 1.000 de euro taxe pentru solicitări inutile. Așa că Lucian s-a mutat în București în încercarea de a înțelege singur ce s-a întâmplat în primii lui șapte ani de viață. E convins că actele pe care le-a obținut sunt false și vrea să dovedească asta, ca să-și recapete identitatea. E planul pe care mi-l repetă mereu din iulie 2022, când l-am cunoscut.

Lucian e unul dintre cei care nu pot înainta în viață fără să-și stăpânească identitatea completă. Încearcă orice – avocați, emailuri și telefoane către zeci de instituții din România, plângeri la poliție în care reclamă că a fost victima traficului de persoane, căutări nesfârșite online. Vrea să umple toate golurile lăsate de acte pentru că are ani din viață despre care nu știe nimic, iar cronologia trunchiată îi dă insomnii. 

„Lipsesc lucruri! Nu e normal să nu știi unde ai trăit timp de doi ani! Nu te-ar îngrozi asta?”, m-a întrebat când i-am explicat că pe atunci era comun ca un copil abandonat să stea doi ani în spital până când îl preluau autoritățile. Lucian speră că după ce va găsi adevărul, o să-și înceapă, în sfârșit, viața și o să poată s-o uite pe cea pe care simte că nu a ales-o și care i-a făcut doar rău. 

Studiile care au analizat dezvoltarea copiilor români adoptați din instituții au arătat că o identitate culturală puternică protejează de depresie, auto-vătămare și tendințe suicidare și contribuie la construcția unui sine sănătos. Când ți s-a spus că ai fost salvat dintr-un loc îngrozitor, aflat într-o țară care își maltrata copiii și ți se amintește constant că ești diferit – prin numele primit la naștere, culoarea pielii, accentul cu care ai deprins limba țării adoptive –, plutești între lumi, fără să simți că aparții, de fapt, undeva. Adopția internațională înseamnă și construcția unei identități duale. Dacă copilul nu a simțit că aparține cu adevărat familiei adoptive și noii culturi, descoperirea sinelui în țara natală promite umplerea unui gol, dar te poate și înghiți. 

Am vrut să-i înțeleg căutarea lui Lucian pentru că e o variantă tragică a unui vid identitar împărtășit de mii de oameni cu destine similare. În ultimele cinci luni i-am fost alături în timp ce căuta obsesiv explicații pentru fiecare frântură de informație care l-ar putea elibera dintr-o existență pe care o compară cu un CD „blocat în loop”, pe care e obligat să-l asculte la nesfârșit.

---

Dar în spatele acestei etichete existau familii biologice care nu aveau cu ce să-i crească, erau mame adolescente care nu avuseseră acces la contracepție și erau zeci de ani de propagandă în care statul pozase în părintele care educă și crește în spiritul comunist. Unii „orfani” aveau familii care îi vizitau sau îi luau acasă în vacanțe. Alte mame își spuneau că o să-i ia înapoi când o să aibă mai multe „condiții”: încălzire, apă curentă, hrană. Lucian avea o mamă în certificatul de naștere și o linie în dreptul tatălui. Sub 1% din „copiii lui Ceaușescu” erau, de fapt, complet orfani.

Moștenirea comunistă a început cu decretul din 1966, care a interzis avorturile și a limitat contracepția. Un an mai târziu, cifra anuală a nașterilor din România s-a dublat, iar specialiștii estimează că numărul copiilor abandonați anual s-a dublat și el. Copiii locuiau în instituții răspândite prin toată țara. În 1989, infrastructura rezidențială arăta așa: 65 de leagăne (pentru copiii de 0-3 ani), 224 de case de copii școlari și preșcolari, 113 grădinițe și școli „ajutătoare”, plus alte instituții pentru „deficienții recuperabili” și 33 de cămine-spital pentru „irecuperabili”. 

Supra-aglomerate și fără personal instruit corespunzător, instituțiile au fost medii propice pentru abuzuri, accidente și chiar moarte. La finalul regimului comunist, când precaritatea afecta întreaga țară, nutriția copiilor din instituții suferea dramatic. Ca să trateze anemiile cauzate de malnutriție, medicii apelau la transfuzii, într-o perioadă în care România nu testa sângele pentru HIV, pentru că Ceaușescu susținea că e o boală a Occidentului decadent. Copiii din leagăne care se infectau cu HIV în spitale la sfârșitul anilor ’80 nu erau diagnosticați oficial și mureau ascunși, fără tratament. Abia după Revoluție, când jurnaliștii străini au fotografiat copiii bolnavi, am recunoscut că ne confruntam cu o epidemie. În anii ’90, jumătate dintre cazurile de HIV/SIDA din Europa proveneau din România. 

Constanța, orașul în care s-a născut și Lucian, a fost unul dintre cele mai mari focare de HIV din România. Actele lui spun că a fost abandonat la naștere în Spitalul Județean și că, în 1988, a fost plasat în Leagănul Cernavodă. Mărturiile străinilor care au făcut voluntariat acolo vorbesc despre un leagăn cu sute de copii lăsați să stea în propriile fecale, hrăniți cu un terci gros de lapte, insuficient dezvoltați și mai niciodată ridicați din pătuțurile de fier. 

Dacă așa au arătat și primii ani din viața lui Lucian, care nu are nicio amintire din Cernavodă, efectul acestui vid de afecțiune și grijă poate fi irecuperabil și prohibitiv pentru atașamentul sigur de un părinte, după cum au arătat mai multe studii neurologice despre copii instituționalizați. Oricât de mult au încercat unele familii adoptive să vindece traumele copiilor români, pentru unii dintre ei neglijența primilor ani a fost atât de severă, încât nu au ajuns niciodată să aibă încredere în noua familie sau să o iubească.

Lucian nu crede că a fost vreodată în Cernavodă, pentru că a vizitat orașul acum, la 36 de ani, și nu a simțit nimic. În cele mai vechi amintiri ale lui se vede rătăcind printr-un București în care Casa Poporului e încă în construcție. „Parcă sunt în mijlocul Revoluției și m-am pierdut de familie, apoi totul se face negru”, a încercat să-mi descrie. E un amalgam de imagini văzute online pe care mintea lui le-a folosit ca să umple golurile. Le-a rulat atât de mult în gând, încât se simt ca și cum ar fi ale lui. 

Când era mic, Lucian nu știa nimic despre epidemia HIV din oraș. A văzut în dosarul lui de adopție un test negativ și s-a întrebat mulți ani de ce i-au făcut această analiză înainte de a-l duce în Belgia. A aflat abia la maturitate că, în acei ani, un ac nesterilizat sau o transfuzie de sânge i-ar fi putut schimba viața. 

Când locuia în Leagănul Cernavodă nu știa nici cât de norocoasă a fost evaluarea medicală sumară prin care a trecut în jurul vârstei de 3 ani, în urma căreia a fost transferat la o casă de copii preșcolari din Constanța. A aflat din reportaje că, dacă atunci n-ar fi vorbit, n-ar fi mers, n-ar fi stat pe oliță sau ar fi fost insuficient dezvoltat fizic, ar fi putut primi eticheta de „irecuperabil” și ar fi ajuns într-un cămin-spital.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), dar și mărturiile unor supraviețuitori și angajați ai sistemului, au arătat că unii copii ajungeau să poarte această etichetă definitivă fără să aibă vreo dizabilitate la momentul internării, ori având deficiențe de vedere sau auz. Căminele-spital erau cel mai rău loc în care puteau ajunge copiii după evaluarea medicală sumară. Acolo nu mai învățau să mănânce sau să se îmbrace singuri, nu aveau parte de educație și se degradau, fără vreo șansă de a duce o viață adultă independentă.

Nume ca Cighid, Sighet, Siret, Tătărăi, Plătărești înfioară și astăzi, la 20 de ani de la închidere. Sunt locuri în care sute de copii au murit din cauza neglijenței, dovadă fiind și cimitirele pe care căminele le aveau în proximitate. 

Pentru Lucian, comunismul e un concept difuz. Știe că unele dintre cele mai importante lucruri din România s-au realizat atunci. Îi plac Casa Poporului și Transfăgărășanul. Era prea mic ca să înțeleagă cum era viața din afara instituțiilor. Și-a imaginat chiar că poate e fiul cuiva important din Partidul Comunist și de aceea nu poate să-și recupereze identitatea. Pentru el, anii ’90 sunt „Vestul sălbatic”, în care s-au petrecut atrocități fără să fie nimeni pedepsit. 

---

Ca voluntar, am trecut prin sute de fotografii și ore de casete video din căminele-spital televizate internațional după moartea lui Ceaușescu; România era o uriașă casă de copii. Am văzut preșcolari care arătau precum cei de creșă, copii care se ridicau pentru prima dată în fund, voluntari străini care instruiau personalul românesc să atingă copiii, să le vorbească, să-i ridice din pătuțuri măcar 10 minute pe zi. Erau angajați cărora li se păreau ridicole cerințele, dar erau și oameni care se bucurau să învețe în sfârșit metode care ar putea funcționa. Pentru că sistemul de protecție a copilului era un angajator mamut, iar în acei ani în care se închideau fabrici ultimul lucru pe care ți-l doreai era să rămâi pe drumuri, personalul încerca să participe la reformă.

Copiii din căminele-spital stăteau legați de paturi, acoperiți cu zdrențe, înfometați și înfrigurați. Dacă nu se puteau deplasa singuri, nu vedeau niciodată soarele. Cei care ieșeau în curte apar în imagini tăvălindu-se în noroi sau mâncând iarbă, supravegheați doar ca să nu fugă. Într-o iarnă, la Plătărești, voluntarii au găsit zeci de copii legați pe care nu-i mai vizitase nimeni, pentru că zăpada fusese prea mare și niciun angajat nu mai venise la serviciu câteva zile. În aceste instituții, copiii mureau de pneumonie, de la răni pe care și le provocau singuri, de la malnutriție și de la numeroase accidente – o fetiță de la Sighet a alunecat în găleata cu ceai fierbinte și s-a stins din cauza arsurilor profunde. La căminul-spital din Cighid, în perioada 1987-1990 au murit 138 de copii dintre cei 183 internați. Majoritatea aveau între 3 și 5 ani.

Clădirile pentru cei fără dizabilități ascundeau uneori un tip de sălbăticie care apare când forțezi sute de copii să trăiască la comun, cu insuficienți adulți responsabili în preajmă: legănat obsesiv din cauza lipsei de afecțiune, lupte între ei pentru distracția colegilor mai mari, abuz sexual, angajați care purtau halate albe ca să-și protejeze hainele de stradă, amplificând senzația de mediu bolnav.

Acest grad de neglijență e moment de referință în multe dintre studiile despre atașament și despre nevoia copiilor de atenție și afecțiune. Concluzia studiilor precum Bucharest Early Intervention Project (BEIP), care au analizat dezvoltarea neurologică a copiilor din șase leagăne din capitală, comparativ cu copiii plasați în asistență maternală sau care creșteau în familii obișnuite, a fost că instituționalizarea în primii ani de viață produce efecte severe asupra coeficientului de inteligență și a comportamentelor socio-emoționale și crește riscul dezechilibrelor psihiatrice. 

Astfel de studii ne-au convins să interzicem instituționalizarea copiilor sub 2 ani, pentru a preveni aceste tragedii. Din punct de vedere etic, BEIP a fost criticat pentru că specialiștii erau conștienți de toxicitatea mediului în care au ținut copiii cercetați, într-o perioadă în care alte leagăne se închideau. 

Lucian și-a petrecut primii trei ani fix într-un pătuț de fier, mai întâi la spital și apoi la leagăn. Crede că a fost destul de ferit de abuzuri la casa de copii preșcolari din Constanța, unde a stat până la 7 ani. Își amintește că avea prieteni, că nu-i plăcea somnul de prânz și că îngrijitoarele țipau ca să îi oblige să închidă ochii. Parcă aveau un televizor la care se uitau toți și poate de acolo i-a venit ideea că ar vrea să fie adoptat în America. Știe doar că voia și el, pentru că i se părea „țara tuturor bogățiilor”. 

Povestea „orfanilor” era atât de mediatizată și de legată de dorința străinilor de a-i salva, încât era binecunoscută chiar și de către copiii din instituții, în niște ani fără internet. Încă din primele luni ale lui 1990, aeroporturile din România s-au umplut de familii care doreau să scoată copiii din orfelinate și să le ofere o altă viață.

După nici doi ani de democrație, România devenise furnizorul a cel puțin o treime din totalul copiilor adoptați anual la nivel global. Peste 10.000 de copii părăsiseră deja țara. Și alte țări ex-comuniste permiteau adopțiile internaționale, dar, mediatic, urgența de a salva copiii din România părea mai mare.

După ce s-a trezit cu mii de cereri din partea străinilor, România a încercat să-și pună la punct legislația pentru adopție internațională. A înființat Comitetul Român pentru Adopții și a decis că numai copiii din instituții pot fi adoptați internațional, asta după șase luni în care se încerca plasarea lor într-o familie din țară. Definiția și justificarea din lege pentru plecarea copiilor era că măsura „reprezintă un mijloc de a asigura copilului lipsit de ocrotirea părinților săi firești o dezvoltare armonioasă a personalității sale, dacă nu este posibilă încredințarea acestuia în vederea adopției în țară”.

În declarațiile din dosarul lui Lucian, soții Schepers spun că vor să-i ofere șansa unei vieți mai bune decât cea din România și că s-au atașat de el când avea 6 ani și a venit în vacanță în Belgia, alături de alți 24 de colegi de la casa de copii. 

Vacanțele în străinătate erau în acei ani oportunități prin care copiii instituționalizați vedeau ce sunt relațiile de rudenie și cum arată viața dincolo de clădirile mamut. Erau sponsorizate de comunități de părinți străini sau organizații religioase care voiau să le facă o bucurie copiilor pentru care trimiteau ajutoare umanitare. Dar erau și vacanțe plătite de agenții străine de adopție – o formă prin care-și prezentau „oferta” fără să mai fie nevoie ca familiile interesate să se deplaseze în România. O fostă educatoare mi-a spus că „nu oricine mergea în vacanțele astea. Îi alegeau doar pe cei mai albi și frumoși. Dacă între timp se înnegreau, nu-i mai luau în anul următor”. Nu toate vacanțele se terminau cu o adopție, uneori însemnau norocul de a lega prietenii cu niște familii de împrumut, dispuse să sprijine un copil pe termen lung cu daruri, ajutor la studii, îndrumare în carieră: șansa de a nu fi complet singur pe lume.

Lucian nu prea are amintiri din acea vacanță de două luni și nu crede că a stat prea mult cu soții Schepers. Știe că aveau o familie prietenă care aducea ajutoare umanitare în România și care găzduia copii în vacanțe. Își amintește că ei au fost cei care l-au adus în Belgia după adopție și l-au predat familiei Schepers la aeroport. „Dar ei erau oameni buni”, mi-a spus. „L-au adoptat pe un coleg de-al meu. A avut o viață foarte bună cu ei. Nu e și cazul meu.”

Din vacanța aceea i-a rămas lista de la casa de copii cu numele și datele nașterii. A găsit-o într-o seară din adolescență când s-a uitat pe ascuns în dosarul lui de adopție și a extras-o de acolo, fără să înțeleagă cum de a ajuns în posesia soților Schepers și ce înseamnă.  

Lucian a părăsit România exact când ar fi trebuit să fie transferat la o casă de copii școlari. În schimb, a început școala într-o țară nouă, cu o limbă nouă și o familie necunoscută. Spune că a fost un eșec, pentru că nu înțelegea nimic din ce se vorbea cu el și era ridiculizat de colegi. Părinții l-au retras, l-au înscris la cursuri de limbă și apoi la o altă școală unde învățau majoritar imigranții. Crede că nu a mai vorbit românește din cauza rușinii.

---

În iulie 1990, George Harrison, membru al trupei The Beatles, lansa albumul caritabil Nobody’s Child cu contribuții de la artiști ca Elton John, Billy Idol sau Eric Clapton. Versurile „No mama’s arms to hold me/ No daddy’s smile” se împleteau cu imaginea bebelușilor români care plângeau îngrămădiți în pătuțuri de care aveau biberoanele legate, ca să se hrănească singuri. Fondurile obținute din vânzarea albumului au mers către renovarea instituțiilor și instruirea personalului din România.

Într-o zi de voluntariat la Muzeul Abandonului, în timp ce treceam printr-un snop de rapoarte dintr-o mapă verde din 1992, am găsit un fluturaș roz cu titlul „To all Band, Crew & MJJ STAFF”. Era datat 1 octombrie și era un artefact al concertului lui Michael Jackson din București, la care au participat peste 70.000 de spectatori. Echipa artistului a făcut chetă și a donat orfanilor toți leii care le rămăseseră în buzunare. 

Mirajul adopțiilor internaționale ca măsură de protecție a copiilor a dus și la situații greu de urmărit 30 de ani mai târziu. Într-o scenă din 1991, documentaristul John Upton adună copiii de la căminul-spital Sighet și le spune că doar cei care își vor auzi numele vor putea pleca spre familii din America. Unii dintre telespectatori decideau pe loc că trebuie să facă ceva. Au fost femei care și-au trimis soții în România cu misiunea clară: „Ia câți poți! 2-3, fete, băieți, nu contează! Trebuie să-i salvăm”. 

Ziarele românești publicau topurile țărilor adoptatoare – SUA și Italia – în casetele cu „Știați că”, lângă horoscop și epigrame. Revista Femeia scria în 1996: „Confruntaţi cu acest halucinant negoţ cu făpturi umane, nu putem să nu ne întrebăm de unde a apărut «pasiunea» subită a străinilor pentru copiii români, mai ales că în unele cazuri micuții adoptați sunt handicapați”. Reportajul detaliază o rețea de trafic, din care făcea parte și Rodica Samoilă, directoarea spitalului Giurgiu. Samoilă facilitase plecarea din țară a 12 nou-născuți, convingând mamele sărace sau minore să renunțe la ei. În schimbul acestui serviciu, primea în medie un comision de $2.000 pentru fiecare copil. În interviul acordat revistei, medicul cercetat în libertate spunea nonșalant: „Mi se pare un act umanitar ca un copil, în loc să vagabondeze pe străzi ori să ajungă într-un leagăn, să fie trimis într-o familie adevărată”.

Pentru că tot mai mulți doritori soseau în România, înflorise piața neagră a convinsului familiilor vulnerabile să renunțe la nou-născuți sau chiar să-i producă cu intenție pentru export. Experții estimează că un sfert din totalul adopțiilor internaționale au fost copii care nu locuiau în instituții de protecție, ci proveneau din familii vulnerabile care i-au cedat.

Intermediarii acostau străinii la hotel, pe stradă sau în aeroport și le arătau fotografii cu bebeluși. Jurnalistul american Michael Carroll a fotografiat tranzacții de mii de dolari în colibe, subsoluri și camere de hotel. În fața Palatului Telefoanelor din București, a văzut cum o fetiță a fost vândută pentru o mașină, un video și 1.200 de dolari. Într-un alt cadru, un bărbat a adus un cocoș ca să convingă adoptatorii să încheie negocierea. 

Nu doar românii profitau de pe urma acestei piețe negre. Carroll scrie în cartea lui, Picturing the Possible, că a văzut într-un hotel bucureștean o americancă care tranzacționa bebeluși la 6.000 de dolari bucata. Avea trei înfășați în cutii de carton și unul într-un coș. Când l-a observat că a scos aparatul de fotografiat, femeia l-a gonit din cameră. Viitorii părinți, descrie Carroll, stăteau la coadă pe hol și erau de asemenea ostili. „Deciseseră să nu pună nicio întrebare despre de unde veniseră copiii lor.”

În primăvara anului 2000, Sue Lloyd Roberts, reporteriță BBC, s-a dus sub acoperire într-un leagăn din nordul țării, prefăcându-se că vrea să adopte. Directoarea i-a spus că un copil poate fi trimis fără probleme în Marea Britanie și că actele vor fi falsificate, iar părinții biologici păcăliți să-și dea consimțământul. 

Numeroase voci au spus că în acei ani românii își vindeau copiii, nu doar prin aceste tranzacții neoficiale, ci și printr-un sistem legalizat. Roelie Post, funcționarul desemnat de Comisia Europeană să se asigure de bunul mers al reformei sistemului de protecție între 1999 și 2005, a fost șocată să descopere, la nouă ani de la Revoluție, că Uniunea Europeană investise peste 100 de milioane de euro în reforma sistemului de protecție, dar casele de copii încă se plângeau de lipsă de alimente, mobilier, angajați instruiți. 

„Ce s-a întâmplat cu toți acești bani?!”, s-a întrebat Post când a văzut că „ajutoarele” continuau să sosească de peste tot din lume. UE, Banca Mondială, ONG-urile, numeroase ambasade și companii private donau pentru haine, jucării, mobilier, renovat și recompartimentat clădirile mamut. Și totuși România continua să abandoneze și să exporte copii, motivând că aceea este cea mai bună măsură de protecție disponibilă.

Post a ținut un jurnal din prima zi în care a ajuns în România; l-a publicat în 2007 cu titlul Romania for Export Only. „Copiii erau oferiți pe un platou de argint”, scria ea. „Cataloage cu fotografii, data nașterii și scurte descrieri precum: sănătos, drăguț, inteligent, ușor handicap, gata să ajute în gospodărie. Agenția americană United Families oferea și cea mai detaliată indicație a costurilor: între 20.000 de dolari și 40.000 de dolari.”

Când Post a început să urmărească traseul banilor pe care Comisia Europeană îi dădea României pentru reformă, a descoperit un sistem de puncte prin care ONG-urile care primeau bani europeni pentru muncă umanitară erau în același timp implicate și în business-ul adopțiilor. O familie dornică să adopte un copil român plătea zeci de mii de dolari unei agenții străine, care la rândul ei plătea un ONG românesc, care apoi dădea o parte din bani direcțiilor de protecție. În funcție de cât investeau în sistemul de stat, agențiile primeau la schimb un anumit număr de copii adoptabili. 

Deci statul român, însărcinat cu protecția copiilor, primea bani ca să-i declare adoptabili și totul era legal. Cu banii primiți, statul organiza proiecte pentru cei din instituții, renova și amenaja clădirile, instruia personalul și derula programe pentru prevenirea abandonului.  

„Adopțiile răspundeau nevoilor străinilor de a primi copii europeni, cât mai albi posibil”, mi-a explicat. Ce se întâmpla era în primul rând pentru profitul intermediarilor, nu pentru interesul copiilor.

„Adopția internațională era un soi de ruletă rusească”, mi-a spus și Mariela Neagu, care anul acesta a publicat Voices from the Silent Cradles, o cercetare Oxford University în cadrul căreia a analizat comparativ calitatea vieții a 40 de tineri în vârstă de aproximativ 25 de ani, care au crescut într-o instituție, au fost adoptați național și internațional sau au fost ocrotiți prin asistență maternală. Scopul cercetării a fost să înțeleagă, din perspectiva copiilor, cum au trăit reforma sistemului și cum le-a influențat personalitatea și identitatea.

Neagu a lucrat ca expert în domeniul reformei sistemului de protecție a copilului pentru Comisia Europeană la începutul anilor 2000 și a fost în centrul campaniei de sensibilizare „Casa de copii nu e acasă”, care țintea schimbarea mentalului colectiv al românilor, puternic influențat de propaganda comunistă care susținuse că instituțiile erau un mediu sănătos și chiar preferabil familiilor dezorganizate.

„Sistemul era extrem de nesănătos și permitea extrem de multe nereguli de toate felurile, cum ar fi adopția unor adolescenți – este cazul unei fete pe care am intervievat-o pentru studiul meu, care avea 17 ani când a fost adoptată în Italia și a locuit într-o baracă, forțată să facă curățenie și să fie un fel de Cenușăreasa familiei”, spune Neagu.

Sigur, copiii puteau avea și norocul ca familia care plătise mii de dolari pentru ei să fie una echilibrată și iubitoare. Dar a fost profund imoral că am lăsat protecția copiilor la voia întâmplării, mi-a spus cercetătoarea.

Nu crede că părinții adoptivi l-au iubit vreodată. L-au plăcut doar când era mic și atent să facă tot ce i se spunea. Nu s-a simțit tratat egal cu ceilalți cinci copii din familie. Mi-a povestit că nu avea voie să atingă laptopul tatălui dacă nu era un alt frate de față și că urlau la el dacă nu respecta regula. Că era singurul trimis la cumpărături sau pus să contribuie la renovări și curățenie. Spune că la 12 ani a fost molestat sexual de o soră și de un frate și că tatăl adoptiv i-a impus să-și țină gura când a încercat să-i explice ce se întâmplă. (În 2021, a detaliat amplu acele episoade într-o plângere la poliția din Belgia, dar dosarul a fost închis din lipsă de probe.) A avut mai multe tentative de suicid. A intrat în conflicte aprinse în care a încercat să-i smulgă tatălui dosarul cu actele adopției. 

Într-o încercare de a-l liniști, părinții i-au promis că vor merge în România să-și cunoască mama. În 2004 – Lucian nu înțelege nici acum prin cine au contactat-o și cum au găsit-o – părinții au început să corespondeze prin email cu femeia din certificatul lui de naștere. I-au propus să vorbească cu ea la telefon într-un weekend, dar el nu a avut încredere când i-a auzit vocea și oricum nu înțelegea română, așa că nu știa ce să spună. A fost convins că au pus pe cineva să se prefacă, doar ca să-i închidă gura. Și totuși, câteva luni mai târziu, părinții l-au însoțit pe Lucian la întâlnirea cu mama biologică pe holul unui hotel din Constanța.

„Venise cu o floare în mână, de parcă era o înmormântare”, mi-a descris Lucian revederea. „Nu am simțit nicio conexiune. Le-am spus de atunci: Glumiți? Asta nu poate fi mama mea. Nu semănăm deloc, e blondă și albă. Eu sunt mult mai închis la culoare. Nu arată nicio emoție că mă revede. Ce teatru mai e și ăsta?”

E convins că poți să simți dacă cineva e rudă cu tine și că o mamă adevărată nu va fi niciodată rece și nepăsătoare. Mi-a spus că i s-a făcut greață când „așa-zisa mamă” i-a dăruit o fotografie înrămată cu familia lui adoptivă. „Cine face așa ceva?! E bolnav și stupid!”

---

Închiderea pieței din România a însemnat și cazuri particulare de dezamăgire: copii care știau că au fost aleși și n-au mai putut să plece din cauza schimbării legislației, frați care nu s-au mai putut reuni, cupluri care se atașaseră de un anume copil și au rămas cu brațele goale după luni de vizite și speranțe.

Sistemul din 2004 era departe de a fi roz. Încă aveam instituții cu sute de locuri, încă se întâmplau abuzuri și încă abandonam mii de copii anual. Dar rapoartele Uniunii Europene arătaseră că adopțiile internaționale generau un cerc vicios: dacă era atât de ușor și de profitabil să ne trimitem copiii în străinătate, România nu avea niciun interes să facă o reformă solidă a sistemului. Era timpul să ne oprim.

---

O mamă din SUA a scris pe forumul Pound Pup Legacy, o platformă globală care își asumă misiunea de a expune „latura negativă a adopției internaționale”, că a făcut voluntariat într-o casă de copii din România și a adoptat două fetițe de acolo, convinsă că amândouă ar fi murit dacă ar fi rămas. „Fiica mea avea 11 ani și nu se ridicase niciodată din pătuț. Fiica cea mică este în învățământ special din cauza neglijenței. Nu vorbește și nu va citi niciodată. Dacă aș putea să dau România în judecată pentru ce le-a făcut, aș face-o într-o clipă.” 

Mulți tineri din grupurile online scriu despre „familia perfectă” pe care au avut-o și despre cum adopția i-a vindecat de terorile cu care trăiseră în casele de copii – groaza de întuneric, mâncatul și ascunsul compulsiv de mâncare, coșmarurile, neîncrederea în cei din jur. 

Izidor Ruckel e una dintre cele mai vizibile figuri ale fenomenului adopțiilor din România. Adoptat în America din căminul-spital pentru irecuperabili de la Sighet, vorbește trei limbi, e managerul unui fast-food și e activist pentru drepturile foștilor instituționalizați. A publicat o carte cu titlul Abandonat pe viață, în care povestește că a fost extrem de fericit că a fost ales pentru adopție. Primul moment în care familia lui a înțeles că adaptarea la noul mediu va fi de fapt dificilă a fost când au încercat să-i pună centura de siguranță. Izidor s-a zbătut până la epuizare, pentru că a fi legat îi amintea de imobilizările din căminul-spital și nici nu înțelegea explicațiile în engleză. Oricât de iubitori și de înțelegători au fost părinții lui adoptivi, Izidor povestește că mediul familial îi provoca furie după 11 ani în care fusese obișnuit cu violența. Nu râdea, nu-i plăcea să fie atins, rupea fotografiile din casă. Izidor îi sfătuiește pe toți cei ca el să accepte cine sunt și că nu se vor elibera. „N-o să poți niciodată să treci peste. Eu sunt atras iremediabil de acel trecut și voi fi întreaga mea viață”, a spus într-un interviu.

Acestea sunt plusurile și minusurile adopțiilor internaționale. Unele familii au rezistat furtunii de respingere pe care au primit-o din partea copiilor adoptați, altele le-au reproșat că nu sunt recunoscători, și-au retras afecțiunea sau chiar au cedat și i-au trimis înapoi în România când au simțit că nu mai rezistă. E dificil să generalizezi și încă nu am petrecut suficient timp ascultându-i pe cei care au fost în centrul acestei povești.

Pentru unii dintre cei adoptați, vindecarea traumelor a venit și cu nevoia de a înțelege de unde au plecat. Așa că, mai ales în ultimii 10-15 ani, ca și Izidor, au început să întrebe, să vină în țară, să-și caute familiile, colegii și vechii îngrijitori, să scrie cărți și să realizeze filme documentare. Norocoșii care au avut familii care le-au susținut căutarea și care i-au adoptat la vârste foarte mici s-au întors mai degrabă de curiozitate și pentru a umple un gol identitar, fără ca reuniunea să-i destabilizeze profund. Aveau o familie și o viață la care să se întoarcă. Identitatea lor nu depindea, ca în cazul lui Lucian, de regăsire.

„Identitatea este foarte importantă”, spune și Mariela Neagu. „Dar pentru că foarte mulți oameni o au, nu-și pun problema să înțeleagă implicațiile a ce înseamnă să nu o ai.” 

Să nu aibă o identitate înseamnă pentru Lucian să nu fie sigur de nimic: Unde am stat în primele luni de viață? Cum arăta acolo? Mă lua cineva în brațe? Mi-a făcut cineva rău? De ce m-a adoptat familia asta care nu mă iubește?

Refuzul lui Lucian de a-și accepta părinții adoptivi e comun, chiar și dacă nu ar fi existat vreo formă de abuz, mi-a explicat Neagu. Dorința de a-și cunoaște familia biologică apare în adolescență la majoritatea tinerilor și este cu atât mai puternică cu cât familia adoptivă refuză să le susțină această pornire. Rezistă relațiile în care părinții adoptivi nu se retrag, nu-și învinovățesc copiii că sunt nerecunoscători și trec cu ei prin durerea necunoscutului.

Furia lui Lucian e cel mai vizibilă când îi răsfoiești dosarul de adopție, compus din vreo 40 de pagini de fotocopii ale unor documente dactilografiate și îngălbenite de timp. Le-a strâns pe toate într-un dosar de plastic roșu și a scris pe aproape fiecare foaie, cu majuscule: „BULLSHIT” și românescul „RAHAT”.

„Cei care au fost adoptați internațional din studiul meu aveau niște probleme foarte puternice de identitate, care aveau impact asupra vieții lor de zi cu zi, profesionale și personale”, mi-a spus Neagu. „Intrau în relații toxice, aveau dificultăți să păstreze un job. Identitatea era o barieră în viața lor și toți voiau să știe mai multe despre România. Mulți nu mai erau în contact cu familiile adoptive la momentul interviului, pe când cei care au rămas în țară aveau relații cu părinții adoptivi.”

Pe cât de privată de oportunități sau de resurse a fost viața celor rămași în instituțiile din România, dacă au avut cel puțin un adult de care să se atașeze și care să-i îndrume, tinerii au găsit puterea să înțeleagă contextul din care făceau parte. Aveau o poveste grea de viață, dar aveau o poveste.

Identitatea culturală a unui tânăr adoptat într-o altă țară nu se dezvoltă gradual, ci pe baza stereotipurilor. Deseori li s-a spus sau au văzut în media că s-au născut într-un loc fără speranță în care copiii erau chinuiți, iar mamele erau atât de sărace, încât erau dispuse să-i vândă. Asta spune și Lucian că a simțit puternic toată viața: reproșul că nu e recunoscător pentru șansa de a fi salvat. „Fiu de târfă”, „Ajungeai prin canale dacă nu te luam”, „Mai bine nu te luam niciodată” sunt câteva dintre insultele pe care susține că le-a primit din partea familiei.

O adopție internațională înseamnă, pe lângă potențiala șansă a unei vieți mai bune, și o serie certă de pierderi: numele, limba, familia extinsă, cetățenia. Cu cât copilul e mai mare la momentul plecării, cu atât se îngroașă și lista pierderilor – o educatoare preferată, colegii cu care te jucai, o porție extra dintr-un fel de mâncare preferat al cărui nume îl uiți. Identitatea ajunge un cumul de lupte pentru a atinge sentimentul de apartenență. „Aparțin universului”, i-a spus o tânără lui Neagu. Iar un altul: „Nu mă simt deloc american, nu mă identific deloc cu această țară. Doar exist…”

Nici Lucian nu ar putea să-ți spună care e locul în care se simte acasă. Mereu s-a simțit mult mai în largul lui printre imigranți, acolo nu-i pune nimeni întrebări intruzive despre numele sau originea lui. Și-a pornit căutarea din adolescență sperând că-și va găsi mama și identitatea reală. Și-a imaginat această familie minunată, care îl caută la rândul ei și a sperat în finalul fericit care-i va aduce liniște, acceptare de sine și dragostea unor rude. 

După ce a întâlnit-o pe mama și a fost atât de dezamăgit că nu a simțit nimic, a fost convins că întreaga lui existență a fost o minciună. „Cazul meu nu e ca toate celelalte”, mi-a spus și mie când ne-am întâlnit pentru primul interviu. „E foarte complicat și ascuns. Am fost răpit din spital sau de la familia mea adevărată și mi-au dat această identitate doar ca să acopere ce au făcut.” 

Nu toate căutările identitare aduc eliberare. Uneori te țin captiv, în special când nu ești mulțumit de ce descoperi. Cât timp continui să cauți, poți să mai speri că undeva există un fir narativ mai satisfăcător.

O echipă ANPDCA i-a căutat mama biologică și i-a rezumat discuția cu ea într-un email:

„Doamna Voinea a formulat o serie de afirmații, care nu sunt susținute de documente ori alte dovezi. (…) A afirmat că nu sunteți fiul său, că fiul său biologic a fost „furat” de tatăl biologic, o persoană „cu funcție mare, importantă” despre care nu a furnizat informații. (…) Doamna Voinea a afirmat că mama dvs. biologică a decedat la nașterea dvs. În acest context, a decis să renunțe la dumneavoastră și să „vă dea spre adopție”.

Mama dumneavoastră biologică a refuzat ulterior să semneze o declarație referitor la cele afirmate, nu a dorit să furnizeze numărul de telefon și a refuzat să semneze acordul referitor la dezvăluirea datelor sale personale.”

Lucian nu a făcut consiliere înainte de a primi acest răspuns și s-a agățat imediat de narațiunea incoerentă. Mi-a citit mailul de mai multe ori, curios să vadă dacă înțeleg ce înțelege și el. „Deci ea recunoaște că nu e mama mea și că m-a furat din spital! Mama mea a murit la naștere!”, mi-a spus. Încerca să proceseze vestea că nu o va întâlni niciodată pe cea adevărată, chiar dacă consiliera de la ANPDCA i-a explicat de mai multe ori, și în email, și la telefon, că aceasta este mama lui biologică și că poate avea multiple motive personale pentru care neagă. 

Lucian a preferat gândul că mama a murit. Dar chiar și așa, tot voia să știe cine a fost, dacă mai are rude în viață și, mai ales, voia să fie pedepsiți cei care i-au dat o identitate falsă.

A depus o plângere la poliție în care a acuzat-o pe Elena Voinea de trafic de persoane și le-a atașat răspunsul de la ANPDCA. La scurt timp, a fost informat că plângerea lui a fost redirecționată la Poliția Medgidia, unde mama avea acum domiciliul.

În paralel, eu am periat internetul până când am găsit zeci de conturi de Facebook și Twitter, toate ale Elenei Voinea, cu fotografia unui bărbat la poza de profil, dar și câteva încețoșate cu ea. L-am întrebat pe Lucian dacă o recunoaște și a confirmat uimit că este persoana cu care s-a întâlnit în adolescență. Pentru că Elena publicase pe unul dintre conturi și poza unui plic pe care i se distingea adresa poștală, câteva zile mai târziu am urcat împreună într-un tren spre Medgidia.

O să descriu niște momente care mi-au adus și mai multă confuzie, dar care sunt importante tocmai pentru că aproximează cât de bizară poate fi o astfel de căutare.

Ne-am oprit mai întâi la poliție, pentru că Lucian spera că o vor chema pe Elena la secție sau măcar că vor merge cu el la adresă, de vreme ce a depus o plângere împotriva ei. Au fost două ore pierdute care i-au adus și mai multă furie din cauza replicilor bine cunoscute: „Așa era în anii ăia”, „Nu e de competența noastră”.

Ne-am dus singuri către blocul Elenei, pe lângă un parc și o moschee care l-a făcut pe Lucian să zâmbească. „Medgidia pare un loc liniștit și drăguț. Multicultural?!”, mi-a spus. În fața apartamentului de la parter, am făcut amândoi câțiva pași în spate și am fotografiat eticheta de pe ușă, care avea adăugat cu pix albastru încă un nume: Schepers. 

Lucian a ciocănit. Elena ne-a deschis întrebătoare.

„Nu știam pe cine căutați. V-am văzut pe geam”, ne-a spus. Pentru că nu părea să-l recunoască, i-am explicat că Lucian a venit din Belgia și că ar vrea să-i pună câteva întrebări, dacă e și ea de acord. 

A început să râdă și l-a întrebat: „Tot n-ai învățat românește?”.

Apoi ne-a invitat să intrăm și s-a grăbit să iasă din apartament să arunce gunoiul. De la distanță, ne-a strigat că profită că suntem noi în casă pentru că altfel vecinii vin și-i fură lucrurile. „Și ușa mi-au schimbat-o când eram plecată! Și scaunele le-au înlocuit cu unele mai vechi! Fură tot ăștia!”, o auzeam în timp ce ne uitam la canapeaua pe care spusese să ne așezăm. Pe cuvertura roșie erau trei bolovani.

Scanam prin încăpere căutând un sens, dar telefonul ei lăsat pe masă cu o slujbă religioasă care bolborosea ceva despre demoni dilua orice reper. Când s-a întors, mi-a spus în șoaptă că ascultă slujba pentru că sunt tot felul de draci care fac zgomote noaptea. I-am tradus în engleză lui Lucian sperând că nu o să creadă că inventez. A râs și mi-a răspuns că e clar că aceasta nu poate fi mama lui.

„Spune că nu sunteți mama lui”, i-am tradus Elenei. 

„Păi nu sunt!”, a râs și ea. „Eu și cu tine suntem două linii paralele care nu se întâlnesc niciodată”. A explicat apoi că nici când s-au văzut prima dată nu a simțit nicio conexiune. „Eu încercam să pun mâna pe el, el nimic.”

Era la fel și acum. Lucian se retrăgea de fiecare dată când Elena încerca să îl atingă pe picior, să-l ia de mână sau să se așeze lângă el. De la distanță, el îi punea întrebări, iar ea răspundea, șoptit și cu multe paranteze, aceeași poveste pe care le-o declarase celor de la ANPDCA. 

Pe scurt, povestea a fost cam așa: ea era curtată de mai mulți bărbați. Pe unul îl chema Lucian, pe altul Ion și asta e explicația numelui lui. Ion ar fi apărut beat la ușa ei într-o noapte și a presat-o să-i facă un copil, deși ea nu-l plăcea. Nouă luni mai târziu, a născut un băiat la Spitalul Județean Constanța. După naștere, a văzut negru și a adormit. Când s-a trezit, era singură în salon. Așa a aflat că Ion, un om foarte influent, a venit și i-a luat băiatul. Ca să nu facă scandal, o asistentă a dus-o la salonul în care erau zece copii abandonați și i-a propus să-și aleagă unul.

„Deci m-ai furat!”, a întrerupt-o Lucian țipând.

„Stai, mă, așa, că eu nu te-am furat! Eu am plecat cu mâinile goale. Nu am luat niciun copil!”, s-a apărat Elena râzând.

„Ba da, ai furat! E amuzant că ai furat un copil și mi-ai distrus viața?”

Discuția lor a continuat amețitor peste două ore. 

Pentru Lucian lucrurile păreau însă clare: mama lui murise la naștere, tatăl era, după spusele Elenei, „vaporean, mort și el pe mare”, iar el a ajuns în povestea asta doar ca să acopere un scandal care nu avea nicio legătură cu adevărata lui familie.  

Am întrebat-o dacă ar fi dispusă să meargă la o clinică de testare ADN ca să-i liniștească suspiciunile lui Lucian. Elena s-a ridicat de pe canapea și ne-a întrebat senină: „Ce vreți? Păr? Vă dau păr”. Apoi a luat o foarfecă și și-a tăiat o șuviță blondă pe care i-a întins-o lui Lucian. El a scos plasticul transparent de la pachetul de țigări pe care îl avea în rucsac și i-a făcut semn să o pună acolo. Nu voia să riște ca ADN-ul lui să ajungă pe firele de păr. Voia neapărat dovada că această femeie, care râde în timp ce povestește despre drama vieții lui, nu e mama.

Ne-am felicitat în ziua aia că am găsit-o, că ne-a deschis ușa și că de acum nu ne rămânea decât să așteptăm rezultatul.

Dincolo de tot cadrul straniu, ceva nu se lega nici în povestea pe care mi-o spusese Lucian până atunci. Elena susținea că au ținut legătura cu ani în urmă. Mi-a arătat ordine de plată prin care îi trimisese de câteva ori bani într-un cont din Belgia. El a negat că i-a primit vreodată și a spus că sigur i-a luat familia adoptivă. Ba mai mult, se mai văzuseră o dată în urmă cu zece ani, cu ajutorul unui nepot de-al ei care l-a adus la Medgidia. L-am întrebat de ce nu mi-a spus că știa de fapt unde s-o găsim. S-a scuzat că a fost acum mulți ani și nu ar mai fi găsit blocul, iar nepotul Elenei refuză să mai vorbească cu el și nu ne-ar fi ajutat.

---

Euforia s-a stins câteva zile mai târziu, când a primit un telefon de la laborator și a aflat că părul trebuia tăiat de la rădăcină ca să aibă mai multe șanse, i-au explicat, dar cea mai sigură variantă ar fi cu un test de salivă. Trebuia să mai reziste până când avea dovezi, așa că și-a anulat planurile de plecare și a început să-și caute un nou job. Peste câteva zile, m-a rugat să mai încercăm o dată cu ADN-ul. 

Și eu fierbeam să știu adevărul. Când afli atâtea povești despre corupția din jurul adopțiilor, e firesc să gândești conspiraționist. Iar când vezi răspunsurile seci ale autorităților, începi să te întrebi dacă într-adevăr nu ascund ceva: Spitalul Județean din Constanța, căruia i-a luat două luni să-i spună că nu îl găsesc în arhivă, deși actele lui susțin că s-a născut acolo; Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială, care a răspuns că nu au date despre părinții lui biologici, deși solicitarea adresată de Lucian a fost despre dosarul lui de la Leagănul Cernavodă; nedumerirea polițiștilor din Medgidia când i-am întrebat de ce în baza lor de date Elena Voinea apare fără copii.

În aceeași perioadă, am stat de vorbă și cu Laurențiu Garofeanu, regizorul unui documentar încă în lucru – Lost and Found – care spune poveste unei tinere adoptate în SUA, care află că mama și bunica au vândut-o unor intermediari când era bebeluș. Toate se adunau într-un non-sens care lăsa loc și suspiciunii de a avea în acte o mamă care nu e de fapt mama. 

Așa că ne-am întors la Medgidia în căutarea unei certitudini. Nu are rost să vă spun tot despre a doua vizită, dar sunt două detalii pe care nu o să le uit. Primul e că dispăruse eticheta cu numele belgian de pe ușa de la intrare. Elena nu ne-a deschis mai bine de o oră, deși am bătut, am strigat-o și i-am strecurat un bilețel pe sub ușă. Lucian se temea că a pățit ceva. I-am simțit îngrijorarea din voce când a strigat, repetat: „Elena, este bine?”

Când femeia ne-a deschis în sfârșit, totul a fost și mai straniu ca prima dată. 

M-a luat de mână strâns și m-a dus în dormitor să-mi arate că vecina de deasupra își spală balconul și i-a murdărit geamurile. Pe noptiera de lângă patul ei am văzut al doilea detaliu de neuitat: un bebeluș de plastic. Elena mi-a spus că i l-a dat un preot, după ce s-a spovedit, ca să se împace cu gândul că nu o să aibă niciodată un copil.

Lucian ne-a întrerupt turul bizar ca să obțină proba de salivă și să o ducem cât mai repede la laboratorul din București. Nu mai avea răbdare să-i audă poveștile, nu voia să fie în preajma ei și era extrem de încrezător că asta era ziua în care totul se va lămuri. Ne-am promis că dacă testul iese negativ, ieșim să sărbătorim.

Într-o seară de octombrie, când fierbeam amândoi în așteptarea rezultatului ADN promis a doua zi, mi-a trimis o glumă despre cum tatăl lui adoptiv ar fi un partener ideal pentru Elena și că ar trebui să-și organizeze nunta în preajma leagănului din Cernavodă. „Eu o să le oficiez slujba, iar tu poți să fii martor”, s-a înregistrat printre hohote de râs. Nu înțelegeam cum poate să mai glumească într-un moment atât de tensionat. „Trebuie să mai și râdem, Ana. Altfel ne pierdem mințile. Sunt un tip pozitiv, în general, dar recunosc că am obosit rău. Vreau să se termine.”

Apoi mi-a mulțumit că l-am ascultat în toată această perioadă. „E plăcut să te audă cineva și să rămână cu tine”, mi-a spus. Singur, într-o țară străină, își ține la curent puținii prieteni prin apeluri video. Mulți i-au spus că nu o să afle niciodată adevărul și că ar fi mai bine să renunțe. Rând pe rând oamenii au obosit să-i urmărească frământarea. „Dar nu mă las, Ana. Sunt o bestie și o să lupt pentru adevăr până la ultima mea suflare.”

A doua zi, mi-a trimis o fotografie cu interpretarea rezultatelor. Le-am citit de trei ori pentru că nu înțelegeam nimic de emoție: „Pe baza analizei genetice a celor 15 loci indicați, prezumtiva mamă nu se exclude ca fiind mama biologică a lui Schepers Lucian Ionuț deoarece prezintă markeri genetici similari”.

Lucian era agitat și confuz. „Nu se exclude nu înseamnă o certitudine, nu?”, m-a întrebat. „Ce limbaj e ăsta? De ce nu apare clar pozitiv sau negativ? Fuck this lab!”

Dacă n-ai mai văzut vreodată un test ADN, limbajul poate lăsa loc de speranță. Câteva minute mai târziu, a primit și un email cu interpretarea în limba engleză, care conținea și procentul de compatibilitate dintre cele două probe: 99.9%.

---

Adevărul trist, prefigurat de testul ADN, este că Elena l-a născut și abandonat pe Lucian din motive care astăzi par imposibil de reconstruit. A trăit toată viața singură, captivă în teoriile despre demoni și oameni care vor să-i facă rău și s-a refugiat pe Facebook, unde scrie despre un iubit imaginar pe care îl așteaptă cu cina.

Am încercat să înțeleg dacă Lucian poate să conceapă acest scenariu, dar mi-a spus că nu are încredere în laborator, că trebuie să fie o greșeală și că o să testeze în altă parte. 

Și-a petrecut prima noapte cu adevărul rulând alte scenarii în speranța că va găsi un sens: „Poate că sunt rudă cu ea, dar asta nu înseamnă neapărat că e mama, nu? Poate e mătușa mea?”; „Poate a fost violată și și-a pierdut mințile așa că nu a acceptat niciodată că a avut un copil?”; „Poate cineva a falsificat testul. Se întâmplă lucrurile astea”.

Până acum, întregul scop al lui Lucian a fost să demonstreze că Elena nu e mama lui, pentru că e dureros să accepți că ai fost abandonat cu intenție sau că rădăcinile pe care le-ai idealizat sunt de fapt ancorate într-o persoană care pare pierdută.

Totuși, în ziua în care a primit rezultatul s-a hotărât să-i trimită un SMS și să dea pentru o clipă o șansă ideii că o traumă teribilă a făcut-o să-și piardă mințile. I-a scris că testul arată că este mama lui și a întrebat-o: „De ce nu poți să accepți că sunt fiul tău? Ce ți s-a întâmplat, Elena?” 

Nu a primit niciun răspuns.

L-am întrebat dacă mesajul acesta e forma lui de a cere un pic de acceptare, dar a negat. „I-am scris asta doar ca să încerc să aflu mai multe. Refuz să cred că am vreo legătură cu familia Voinea.”

---

Astăzi mai avem doar 10.000 de copii în centre rezidențiale. Mai mult de jumătate dintre ei sunt adolescenți care vor avea nevoie de servicii sociale care să-i sprijine în tranziția spre viața independentă și să-i protejeze de trafic de persoane și exploatare. În spitale sunt părăsiți anual în jur de 400 de copii. Acum zece ani, cifra era triplă. 1.600 de români adoptă anual, iar peste 11.000 sunt asistenți maternali plătiți să le asigure o familie copiilor vulnerabili.  

Dar suntem și în prezentul în care Lucian și alte sute ca el bat la uși în speranța unor răspunsuri care să le aducă liniștea. 

ANPDCA a primit în ultimii doi ani 755 solicitări de informații din partea românilor adoptați internațional și național, plus 149 de cereri din partea rudelor biologice. Instituția a ușurat procesul de reconectare prin formulare online și informații pentru cei care își caută rudele, cu mențiunea că nu au date prea multe pentru perioada 1990-94 când România nu avea un sistem de monitorizare al adopțiilor. „Dreptul persoanelor adoptate la cunoașterea originilor și propriului trecut este reglementat explicit în legislația românească prin prevederile din Legea 273/2004”, mi-a explicat ANPDCA într-un răspuns oficial, cu mențiunea că „nu există nicio situație în care să fie nevoie ca astfel de cercetări să fie făcute pe cont propriu de persoana adoptată sau de membrii familiei biologice. Singura condiție este ca aceștia să se adreseze ANPDCA”. 

Înainte să ne bucurăm că, cel puțin statistic, pare că mergem spre bine, am lăsat niște răni deschise care vor continua să supureze în lipsa pansamentului colectiv al scuzelor, recunoașterii și compensării suferințelor – atât ale celor care au crescut în vechiul sistem de protecție, cât și ale celor care se luptă și astăzi cu consecințele emoționale ale adopțiilor internaționale.

Simina Bădică, istoric al comunismului, spune că trecutul recent este o temă destul de ocolită. Noi, părinții sau bunicii noștri, vecinii, profesorii, prietenii de familie suntem prea mulți „martori vii” ai perioadei în care instituționalizam copii în masă sau îi expediam peste hotare. „E foarte greu de vorbit despre asemenea atrocități fără să trebuiască să tragi aer în piept și să zici: OK, dar eram noi cu noi care făceam chestia asta. De ce?”, spune Simina într-un interviu pentru Muzeul Abandonului.

Dovada că trecutul este încă cu noi, chiar și 30 de ani mai târziu, se vede în căutarea constantă a celor adoptați, care în ultimii ani e însoțită și de revendicări.

Marion le Roy Dagen, autoarea volumului de memorii Copilul și dictatorul, a creat comunitatea Racines & Dignité, care reprezintă copiii adoptați în țările francofone. Marion a fost adoptată în Franța în perioada comunistă, când Ceaușescu aproba personal aproximativ 100 de adopții internaționale, în schimbul valutei. I s-a spus că mama ei a murit într-un accident, dar în anul 2000 s-au regăsit. Racines & Dignité cer anchete judiciare și comisii oficiale care să-i investigheze pe îmbogățiții pieței adopțiilor, scuze din partea statelor implicate, ușurarea accesului la informații și consiliere juridică și psihologică pentru cei care vor să-și exploreze rădăcinile. Pentru că adevărul e greu de dus singur, mai ales dacă nu e cel pe care ți l-ai imaginat obsesiv.

Justice Initiative e un demers pan-european inițiat de elvețianul Guido Fluri, care își propune recunoașterea și compensarea victimelor abuzului asupra copiilor din toată Europa. Fluri a fost născut de o mamă minoră și a fost separat abuziv de ea de către statul elvețian. Zeci de mii de copii elvețieni născuți de femei singure, orfani, fii de alcoolici sau din familii divorțate ori sărace au fost luați de către stat și plasați ca mână de lucru gratuită pentru fermieri sau proprietari de mici fabrici. Fenomenul, care s-a întins din secolul XIX până în anii ’80, s-a numit „Verdingkinder” și înseamnă practic „copii de angajat”.

Fundația lui Fluri a strâns 100.000 de semnături într-o inițiativă populară care a determinat parlamentul Elveției să instituie un fond compensatoriu pentru victime: 11.000 de persoane au primit până acum scuze oficiale și câte 25.000 de franci.

„Avem nevoie de o recunoaștere legislativă a abuzurilor, doar așa oamenii pot să verbalizeze faptul că li s-a întâmplat o nedreptate”, spune Fluri. „Nu poți da timpul înapoi, însă poți să restabilești o părticică de dreptate. Semnul recunoașterii suferinței trebuie să vină de la stat, pentru că statul este cel care a provocat-o și care trebuie să preia responsabilitatea astăzi. Această părticică de dreptate are o putere incomensurabilă pentru victimele abuzurilor”, crede Fluri. „Politicienii trebuie să înțeleagă ce putere au în mâinile lor și ce efecte pot produce printr-un consens asupra necesității presării statului pentru a restabili dreptatea și a-și asuma vina.”

Și nu e doar Elveția cea care își cere scuze. „Generația furată” e fenomenul celor 100.000 de copii aborigeni care au fost separați abuziv de familiile lor de către guvernul australian și misionarii religioși, într-o asimilare forțată petrecută între anii 1910 și 1970. După o anchetă națională, în 1998 Australia a instituit o zi națională pentru scuze și cercetează și memorializează acel trecut. Guvernul Irlandei și-a cerut scuze victimelor din casele de copii și în 2015 a constituit o comisie care să investigheze abuzurile și să elaboreze un raport asupra tuturor neregulilor. „V-am neglijat, v-am respins și v-am făcut să vă simțiți nedoriți”, a spus Michelle McIlveen, ministra educației din Irlanda de Nord în fața supraviețuitorilor. „Nu a fost vina voastră. Statul v-a dezamăgit.” 

Toamna aceasta, experții United Nations au redactat și o declarație comună pe tema traumelor adopțiilor internaționale: „Statele trebuie să se asigure că toate victimele, inclusiv cele adoptate în trecut, primesc asistența de care au nevoie pentru a-și cunoaște originile. De exemplu, statele ar trebui să creeze baze comune de date ADN ale celor care au fost în mod greșit îndepărtați de familia biologică sau au trecut prin falsificarea identității, cu scopul ferm de a le restabili identitatea reală. Victimele adopțiilor internaționale ilegale au dreptul să știe adevărul”.

Asumarea responsabilității este un deziderat firesc pentru o țară demnă, spune și Mariela Neagu. „România are o obligație morală astăzi. Lucrurile au fost cum au fost în anii ’90 când eram o țară izolată și post-conflict. E ca și cum ții pe cineva închis cu anii și apoi îi dai drumul și te aștepți să se comporte normal. Dar astăzi, una dintre datoriile pe care le are România este să își privească lucid trecutul și să aibă o formă de justiție restaurativă care este atât de importantă.” 

Înainte ca România să decidă dacă și cum poate compensa victimele sistemului de protecție a copilului, trebuie mai întâi să aibă puterea de a spune ferm care au fost abuzurile pe care le-a comis – fără să paseze problema doar în trecutul comunist, de vreme ce încălcările drepturilor copiilor s-au întâmplat, cum spune și Roelie Post, nu doar pentru „copiii lui Ceaușescu”, ci și pentru „copiii lui [Adrian] Năstase și copiii lui [Traian] Băsescu”.

Instituția care deține istoricul dosarelor adopțiilor este ANPDCA, subordonată Ministerului Muncii. Pentru cei crescuți în instituții, informațiile sunt răspândite în arhivele Direcțiilor pentru Protecția Copilului, care le-au preluat de la Ministerul Sănătății și de la Ministerul Educației, care gestionau casele de copii înainte de Revoluție. Întregul sistem guvernamental și politic a fost de fapt implicat în problematica copiilor abandonați. 

Drumul spre recunoaștere și scuze oficiale pare lent, în ciuda faptului că în ultimii zece ani au apărut volume de poezii care vorbesc despre viața din casele de copii, marșuri anuale care comemorează victimele sistemului sau inițiative de memorializare și cercetare, cum e Muzeul Abandonului. Foștii instituționalizați cer recunoaștere încă din 2014, când Daniel Rucăreanu și alți tineri au fondat Asociația Federeii, cu misiunea de a cerceta suferințele și de a obține recunoașterea lor oficială. Opt ani mai târziu, Vișinel Bălan, unul dintre co-fondatorii asociației, astăzi vice-președinte la ANPDCA, s-a întâlnit cu Guido Fluri pentru o primă discuție despre susținerea Justice Initiative. Presiunea europeană și internațională din ultima vreme ar putea fi imboldul care să preseze statul român să asculte revendicările celor afectați și să înceapă să își asume nedreptățile trecutului recent.

---

„Nu sunt un produs. Nu vreau să fiu un Schepers și nu mă pot obliga. Nu m-au cumpărat, iar eu nu am ales viața asta”, mi-a spus la câteva zile după ce a primit rezultatul ADN. În lipsa unor dovezi cu care să-și conteste identitatea, planul procesului nu mai pare fezabil.

Momentan încearcă să se concentreze pe noul job din București. Lucrează într-o companie de IT și de data asta merge la birou, ceea ce-i mai abate mintea de la realitatea apartamentului închiriat, unde e înconjurat de rafturi goale și captiv să-și răsfoiască la nesfârșit actele. 

Credea că odată ce va ști adevărul, în câțiva ani o să se căsătorească și o să aibă copii și o să poată în sfârșit să înceapă o viață liberă de povestea confuză a adopției. Încă visează că nu va fi „îngropat cu numele ăla blestemat”. Pe cât de epuizant e necunoscutul în care a trăit în toți acești ani, tot e mai confortabil decât realitatea. 

„Nu voi ști niciodată adevărul. Nimic nu va avea vreodată sens”, mi-a spus într-una din zile. Apoi a alungat gândul pentru că e înfricoșător să accepte că știe tot ce poate fi aflat. Trebuie să mai existe niște pași pe care ar putea să-i facă. Vrea să se întoarcă în Belgia pentru o ultimă confruntare a familiei adoptive. „Trebuie să știe mai mult”, mi-a spus. Poate familia tatălui biologic e mai puțin misterioasă și înfricoșătoare decât linia maternă. „Trebuie să fie cineva pe care o să-l simt că îmi este rudă. Orice om are nevoie de asta, nu?”