Țin foarte tare la asta, pentru că e important pentru mine să fiu liber. Și îmi dau seama că liber nu pot să fiu decât în mintea mea și în inima mea. Și atunci trebuie să mă duc acolo, să văd ce-i acolo și să împac ce-i acolo.

Când am început oficial tranziția, am crezut că am trecut prin tot ce-a fost mai greu.

Dar nu am putut să anticipez și să-mi imaginez câte alte feluri de suferință există și pot experimenta, și în același timp să înțeleg că voi mai trăi multe alte feluri de suferință, și că n-am cum să scap de asta. Și că cel mai bun lucru pe care pot să-l fac este să mă pregătesc. 

Fizic, vorbind, am și cicatrici. Am și genunchiul rupt, am și cicatrici pe piept, deci nu mai sunt întreg. Dar pe de altă parte, sufletul meu e mult mai sus, cumva. Sau mai jos.

---

Am ajuns în punctul în care am vrut să arunc o bicicletă de la etajul 5, prin geam, în stradă. Am vrut să intru cu mașina într-un stâlp. Conduceam beat, sperând c-o să mă prindă poliția. Am trăit momente în care am crezut că o să-mi pierd mințile, că s-a dus capacitatea mea de a rămâne conectat la realitate.

Relația a început cam prin noiembrie-decembrie 2015 și a durat până în decembrie 2016. Am scăpat cu creierii terci, cu mașina zgâriată, cu un cauciuc tăiat, și cu un rant de nouă ore pe Facebook. Și am pierdut și prieteni, și oameni mai apropiați. Într-un fel, mă gândesc c-a fost un filtru. 

A fost anul în care am făcut scurtmetrajul Pieptiș și nu știu cum s-au legat toate, nu știu cum am reușit. Norocul meu ăsta a fost: iubeam și iubesc ce fac. Și iubind ce fac, asta m-a ținut pe un traseu.

Pieptiș, Pledoaria m-au propulsat destul de sus. Oamenii începeau să apară, comunitatea creștea; cumva, pe măsură ce treceau anii, erau tot mai mulți. Și-acum se întâmplă la fel. Doar săptămâna asta am întâlnire cu trei mame de adolescenți trans.

Asta observam și eu, și Sasha Ichim, alături de care am făcut TRANSform: creștea comunitatea persoanelor trans AFAB (de la assigned female at birth), cum o numim acum. Atunci o numeam comunitatea băieților și bărbaților trans.

De la un punct am despărțit grupurile de WhatsApp în 18+ și 18-. Sunt peste 300 de oameni, dintre care 60 adolescenți. Suntem tot aceiași admini, suntem vreo zece moderatori, adulți responsabili care trebuie să fim pe fază tot timpul. Avem și grupul separat de admini unde ne mai sfătuim. Și se vorbește mult pe grupuri. „Mi-am făcut coming out-ul la familie, la mama a fost așa și așa și așa.” „Am fost la școală, mi s-a întâmplat asta, asta și asta.” „Am primul date din viața mea la 20 și ceva de ani. Help.”

Fiecare persoană trebuie abordată individual. Chiar dacă sunt lucruri comune, trebuie să înțelegi situația fiecărui om cât poți de bine, ca să știi cum să îl ajuți cel mai eficient. Și asta m-a dus în cap. Pentru că pentru asta trebuie să petreci timp cu omul respectiv, iar omul respectiv, când ajunge să vorbească cu tine, lasă tot de pe suflet. În sfârșit simte că poate să dea afară și să nu fie judecat și unele lucruri sunt hardcore.

Pe cât cred că e de individuală treaba asta, pe atât cred că trebuie abordată holistic. Și că trebuie o colaborare între activistul trans, medicul psihiatru, medicul endocrinolog, poate chirurgul, avocatul. Să fie toți. Dar în același timp nu ai cum să sincronizezi toți oamenii ăștia pentru fiecare în parte. Și mai sunt urgențe.

A fost o situație când s-a sinucis un băiat din comunitate. Care venea la grupul de suport. Cu care vorbeam. Și care, dintr-o dată, n-a mai fost. Toți se simțeau și vinovați, și terminați. A fost haos. Am aflat târziu asta. Nu am putut să fim acolo. Maică-sa în continuare vorbește la feminin, că și-a pierdut fata. A scris în biletul de adio „nu aparțin”. Asta mă scoate din sărite – nici măcar în moarte nu pot să fie ei, știi? Că asta e lupta noastră: să fim. Și nici măcar în moarte nu putem să fim. 

Fiind împins la marginea societății, înseamnă că suferi, și suferința înseamnă și multă căutare; și atunci când îți găsești comunitatea, când îți găsești familia, simți în sfârșit că oamenii te primesc exact așa cum ești. Iar ca persoană trans nu ești doar marginalizat, ci și invizibil, și invizibilitatea e o povară grea. 

Și când devii vizibil, începi să strălucești. În familia mea aleasă, în comunitatea noastră, vorbim mult despre felul în care e fiecare, ce are nevoie fiecare și încercăm să ne înțelegem vulnerabilitatea și să ne construim reziliența. 

Toți am simțit rușine intensă, și toți vrem s-o lăsăm deoparte, că de-asta vorbesc de discursul respectabilității și cât de rău ne face să luptăm pentru noi, după regulile lor. Pentru că vrem să fim shameless, ăsta este unul din scopurile noastre, în timp ce suntem kind, în timp ce suntem asertivi, în timp ce luptăm pentru autonomia și demnitatea noastră. 

---

Într-un fel, poate-a fost bine că nu i-am spus. Anul ăsta am cunoscut un adolescent trans cu o bunică care semăna cu bunica mea. Și ca atitudine, și ca fire, și prin aparență, și ca profesie – era tot profesoară și părea că îl susținea pe copil. Copil care avea 16 ani și se pregătea să înceapă terapia cu testosteron.

Era în îngrijirea bunicii, pentru că părinții erau plecați să lucreze în afară. Era lumina ochilor ei, nepotul sufletului ei, cum mă vedea și pe mine bunica. Dar când a început băiatul să ia testosteron s-a rupt ceru-n două peste bunica respectivă. Și, dintr-o dată, dintr-o bunică care-și susține nepotul, s-a transformat într-o bunică pornită să ne facă pe noi să înțelegem că nu e firesc ce face băiatul. A-nceput să caute tot felul de studii obscure, a invocat inclusiv credința, a încercat și atacuri subtile la adresa mea. Și mi-am dat seama: se prea poate ca așa să fi reacționat și bunica mea.

Eu cred că bunica știa, dar puterea negării este mai mare decât orice dovadă vizibilă. Și dacă veneam cu barbă, tot nepoata ei eram.

Când mă duceam la Severin, stăteam mai multe zile. Și în fiecare dimineață în care mă duceam s-o vizitez, mă rădeam meticulos și apăsat. Pantaloni lungi purtam fie vară, fie iarnă, la binder n-am renunțat niciodată, că nu se putea. Mergeam și înduram să mi se vorbească la feminin, să primesc inclusiv alinturi feminine, care pe mine mă scoteau din minți.

Să-ți povestesc acest trip. Eram la o fostă parteneră acasă, Maria, care era pasionată de respirație holotropică, studiase și psihologia îndeaproape. E o persoană foarte deșteaptă, cu care mă simțeam în siguranță. În seara aia avusesem o conversație cu bunică-mea la telefon. A fost foarte calmă discuția, s-a simțit ca ceva foarte rar, cu multă iubire, fără încrâncenare. Era 19 decembrie seara, m-a întrebat când vin, i-am zis că pe 22 și că ne vedem atunci. Și cam asta a fost. Și dup-aia eram anxios. Și Maria mi-a zis: nu vrei să încerci o sesiune de respirație holotropică?

Și-am zis: Bine, why not; eram curios. Și mi-a dat o păturică să am aproape, mi-a dat ochelari de somn, să nu mă distragă nimic, m-a învățat cum să respir, ca să-mi supraoxigenez creierul. Mi-a pus și un fond sonor corespunzător. Și, na, la început n-a fost nimica, dar dup-aia, încet, încet, am început să mă duc. 

Și eram într-o luntre, pe o mare foarte liniștită, într-o lumină roșiatică de apus. Și din mare ieșeau stânci. Iar eu vâsleam, nu știam încotro. Apoi am ajuns într-o junglă cu vegetație luxuriantă, prin desișuri am mers un pic și am ajuns într-un luminiș, unde era un foc și în jurul focului erau niște bărbați. Erau îmbrăcați sumar, aveau niște însemne pictate cu vopsea pe față, și lângă acest foc era un cort din ăla conic, din piei și lemn, și-am intrat în acel cort și era bunică-miu, care era tânăr și vesel. 

Tripu’ ăsta n-are cuvinte. Ne-am bucurat să ne revedem. Pur și simplu am stat un pic unul cu altul, și ne-am uitat unul la altul cu mult drag și multă iubire, și-apoi am ajuns pe o plajă, care era delimitată de jungla asta.

Marea era în continuare la fel de liniștită, plaja foarte frumoasă, dar nu mai era apus, era un cer înstelat, nenatural de înstelat. Și eu eram gol și mi-au crescut aripi de libelulă, și-am început să zbor. Maria era cu mine, avea și ea aripi de libelulă și zburam împreună și era foarte frumos.

De pe plajă, la un moment dat, a apărut un monstru mare cu un cap foarte scârbos și cu o limbă lungă, plină de bale, care încerca să mă tragă în jos. Și știam că e tipa asta din 2016. Și, la un moment dat, am simțit puterea să-i dau un șut, pur și simplu, să dispară dincolo de linia orizontului, ca în desene animate. 

Și dup-aia am revenit înapoi pe plajă. Maria nu mai era, eram doar eu, tot gol, și-a apărut unul dintre bărbații din jurul focului, care-a venit lângă mine și mi-a zis: „Vrei corpul meu? Uite corpul meu”.

Și m-am uitat la mine în jos, ca la reclamele alea, ca jaluzelele alea verticale de se schimbă, vrrrum! și mi-a apărut corpul lui. Și-am zis: „Nu, mulțumesc. Sunt OK cu corpul meu”. Și-apoi vrrrum! am revenit la corpul meu. Și apoi, aveam un păr foarte, foarte, foarte lung, care acoperea toată plaja, și pe părul meu, din loc în loc, erau toți oamenii dragi mie, familie, prieteni din toate timpurile. Și-i trăgeam pe părul meu, pe toată plaja. Și, la un moment dat, nu mai aveam acest păr, dar oamenii rămăseseră, și stăteam toți unii lângă alții. Nu ne ziceam nimic, pentru că nu era nevoie. Pur și simplu ne bucuram să petrecem acest timp împreună, în liniște. 

Era și bunica mea acolo și m-am bucurat că era acolo, și-am luat-o de braț și am mers în afara grupului, la capătul plajei dinspre junglă, și-am stat un pic împreună. Și din junglă a ieșit bunicul meu și eu am condus-o pe bunica mea la el și-au intrat amândoi în junglă.

A doua zi dimineață am primit telefonul că s-a dus. 

Am mers acasă la Severin rapid, bineînțeles. Când am văzut-o, primul sentiment a fost de eliberare. Și a durat un pic sentimentul ăsta, cât a ținut înmormântarea. Era eliberare pur și simplu, nu era altceva. 

M-am ras, deci, pe 20 decembrie dimineața. Pe 21 dimineața. Și pe 22 dimineața, care a fost ziua înmormântării. Am crezut că o să mă mai rad și pe 23, 24 și 25, adică până la Crăciun, să fiu ras de Crăciun, cu toată familia la masă, dar n-am mai putut. Pe 22 decembrie 2017, eu mi-am pus lama pe față ultima dată. 

Mă mai visez fără barbă uneori, că n-o mai am din diverse motive și e un vis în care am foarte multă anxietate. Am anxietate și părere de rău de fiecare dată când visez că nu am barbă. 

După ce a trecut înmormântarea bunicii și ne-am întors la treburile noastre, m-a pocnit doliul. Când m-am întors la parastasul de 40 de zile, m-am întors cu barbă. De 40 de zile, na. Nu am mai putut. Și, când intru în casa de la țară, mă vede maică-mea și primul lucru îmi zice: du-te și te rade. Așa, pe un ton ușor agresiv. Și-am tăcut, și-am plecat. Am stat deoparte să mă calmez, apoi m-am întors la maică-mea, m-am așezat pe lada de lemn de lângă soba din bucătărie și i-am zis: „Mamă, de ce ți-e rușine cu mine? De ce-i o rușine că sunt trans? Ce fac greșit? Suntem prieteni pe Facebook, vezi câți oameni mă urmăresc și ce-mi spun și ce fac și unde-apar și ce vorbesc, de ce sunt o rușine?”.

Ea a tăcut, eu m-am retras, ne-am întors în Severin pe seară și a venit la mine și mi-a zis: „Da, ai dreptate, îmi pare rău!”. 

Cum s-a văzut chestia asta a fost că, la parastasul propriu-zis, felul în care a stat ea lângă mine a dictat felul în care s-au raportat toți oamenii la mine. Pentru că mi-a ținut spatele, nimeni nu a îndrăznit să gândească de rău sau să zică: aoleu, ce-i și cu ăsta? Doar prin felul în care a stat lângă mine. Atât. Doar prin poziție. Și pentru mama a fost un mare efort ăsta, pentru că a primit și ea educația bunică-mii, care spunea că gura lumii e ceva extraordinar de grav și de complicat și cântărea foarte greu. De multe ori, mai greu decât binele nostru.

Bunica a fost un om care a avut o foarte mare influență asupra mea. Pe de-o parte m-a crescut într-un fel foarte bun, pentru că mi-a alimentat încrederea în mine, pentru că mă lăuda foarte mult, mai ales de față cu alți oameni. Dar era și foarte drastică, și foarte conservatoare, și m-a crescut ca pe o fată la locul ei.

Tot lângă ea am învățat să ascund că sunt bolnav, să n-o supăr. Pentru că mă certa când eram bolnav. Țin minte că eram copil și într-o vară m-am trezit cu febră și m-am forțat cât de mult posibil să-mi continui ziua ca de obicei, să mănânc, să mă duc la scăldat, ce face copilul în vacanță, până nu am mai putut. Abia atunci m-am dus să-i zic că îmi e rău.

Din fericire a fost alarmă falsă, dar nu au mai operat-o laparoscopic, au tăiat-o ca să vadă tot ficatul. Deci recuperarea a fost mult mai grea. Deci maică-mea retraumatizată, eu, toată familia retraumatizată. Și acum investigații se fac în continuare, suspiciuni apar în continuare, le debifăm, mergem înainte. 

Undeva în aceeași perioadă am rugat-o pe mama, care e medic de familie, să îmi facă prima injecție cu testosteron. Am prins acest curaj. A fost tare. Dar e în continuare un pic frustrant să vezi cât efort depui să te pregătești pentru un moment care ar trebui să fie firesc. Că trebuie să te setezi să ceri ceva de genul ăsta ca persoană trans unui părinte. 

În continuare familia extinsă îmi vorbește la feminin. Mai mult decât atât, am aflat că la divorțul vărului meu, fosta lui soție și fosta mea colegă de bancă din liceu s-a ridicat și a zis în sala de judecată că nu are cum să lase copilul cu el, „când are așa ceva în familie”. Adică pe mine. Dintre toți, doar judecătorul a zis: „Nu permit, asta e discriminare”. Văru-mi-o, pa. Și a mai fost o circumstanță. Să zic că-n sala de judecată a fost un context stresant pentru el, dar a mai fost o situație. Eram în gară cu el și cu copilul lui, de vreo 4-5 ani pe atunci. Și ne-am întâlnit cu un vecin de la țară, care ne știa de când eram mici, că stătea în apropiere. Și l-a întrebat pe văru-miu cine sunt. Știa cine sunt. Era clar. Doar că văru-miu i-a zis: „Eh, un văr de pe la Craiova”. 

Aș fi vrut să le spun: Am îndurat patru ani cu bunică-mea și voi îmi faceți asta în continuare? Nu sunteți conștienți că ați avut un copil suicidal în familie ani de zile și nu ați avut habar? Și voi îmi vorbiți în continuare la feminin și nu respectați cine sunt? 

Îmi venea să urlu, dar nu am făcut-o. În schimb nu am mai putut să merg în locul cel mai drag mie. Adică la țară. M-am retras tot mai mult și tot mai mult. Și nu m-am mai dus astă-vară, când a venit verișoara mea din Franța cu soțul ei și cu copilul născut de șase luni. S-a strâns toată familia, eu nu m-am dus. I-am scris vară-mii un mesaj cu toate motivele pentru care nu vin. Că acolo nu mă simt eu. Că le e rușine cu mine. Că nu pot să respecte cine sunt. Că nu mai pot să îndur asta în locul în care am crescut. Păi ce acasă e aia, că nu mai e nicio acasă. Că au avut un copil suicidal și nu au știut. Puteau să mă piardă oricând. 

Asta am scris, am șters și am trimis: „Sunt obosit”. 

Sunt convins că ai mei au făcut tot ce au putut în fiecare moment al vieții lor. Mai ales pentru noi doi, pentru mine și soră-mea. Nu am nicio îndoială. Și asta e suficient. Să știu asta e suficient. Pentru că le înțeleg familiile, le înțeleg contextele profesionale, contextele sociale, contextele istorice în care s-au născut, au crescut și au trăit. 

Da, zic că l-am iertat super repede pe taică-miu, că am înțeles treaba asta, dar mi se pare că în iertare e ceva egoist. O faci pentru tine. Dar asta nu o face mai puțin relevantă și importantă. Căci unele persoane trans nu pot să facă asta și înțeleg. Aleg să se rupă, să fugă. Și trăiesc în continuare cu suferința de a nu-și avea familia aproape, chiar dacă știu că dacă nu ar fi plecat, nu ar fi supraviețuit. La propriu, nu ar fi supraviețuit, la asta mă refer. Și în continuare poartă o vină și o rușine și un dor extraordinar de mari. Și de multe ori îmi dau seama că copiii își iubesc părinții mai necondiționat decât își iubesc părinții copiii.

 

Și simțeam o foarte mare contradicție, pentru că nu am simțit niciodată că nu mă iubesc, dar nu am știut cum să mă pun pe primul loc în viața mea și să am grijă de mine. Și această contradicție m-a dus uneori pe căi greșite: eu mă iubesc, deci sunt bine, nu? Dar nu mă descurc bine nici cu banii, nici cu sănătatea nu sunt OK, nici un „acasă” nu pot să zic că am. Ce e bine? Nu prea e bine.

Chiar credeam că odată ce încep terapia cu testosteron lucrurile o să meargă mai lin. Nu că o să fie doar un alt roller coaster, că o să mă epuizeze pe toate planurile. 

La un moment dat am fost la prima mea înmormântare a unei persoane trans, Laura, care a fost omorâtă în Italia. Am ajuns acolo și nici măcar pe cruce nu-i stătea numele de Laura. Ne-am dat seama că nimeni altcineva în afară de noi, activiștii, organizațiile, comunitatea, n-o s-o țină în memorie ca Laura. Și să vezi că am strâns peste 1.000 de euro în maxim două zile ca să salvăm o pisică, cu ceva timp în urmă, și aici n-am reușit să strângem 1.000 de euro ca să ajutăm familia s-aducă trupul acasă.

Felie cu felie s-a așezat furia în mine. Aflasem și despre Ioana, care a fost ucisă în Germania. Am încercat să facem ceva, să aflăm mai multe. Nu numai că nu am reușit, dar Poliția a și hărțuit activiștii de acolo că încercau să afle ce s-a întâmplat. Familia oricum a zis că nu are bani să o aducă înapoi. Au înmormântat-o pe acolo. Și în aceeași perioadă am aflat de a treia persoană trans care a murit. O fată de vreo 24 de ani. Și m-am dus la priveghi, în Arad. Și șoc, din nou. Șoc să vezi o fată frumoasă, păr frumos, în costum, în coșciug, cu o poză cu un băiat lângă ea. La fel pe cruce. 

Apoi s-a dus Mishu, care s-a sinucis. Iar zilele trecute, la Iași, a murit Vasilica, iar povestea oficială a morții ei nu se leagă. E implicată poliția și INML și nicio autoritate nu se străduiește să caute adevărul și să-l comunice ca atare.

---

La începutul lui 2020 am mai avut o întâlnire despre procesul meu de schimbat actele pe care voiam să îl duc înainte. A durat vreo două ore, trei ore nu mai știu cât a durat. Mi-am strâns tot, tot, tot ce s-a putut ca să particip la această întâlnire și după aia m-am târât pe cea mai apropiată canapea de la ACCEPT și am adormit. Nu puteam să ajung înapoi acasă. 

Și norocul meu a fost că a venit pandemia. I am sorry to say this. Dar pentru mine a fost salvator. Eram cu Billie, de câteva luni, mergea foarte bine și a contat extraordinar de mult că a fost acolo să-mi spună: „Dormi cât vrei. E OK să dormi cât vrei”. Asta pentru mine a fost mind blowing, game changer. Să vină pandemia și să te închizi în casă? Cu partenera mea de care sunt super îndrăgostit? Pentru mine era rai. Până la Billie căpătasem convingerea, de nestrămutat, credeam eu, că dacă ajunge cineva să mă iubească pe mine și să îmi vrea corpul așa cum e, trebuie să fie ceva extrem de în neregulă cu acea persoană. Și că doar o persoană extremely fucked up mă poate iubi pe mine, să mă vrea pe mine așa cum sunt. 

Observ des că sentimentul de rasă inferioară nu m-a părăsit niciodată. Mi s-a băgat atât de mult pe sub piele, încât nu știu cu ce trebuie să mă frec ca să iasă.

Cred că persoanele trans care au înțelegere asupra vieții așa cum povestim noi – cu căutări, cu asumări, cu deconstrucții –, ar deveni și niște buni educatori, pentru că toată configurația asta îți dă și libertate sexuală, și îți dă dreptul la plăcere. Că și căutările sexuale sunt la fel ca și căutările sociale, sau familiale, sau de prietenie, sau de comunitate, sau de orice altceva, și că nu trebuie lăsate deoparte.

Orientarea mea este hetero-romantică, dar orientarea mea sexuală nu este heterosexuală, cum am crezut, nici pansexuală, cum am crezut o bună bucată de vreme din tranziția mea, ci bisexuală. Și, drept urmare, au apărut niște dorințe noi în mine, care la început m-au super speriat. Era ceva prea puțin discutat. Și m-am speriat până în punctul în care am ajuns să chestionez dacă chiar sunt trans sau nu. Și după aia am stat eu puțin cu mine așa și am zis: „Băi, potolește-te! Tot trans ești, tot tu”. 

Nu mi s-a arătat mie în ceruri că se poate separa orientarea romantică de orientarea sexuală. Am învățat asta. Am învățat despre termenul pansexual. Am aflat după aia că există bifobie și că este foarte mare. Și că persoanele bisexuale nu au vizibilitate. Și mai mult decât atât, nu sunt crezute când spun că se pot îndrăgosti de mai mult decât de un gen. Și că asta înseamnă poate mai mult decât două. 

Și atunci am încercat să îmi găsesc o explicație. Care e diferența dintre bi și pan? Nu voiam să citesc despre asta, pentru că voiam să caut eu cât mai mult, ca să înțeleg pentru mine. Însă m-am dus în definiție. Pan – cineva care e atras de cineva, indiferent de gen. Pe când o persoană bi e atrasă de mai mult decât un gen. Și ce am înțeles eu din asta este că, pentru persoane bisexuale, genul contează ca element al atracției. Este în top. O persoană bisexuală este atrasă de cineva în primul rând pentru identitatea ei de gen și felul în care și-o manifestă. Pe când pentru persoanele pansexuale contează alte lucruri în atracție. 

E greu să fii o persoană trans satisfăcută sexual în această societate; trebuie să muncești titanic pentru asta și să te expui la riscuri imense. Și asta am făcut, mai ales stând pe dating apps. Încercam să-mi aduc plăcere și să-mi îndeplinesc fanteziile într-un spațiu de anonimitate. Și asta însemna să mă văd cu străini. Erau puțini aceia care voiau să interacționeze cu mine și atunci nu mai conta; putea să fie oricine. Din fericire nu s-a întâmplat nimic rău. Dar cred că a existat și o latură de noroc în treaba asta. 

Interacțiunea sexuală cu bărbați mi-a dat un sentiment foarte bun despre mine și despre ce pot să fac. Eram: „Băi, așa fac sex bărbații cis? Of.” Plus că a atenuat foarte mult din frustrarea mea și din sentimentul meu de amenințare față de bărbați, fiind atât de aproape de ei și de corpurile lor și văzându-i atât de vulnerabili și de diverși. 

Pentru că un timp am crezut, și cred asta în continuare, că persoanele trans din punct de vedere sexual sunt carnea de tun a bărbaților cis non-hetero neasumați. De asta lucrătoarele sexuale trans sunt atât de multe, și pentru unele este singura opțiune, și unele trăiesc foarte bine din asta. De asta a început să existe tot mai mult porn, inclusiv cu bărbați trans.

Dar satisfacția adevărată nu am primit-o în aceste interacțiuni. În aceste interacțiuni a fost doar ca să bifez, ca să zic că am făcut, ca să nu trăiesc cu frustrarea că nu am făcut. Sunt un om care a trăit mult timp cu frustrare sexuală și să trăiești cu frustrare sexuală e greu de dus. Și de-asta când merg la psihiatru și vrea să-mi dea un tratament cu antidepresive, zic „nu mulțumesc. Lasă-mă trist, dar excitat”.

Am fost tot timpul într-o căutare de mai mult, de a ajunge într-un punct de satisfacție sexuală pe care mi-l doream, dar pe care nu l-am atins decât cu partenerele mele, în ultimii trei ani. Adică în situații unde a existat deja o înțelegere, o dorință, o cunoaștere, o comunicare. 

În intimitate stă tot. De orice fel ar fi intimitatea.

Prima ocazie de a face top surgery, adică o mastectomie masculinizantă, a fost în 2014, când s-a operat Sasha cu niște bani pe care i-a câștigat dintr-un proces cu un fost angajator. Din banii ăia voia să plătească și operația mea, dar într-un final a plătit-o pe a altcuiva, căci eu am zis nu. Nu am știut atunci să formulez de ce. Am simțit doar că nu e momentul.

Sunt mai multe motive pentru care m-am operat abia în 2022, după opt ani jumate de testosteron. Odată pentru că de când am început să mă simt bine cu mine am început să mă gândesc dacă este posibil să duc asta la un alt nivel. Să iubesc părți din mine pe care înainte le detestam. Și să fac din asta un demers care să fie cât de mult posibil estetic și cât de puțin posibil life saving. Sigur, nu se poate să fie în totalitate estetic; există acea latură de life saving pe care am simțit-o foarte clar după, dar voiam să fie cât mai mică. Adică voiam să mă despart de aceste părți din mine, pe împăcare, și nu pe ură. 

În pandemie, stând mult în casă fără binder mă vedeam mult mai des și asta a accelerat dorința mea de a mă opera. Și mai mult decât atât, eram aproape de plajă și mă duceam des la plajă. Iubesc marea și făceam eforturi imense să pot să mă bucur cât mai mult de plajă în condițiile alea. Când mă duceam să înot îmi puneam un top, dar când stăteam la plajă întins, mi-l dădeam jos și trebuia să fiu foarte atent când mă întorc de pe o parte pe alta. Nu stăteam în cur. Mă mai ridicam, dar cu greu. Și mi-am zis că sunt în punctul în care pot să decid să mă operez.

În recuperare stăteam pur și simplu și mă gândeam la toate hainele pe care o să le port fără binder. Unele le țin de dinainte de tranziție ca să le port. Am un tricou verde polo. Înainte de tranziție, cu binder, oribil. Acuma este pfff. 

Când mi-am dat bandajele jos, când am scos toate firele, când am văzut rezultatele, când am început să port haine direct pe piele, mă treceau fiori de bucurie. Eram cu prieteni și le ziceam: „Stați, stați, stați, trebuie să vă zic asta: se simte extraordinar să port această cămașă direct pe piele. Gata, continuați”.

Prima dată când am fost la doctor să-mi schimbe bandajele am avut sentimentul ăla de rușine, că mi se dezgolește pieptul. Și am scăpat destul de greu de el. Ideea de a deveni un bărbat la bustul gol a necesitat un pic de muncă emoțională. 

De atunci au fost momente în care simțeam că sunt mai înalt. Se prea poate să fi avut spatele mai drept, dar era o stare că sunt mai înalt. În septembrie am fost de multe ori la bazin la Dinamo și era acolo o diversitate de corpuri, de oameni și de vârste. Și m-a ajutat asta, m-a ajutat și că aveam timp să stau și la soare, și să înot și că în sfârșit mă bucuram de asta. Să înot fără straturi pe mine, să am libertatea asta, să simt apa pe corp.

Calitatea vieții mi s-a îmbunătățit extraordinar de mult. Sănătatea mintală s-a îmbunătățit. Mi-a scăzut frustrarea, mi-a scăzut din stres, am scăpat de-un sentiment intens de disconfort. Și îmi pare rău că nu se înțelege asta și la nivel de stat, pentru că, dacă te duci la casa de asigurări și întrebi „Se acoperă această operație?”, îți vor zice „Nu”, pentru că este considerată estetică. Nu este doar estetică.

---

Nu se poate ca dintr-o dată toți să îți respecte identitatea. Zbang. Colegi, profesori, familie, prieteni, familie îndepărtată. Nu se poate. E o ecuație imposibilă. Și înțeleg că dorința vine dintr-o frustrare foarte mare. Că nu îți dorești asta pentru că ești tu bine. Nu. Dorința asta vine dintr-o durere foarte mare. 

Și ajută foarte mult, mai ales la adolescenți, să vorbești și cu familia. Pentru că acuma, da, sunt părinți, mame mai ales, care vin către noi și zic: „Copilul meu zice că e trans. Hai să ne întâlnim, I need help”. Dar de aici și până să înțeleagă identitatea trans, să o accepte, e vorba de ani. Înțeleg asta, pentru că părinții ăia chiar trec printr-un doliu. Dar în aceeași măsură, hai să nu punem presiune pe cel mai vulnerabil din ecuație. Să nu credem că îl ferim dacă zicem „hai să nu îți fie greu la școală, mergi încă pe prenumele feminine, mai ia măcar o bluziță feminină pe tine, să nu fi bullied.” 

De fapt, soluția ar fi „vin cu tine și te apăr, vin la școală și vorbesc cu profesorii, și vorbesc cu elevii”. Să nu lăsăm gura lumii să cântărească mai mult decât binele copilului.

În cum îi sfătuiesc eu pe tineri mizez mult pe primii pași sociali, pe ce-ți aduce faptul că ajungi în comunitate. Pentru majoritatea, acolo, în grupul ăla de WhatsApp, e singurul loc în care poate să fie printre ai lui. Pe de altă parte, durerea lor rămâne. Nu ai ce să faci. Nu poți să o rezolvi din prima. Nu ai cum. Din prima și repede nu se poate. 

---

Sunt foarte bine unde sunt. Adică nu îmi mai doresc alte operații și cred că e important să spun asta. Ce nu știu e dacă va trebui sau va fi nevoie vreodată să-mi fac operația de histerectomie/ovariectomie. Nu sunt studii care să arate că există risc crescut de cancer ovarian. Și m-am întâlnit și cu bărbați trans care au făcut ovariectomie și care regretă acum, pentru că au făcut-o sub presiunea asta, să nu existe riscuri mai departe și acum regretă că au pierdut posibilitatea de fertilitate, de exemplu.

Nu se vorbește despre fertilitate și ar trebui să fie parte din consultația la endocrinolog. Să fie alegerea omului, să înțeleagă că are dreptul și poate să devină părinte biologic. Acum nu există în noi conceptul că putem fi părinți biologici odată ce începem demersurile medicale. Dacă vrei să porți o sarcină ca bărbat trans, într-adevăr trebuie să oprești testosteronul, trebuie să urmezi niște tratamente de fertilitate, dar se poate. Urmăresc o grămadă de bărbați trans pe Instagram care au născut și care au familii. 

Mie nu-mi trece gândul ăsta prin cap. Nu-mi doresc copii, pentru că vreau să trăiesc pentru mine. Nu-mi mai pot dedica viața altcuiva. Și, în plus, nu simt că n-am familie. Am familie și familia tot crește și tot se schimbă, am tribul meu și în trib sunt și copii.

Pe de altă parte am frica că se poate oricând, din varii motive, să-mi revină menstruația. Este ceva ce am urât de la 10 ani, de când a venit prima dată, până când am scăpat. Acuma n-aș mai putea suporta durerile alea, pe cuvânt. Man flu is real, I can confirm. Deci o durere acuma ca bărbat este gata, adio. Înainte duceam. 

Ce s-a schimbat pe partea medicală este că cei mai privilegiați financiar dintre noi ne permitem să cumpărăm hormonii pe care-i găsim în farmacii. Pentru cei care folosesc testosteron, de exemplu, se găsește Androgel, care costă 250 de lei și ține între două și patru săptămâni. O apăsare de pompă eliberează o anumită cantitate de testosteron și trebuie să dai cât mai aproape de mușchi, ca să se absoarbă. Eu îmi dau pe brațe, o dată pe zi. Partea bună este că îmi ține nivelul de testosteron constant, nu ca la injecție. Și sigur că e o miză mare să ușurăm accesul la hormoni și proceduri medicale, însă nu se pot face toate odată. 

Cu colegii mei de la ACCEPT, am încercat inclusiv să vorbim cu oameni din Ministerul Sănătății să implementeze ICD-11, cel mai recent manual internațional de clasificare a maladiilor, apărut în 2018, care zice că identitatea trans nu mai ține de sănătate mintală, ține de sănătate sexuală și reproductivă. Dar în România nici măcar nu s-a terminat de tradus și e o harababură totală și nimeni n-are idee cum se vor aplica modificările. 

Așa că eforturile acum se duc pe partea juridică, pentru că avem un avantaj cu hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza X & Y î. României, din 2021, și trebuie să profităm de ea. E o hotărâre la care se muncea din 2015-2016, când au fost admise cazurile domnului X și domnului Y, ulterior alăturate, pentru că acuzau același lucru. 

Sunt oameni pe care-i cunosc, deci nu sunt străini, nu sunt doar niște inițiale. Domnul X este avocat și s-a mutat în Anglia; mă duc la nunta lui curând. Domnul Y este primul bărbat trans pe care l-am cunoscut, în 2012. E cadru militar, a servit și prin Afganistan de vreo două ori.

Le-au fost respinse amândurora în instanță solicitările de schimbare a actelor, pentru că judecătorii le-au cerut operații asupra organelor genitale. Și ăsta a fost capul de acuzare principal la CEDO. Domnul Y s-a operat sub presiunea instanței, în România, în București. Și au existat complicații foarte mari, au trebuit să-l deschidă de prea multe ori. L-am văzut la un moment dat după toate lucrurile astea, era o epavă de om. 

Din ce știm, maxim 60 de persoane au reușit să-și schimbe actele în ultimii 15 ani. Dintr-o populație pe care eu o estimez cu foarte mare prudență la 120.000 de persoane. Unii zic că 2% din populație sunt persoane trans. Eu nu m-arunc încă acolo; zic 0,6%. Asta înseamnă vreo 120.000 de oameni? Iar mai puțin de 60 de oameni din 120.000 înseamnă mai puțin de 0,5%. Și ăștia sunt cei mai privilegiați.

Având toate lucrurile astea în vedere și știind tot ce se întâmplă în comunitate, când a venit hotărârea CEDO – care spune că România a încălcat dreptul la viață privată al domnilor X și Y și al altor persoane transgender –, eu n-am simțit nimic. N-a fost nicio eliberare, nicio bucurie, nimic. Știam suferința oamenilor ăstora, ce să facă cu 7.500 de euro fiecare, cât au fost despăgubirile acordate de CEDO? Ei au plătit deja mult mai mult. Unu’ a trebuit să părăsească țara, a zis: mă piș pe România, nu mai pot. Celălalt s-a chinuit prin spitale pe-aici. 

Nu am avut nicio bucurie și mă tot întreb: când se va schimba procedura – că se va schimba –, oare voi simți vreo bucurie? 

CEDO cere României și să aibă o procedură rapidă, transparentă și accesibilă de schimbare a actelor pentru persoane trans. Dar noi, comunitatea, activiștii, ACCEPT, înțelegem una prin procedură rapidă, transparentă și accesibilă, iar statul român înțelege altceva. În tot acest context, noi trebuie să explicăm, practic, dreptul la autodeterminare. Adică să fie lăsat omul să decidă pentru sine. Să nu existe gatekeeping, să nu existe conexiune între schimbarea actelor și accesul la servicii medicale, să nu trebuiască să mergi până la urmă în fața unui judecător, pentru că atâta timp cât mergi în fața unui judecător, autonomia ta nu există, demnitatea ta e călcată în picioare. 

După ce s-a dat decizia, ACCEPT a făcut trei lucruri: a făcut o serie de consultări cu comunitatea, a făcut demersuri pe lângă autoritățile relevante și ca să le ajute să-și facă treaba mai repede și mai bine, și trei, a cerut supravegherea implementării hotărârii la Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, pentru a pune presiune pe statul român. 

Stăm prost la toate hotărârile date de CEDO împotriva României, nu doar pe asta. Și-atunci am luat-o așa, pe două direcții. O dată să ne întâlnim cu ei, să ne cunoască, să lucrăm împreună, și doi, să fie presiune de sus. Asta am și spus în discursul de la Pride din 2018: ne vedem curând, autorităților. Asta se întâmplă. Ne vedem. Constant. 

Acum avem un dialog cu autoritățile, așa că interesul meu pentru advocacy a crescut. Dialogăm cu Parchetul, Avocatul Poporului, Departamentul Agentului Guvernamental la CEDO, Ministerul Justiției, Direcția de Evidență a Persoanelor, Institutul Național de Magistratură, Consiliul Suprem al Magistraturii, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și câțiva parlamentari. Ar fi trebuit să fie prezent și Ministerul Afacerilor Interne, însă a refuzat dialogul. Nu m-am dus la discuțiile astea cu vreo așteptare, m-am dus cu furie. Și mi-am dat seama după prima întâlnire că nu e bine. 

Așteptarea lor era să-mi dau iar play cu viața personală, să înțeleagă experiența unei persoane trans. Eu nu mai pot să fac asta. Dar asta aveau nevoie. Și am zis: e nevoie de câțiva oameni să vină să povestească despre experiențele lor, așa cum eu o făceam acum 5-6-7 ani. 

Și a funcționat. Dar eu n-am putut. Eu le vorbesc despre comunitate as a whole. Din observațiile mele, din munca mea de activist. Eu sunt aici ca activist, ca expert, nu ca persoană trans. Adică sunt trans în mod profesionist. 

La început au și venit cu o atitudine de genul: OK, facem că ne obligă CEDO, dar ce ne facem dacă persoanele trans se răzgândesc și vor să revină la vechea lor identitate? Ce ne facem dacă vin infractori să schimbe actele, să-și schimbe identitatea? Ce ne facem cu pensiile? Dacă abuzează de această procedură?

Ce s-a întâmplat bun în întâlniri e că autoritățile au înțeles că există oamenii ăștia și că trebuie să facă ceva pentru ei. Și și-au lăsat cumva niște prejudecăți deoparte: cu răzgânditul, cu infractorii. Am făcut recent și o vizită de lucru în Portugalia, care are o procedură administrativă super simplificată pentru recunoașterea juridică a genului din 2018. MAI, la fel, n-a vrut să participe. În Portugalia te duci, depui o cerere la evidența populației, spui că vrei să-ți schimbi genul și numele din acte, după 8 zile vine decizia, după 30 de zile îți schimbă toate actele. Din 2018 și până la sfârșitul lui 2021, au trecut prin această procedură peste 1.000 de persoane și nimeni nu s-a răzgândit. 

Asta este situația cea mai fericită și înțeleg că până la situația cea mai fericită trebuie să muncim mult, să ne tocim coate, timp și nervi. Cred că cei din instituții, ca și cei din societate, sunt mânați mult de o frică irațională. E ceva ce au absorbit din jur, e o schimbare foarte mare asupra unui concept atât de bine stabilit în societate, precum genul. Dar vine Gen Z-ul puternic din spate. 

---

Dup-aia, când am mai făcut Pieptiș, încet, încet s-au dumirit că poate mai știu să fac câte ceva. 

Siguranța financiară contează, adică siguranța financiară înseamnă să nu îmi fac griji de cum plătesc chiria și facturile. N-am avut-o în primii ani, dar măcar am ajuns acolo recent. Dar doar cu ajutorul alor mei și cu câteva proiecte pe lângă. Problema cea mai mare este că activismul consumă mult din resursele emoționale și intelectuale. Acolo nu pot să îmi dau stop. Acolo nu pot să zic: „OK, de la 8 la 5 fac activism și după aia fac artă”. Nu merge așa. 

Poți să spui că în 2017 am avut primul contract ca activist. Cred că atunci, istoric vorbind, s-a plătit primul activist trans, ca activist trans. Part-time. Nu menționez suma. 

Trebuia să fac lucruri despre care nu știam nimic. Le înțelegeam că sunt importante, dar mi se păreau extraordinar de grele și pentru că nu-mi atrăgeau în niciun fel atenția mi se păreau cu atât mai grele. Acuma, iată, găsesc multe răspunsuri de când știu că am ADHD. Nu foarte mare, să nu mă cac pe mine, dar am, iar medicația mă ajută extrem de mult.

Atunci am început să facem site-ul transinromania.ro și prima cercetare despre situația persoanelor trans din România și, dacă a contat munca mea de până atunci, s-a văzut în faptul că, dintr-o dată, ai avut 150 de persoane trans care au participat la această cercetare. Sunt cercetări la nivelul întregii Europe care nu au avut așa rată de răspuns. 

Ce face un activist îmi e greu să spun. Să zicem că activismul e un spectru, dar activismul cel mai eficient e ăla pe care simți să-l faci. Pe la început a fost: „Vreau să fac asta, ca să nu mai treacă nimeni prin ce am trecut eu”. Între timp a devenit: „Vreau ca alții să simtă ce înseamnă o comunitate”. După aia a devenit: „Vreau să existe subiectul trans cât mai vizibil în spațiul public”. După-aia s-a adăugat layerul „Stai că trebuie să și cercetăm un pic zona trans”, pentru ca după aia să ne ducem la niște autorități, ca „să încercăm să schimbăm ceva și la nivel legal”. De curând fac și consultanță trans în proiecte media. 

Deja s-a creat un nucleu de activiști trans prin țară. București, Cluj, Timișoara, Brașov, Iași. S-a format și TransCore, ONG specific pentru persoanele trans. Nu mă mai simt singur pe tarla.

În plus, în tot acest timp, am înțeles că trebuie să fim alături de alte mișcări. Atâta timp cât există persoane trans rome, există trans persoane cu dizabilități, există persoane trans sărace, persoane trans cu tot felul de alte identități și suferințe, nu pot să fiu doar activist trans. Nu am cum. Nu pot să fiu străin de cauza feministă. Ne intersectăm; ar trebui să fim mână în mână. Dacă stăm fiecare în pătrățica noastră nu facem nimic. 

---

Cred că ar fi fost bine profesional, dar nu aș fi găsit o satisfacție mai mult decât financiară. Probabil că aș fi fost într-o relație exclusivă monogamă cu o femeie cis, probabil că aș fi înșelat, pentru că probabil nu aș fi aflat că există poliamorie și anarhie relațională. Probabil că nu aș fi avut nicio capacitate să chestionez nimic din sexualitatea mea. Probabil că nu aș fi fost niciodată împlinit sexual. Cred că m-aș fi străduit foarte mult să mă căsătoresc, de dragul alor mei. 

Aș fi intrat în tiparul de norme. Dar nu cred că ai cum să fii împlinit ca o persoană trans în scenariul normei, pentru că nu e făcut pentru tine. Activismul mi-a dat libertatea de a mă lansa în căutarea mea, pentru că nu aș fi avut cum să exist într-un mediu care nu e creat cu mine, pentru mine. 

Și de asta nu vreau să mă las de activism. Înțeleg că existența mea este politică orice ar fi și atunci tot ce fac artistic e automat artă politică. Și atunci nu mai pot eu să o ard: „Hai să facem ce se face în industrie, ce face lumea, cum se face”, că nu merge. 

Poezia lui Robert Frost rămâne. The Road not Taken. Tot aia e poteca. 

Și societatea asta o știm, pentru că noi, persoanele trans, o analizăm dintotdeauna. Știm cine are puterea în această lume – bărbatul alb cis hetero. Și știm mai multe despre persoanele cis decât știu persoanele cis despre ele însele. Pentru că vrem dintotdeauna să fim ca ele. Pentru că vrem să aparținem. Și mai știm că adesea ăsta e un script care provoacă multă suferință, și atunci te împotrivești. Și încerci să-ți trasezi propria cărare. Mai dai de buruieni, te mai zgârâie câte un mărăcine, dar tot poteca cea mai puțin umblată te scoate în luminiș. 

Doar să ai grijă la ego, să nu devină cărarea un ego trip. Înțeleg nevoia de a rămâne în istorie, de a rămâne consemnat. Ca persoană queer, care oricum a experimentat invizibilitatea hardcore, vrei să contezi, vrei să rămâi. Și de acolo îți naști tripuri de putere, tripuri de imagine. Și uiți de oameni. Și stai tu să te gândești pe unde mai apari și ce poți să mai zici, că am fost primul care nu știu ce. Înseamnă să nu vezi când unul cere ajutor, când unul e în burnout, înseamnă să te duci în cap. Narcisismul mi se pare să o arzi tu etern pe sacrificiu, să glorifici munca până pici, sperând că la un moment dat cineva îți va ridica ție o statuie. Muie. Că nu se va întâmpla asta. Nu se va întâmpla decât că tu vei cădea în cap și atât. 

E firesc cumva să vrei să faci activism dintr-o durere care s-ar putea să aibă rădăcini adânci în copilăria ta și să se traducă într-un complex al salvatorului. Tendința de a ajuta și de a fi acolo mi se pare sănătoasă. Dar când devine dăunătoare? Când începe să-ți dea în cap. Și activismul cel mai eficace se face dintr-o zonă din care tu ești bine. 

Eu n-am făcut asta mult timp, că n-am știut cum. Nici acuma nu știu în totalitate cum să am grijă de mine. Drept urmare sănătatea mea nu e excelentă, resursele mele nu sunt proporționale cu cât muncesc. Dar cum să fie excelentă sănătatea mea când trebuie tot timpul să sap după medici trans friendly și când banii nu-s suficienți și pentru analize, controale, proceduri. Înțeleg la fel de bine că, dacă vreau să fiu auzit și să mi se recunoască munca, trebuie să exersez și niște promovare de sine. Și din asta va rezulta, poate, și că să fii activist e cool. Dar fără să fie in your fucking face all the fucking time.

---

Cred că am mai multe metode de măsurare când ar fi cazul să fac și eu asta: una e să nu ajung să fac lucruri împotriva mea, al doilea e să ating totuși niște puncte esențiale de reușită. Nu vreau să-mi pierd entuziasmul și pasiunea pentru că nu am muncit niciodată din altceva și nu pot să muncesc din altceva. 

De asemenea, dacă rămâi zeci de ani ca activist s-ar putea să pierzi pasul cu schimbările, s-ar putea să nu știi care e șpârla cu Gen Z-ul, să devii blazat și patronizing. Și dacă nu mai ești conectat și nu mai înțelegi pentru ce lupți, pentru ce lupți? 

Și în aceeași măsură, dacă rămâi în niște paradigme care acum 10 ani erau cool și bune; dacă nu înțelegi că trebuie să le lași să se schimbe, you fail ca activist. Și de-asta cred că nu se poate întâmpla forever and ever, decât dacă ai capacitatea să rămâi conectat, să nu te privească ca pe un expirat. Am realizat la un moment dat că vorbeam cu o mămică de băiat trans care era mai mică decât mine ca vârstă și eram: „Wow, am ajuns aici”.

Mai e o chestie: trebuie să scriem și trebuie să facem proiecte creative, culturale, artistice despre cine suntem. Orice e la îndemână, jurnale, dialoguri, povești, ficțiune, filme, trebuie să ne creăm o bază culturală și trebuie să învățăm să ne arhivăm.

Mi s-ar rupe sufletul ca generațiile care vin să nu știe ce am făcut. Să nu știe că și pe ei i-am iubit, chiar dacă nu i-am cunoscut și dacă nu am interacționat cu ei și că tot ce am făcut, am făcut din iubire. M-ar durea sufletul. 

Mai încercam din când în când să mai scriu câte-o poezie, să mai desenez, să mai filmez. Nu se putea. Pentru că suferința oamenilor era atât de mare, încât nu puteam să le zic: „Stai puțin, nu te omorî acuma, că scriu eu o poezie”. A face artă e un privilegiu.

Sunt sedus în continuare de filmul de ficțiune, dar simt că nu mi se mai prea aplică. Mi se aplică filmul documentar, în care arăt totul foarte raw. Mai precis pe mine, pentru că nu aș putea să fac asta altcuiva. Mai vreau să fac câte un performance. Mai vreau să scriu, să țin jurnal, pentru că cred tot mai mult în puterea diaristicii. Vreau să scriu și poezie. Nu am lăsat deoparte Phoria, un proiect în care revizitez anii de tranziție prin poezie, prin bucăți de jurnal, prin statusuri de pe Facebook, prin amintiri, prin ce am visat. Îmi doresc foarte mult să fac videoclipuri unor piese care-mi plac. Acolo mi se pare un teren de joacă absolut minunat și mi se pare că e și zona unde pot să dau un restart la creativitate. 

Tot ce am enumerat are o tentă autobiografică. Nu știu ce înseamnă asta, dar știu că deocamdată nu îmi doresc să depășesc asta. Nu văd dincolo de mine în proiectele mele artistice. Nu știu ce înseamnă asta. Dar nici nu vrea să forțez. Lucrez deja de câțiva ani la un documentar despre mine, care a pornit de la procesul schimbării actelor. Vreau să fac ceva care să îmi ia toată, toată atenția, cum am stat la un moment dat nouă ore în cur să montez o bucată din acest documentar ca să mă înscriu la festivalul FARAD. Starea aia o vreau. După aia tânjesc. 

Mă simt în continuare frustrat de oameni din jurul meu care fac artă queer. În special film. Simt că pierd pasul. Simt că rămân în urmă și că sunt văzut doar ca Patrick activistul, care mai face și artă, dar nu prea. În activism mă simt super sigur. De artă mi-e frică. Mi-e frică de filme, de documentar, mi-e frică de ce vreau să scriu. Mi-e frică să caut ce înseamnă să fiu liber din punct de vedere creativ. Mi-e frică de cum o să fiu perceput, că nu o să fiu bun.

---

Și se poate, chiar se poate. Și îmi mai doresc o chestie, ca ăștia cei mai privilegiați să-și înțeleagă privilegiul, știi? Să se vorbească mai mult de privilegii.

Orice persoană trans, din păcate, trebuie să fie și educator. Copiii trebuie să fie educatorii părinților lor și sunt, unii chiar la 13 ani. Angajații trebuie să fie educatori la locurile de muncă, orice persoană trans care scoate buletinul trebuie să fie educator în fața oricărei persoane care-l cere. Suntem educatori, n-avem ce face. Știu că e obositor, dar se transformă într-o chestie șmecheră; educatorii sunt șmecheri. 

Într-un fel, l-am moștenit pe taică-miu. Mi-am dat seama că și el își narativizează eșecurile în povești cool și de succes, ca să go on with it. În viață, faptele nu se schimbă, dar felul în care le povestești se schimbă pe măsură ce te maturizezi. Multe dintre poveștile pe care le-am povestit în Pledoaria acum le înțeleg altfel.

Dar pe de altă parte nu cred că îmi doresc buclă închisă. Vreau să rămână, să nu se închidă. Doar să crească. Să se dezvolte. Cred că pot să cuprind mai multe. Asta e singura mea curiozitate de pe lumea asta. 

Poveștile reprezintă felul prin care înțeleg eu lumea. Piese din puzzle ca să-mi fac o imagine mai mare despre lume și despre lumi. Cum altfel? Așa funcționează cel mai bine pentru mine să aflu despre viață. Că de asta și caut doar povești. În orice. 

Dacă cineva începe să povestească ceva personal, atenția se mută cu totul. Asta e unealta cea mai la îndemână și cea mai bună de a schimba. Și de-aia zic: vom avea proceduri mai simplificate, mai bune, vom începe să lucrăm și pe partea medicală. Dar nu ne putem opri să ne spunem poveștile, pentru că, dacă ne oprim din asta, ni se va da în cap cu tot cu proceduri în continuare. Ni le vor face guler. Poveștile sunt acțiunile de activism care nu se pot opri niciodată, oricât de bune ar fi legile și oricât de prietenos ar fi statul.

---

Eram la Severin, filmam și mi-am dat seama că filmul ăsta vreau să fie pentru mine. Nu mă interesează ce înțelege cineva. Eu vreau să îl fac pentru mine. Își va găsi audiența singur, cum a făcut Pieptiș.

Filmul e tot timpul în mintea mea și îl întorc pe toate părțile și încerc să îi găsesc temele, să îi găsesc niște fire narative, să mă mai gândesc ce să filmez, cum să filmez, pe cine să mai aduc. Doar că îmi e greu să mă întorc în trecut, să revăd filme și imagini cu mine. Adică la filmările după tranziție îmi place să mă uit. Îmi fac freza, mă uit în cameră. Adică de fața mea chiar îmi place. Am o foame de prezent și de viitor. Dar cum satur eu foamea asta ca să pot să liniștesc și trecutul? 

Și, cum spuneam, nu știu dacă schimbarea buletinului e așa importantă. E o bucată de carton. Fuck it. Nu e ca și când e mare greutate pe sufletul meu. Că nu e schimbat buletinul. Nu. Nu, nu ăla e finalul filmului. Nu știu care e finalul filmului. Probabil pentru că, dacă aș ști, m-aș apuca de el. 

Mai e ceva important aici. A devenit important să împac fata din mine. Să o împac, pentru că i-am dat în cap de am nenorocit-o. Până la 28 de ani jumate. 

Și nici măcar nu i-am îndeplinit promisiunile: să devin un bărbat care nu înșală, care nu se bagă în căcaturi, care e stabil, care poate să commit, care poate să provide, care poate să fie acolo. Ce îmi imaginam eu că e un model de masculinitate către care voiam să ader. And I did the opposite. Să am grijă de mine. Că în sfârșit ajung la un corp pe care mi-l doresc și să nu îi dau alcool, tot felul de căcaturi, mâncare aiurea. Somn puțin. Tot ce nu îi face bine. 

Știu că tot eu am fost, dar se simte ca o entitate diferită. Feminină, mai exact. De asta zic despre mine că sunt un bărbat trans aproape binar, pentru că vreau să-i fac loc acelei entități feminine. Să nu o mai ascund. Să nu îmi mai fie rușine de ea. 

Nu pot să zic om, nu pot să zic persoană. Zic entitate. Care nu mai e. Adică am trecut și eu prin doliu, nu doar ai mei. Dar nu mi-am dat seama de asta. Nu mi-am dat seama de asta decât târziu. Nu mai e. Și resimt că această entitate a făcut un efort colosal ca eu să fiu, și eu ce fac? Și eu ce fac? Cum să îmi bat eu joc de tot efortul ăsta și de toate promisiunile alea și cum să nu îi respect memoria? 

Mă lupt pentru Laura, pentru Ioana, pentru Jessykaa, pentru Mishu, pentru Vasilica să le respect memoria, dar pentru mine? Pentru mine de dinainte? De ce să mă las deoparte? Asta se reflectă inclusiv în faptul că iau în considerare să nu mai schimb actele. Dacă rămân prenumele alea acolo poate rămâne și ea, chiar dacă ne e mai greu o vreme. Cine știe. Iau în considerare abordarea asta. Să rămână măcar pe bucata aia de carton. Asta e cea mai la îndemână metodă de a-i păstra memoria, dar ar fi și altele? Cum o păstrăm printre noi? 

---

Uite, de exemplu, vreau să port cercei. Când mi-am pus doi cercei la fel în urechi, I got triggered. Dacă-mi pun doi cercei diferiți, e OK. La un revelion am vrut să port niște pantaloni de trening albi, prin care mi se vedea celulita. I got triggered. Nu i-am mai purtat. Și știam și cu ce vreau să-i combin, cu o cămașă cu trandafiri. În flăcări. Și în mintea mea arătam foarte bine așa, dar în realitate, când i-am pus pe mine, m-am simțit inconfortabil. 

Am renunțat doar atunci. N-am renunțat la ideea de a purta acest outfit și a mă bucura de el. Și-acolo o să ajung. Și o să-mi port celulita cu mândrie. 

Vreau să fiu mai îndrăzneț din punct de vedere al queernessului. Pe de altă parte, este bine să ies pe stradă și să fiu considerat bărbat și-atât, să nu mai atrag priviri. Pentru că, dacă ies într-un outfit queer, dacă-mi vopsesc părul albastru – am avut barba albastră, mi-a plăcut – atrag priviri. Și am luptat mult să scap de asta și să ajung în siguranța asta. Și mi-e greu să mă duc înapoi acolo, dar cred că e necesar pentru mine. 

---

Le doresc bine, efectiv le doresc bine. Pentru că știu că toate comportamentele lor nașpa vin din durere, nu din altceva. Pentru că trauma e contagioasă, durerea mintală e contagioasă, ca și sănătatea mintală. Am simțit asta atunci când am simțit că-mi pierd mințile, am simțit că o să ajung să fac exact aceleași lucruri care mi se fac. 

Aici sunt azi.

Sunt Patrick, am 37 de ani, aproape 9 ani de testosteron și nu mai am certitudini. Sunt un om care a iubit foarte mult oamenii, care a fost foarte bun cu ei, și ei l-au frânt. Mi-e teamă că n-o să mai pot munci niciodată mai mult de două-trei zile pe săptămână, mi-e teamă că unele lucruri sunt definitiv broken în mine. Pe de altă parte, am o relație de trei ani și jumătate și una de un an și trei luni și încă simt că sunt îndrăgostit, când credeam că n-o să mai fiu îndrăgostit niciodată. E dragoste bună pentru care vreau să lupt, pentru că Billie și Veda sunt oameni cu care mă văd îmbătrânind. Fac terapie individuală de două ori pe săptămână și terapie de cuplu o dată pe săptămână și îmi place chestia asta.

Nu mai am propoziții atât de ferme. Mintea mea caută tot timpul, este într-o continuă căutare de explicații, de soluții. Asta e activitatea mea principală. Ce să fac ca să ajung mai înspre mine, ce să fac să-mi fie bine? Nu e așa pentru toată lumea?

---

Și mai sunt acasă în locuri. Unde am crescut. Unde am copilărit. Unde vreau să trăiesc. Un loc care știu că e al meu și în care pot să duc oamenii dragi. Să stau acolo și să pot să aleg eu ce se întâmplă în casa aia și cum arată. Și cred că acasă e sentimentul ăla când te culci și ești împăcat seara, când aluneci într-un somn bun.

Vezi, în toate combinațiile astea nu-i inclusă munca. Poate munca e o cale spre acasă, dar nu e neapărat acasă.

Crește în mine și dorința de a avea o casă. Și de a merge acolo cu oamenii mei aleși. Familia aleasă. E un concept important, cel puțin în comunitatea queer. Pe care îl știu de mult, dar pe care l-am înțeles recent, pe măsură ce am început să mă eliberez și să înțeleg. 

Să mă eliberez cumva, să mă desprind și mai mult de familia mea din Severin și să înțeleg că am puterea să îmi aleg oamenii din jur. Și că trebuie să o fac, pentru că prin asta mă vindec și mă ridic și eu. Și mult timp s-a întâmplat să mă aleagă ei pe mine. Și pentru că s-a întâmplat să mă aleagă ei pe mine, m-au ales fix acei oameni, cei mai suferinzi din perimetru, care aveau nevoie să fie liniștiți. Pentru că știau că eu asta caut. Pentru că oamenii care trăiesc genul ăla de suferință mintală caută oameni care scot empatie prin orice por. Și pe nas, și pe urechi, și peste tot. Și care au mult de oferit și cred că pot aduce alinare celor care au suferit. Nu poți, nu întotdeauna.

Recent eram la țară, și era sezonul dudelor. Stăteam în casă deprimat, am luat un pic de ciupercuță și m-a scos afară. M-a scos afară, m-a dus pe luncă, am făcut cea mai frumoasă plimbare din viața mea. Prima bucată a fost copleșitoare emoțional. Am început să plâng. Ziceam: „uite cât de frumos este locul ăsta, cum să renunți la el?” Cât de absurd este să ajungi în punctul să vrei să renunți la un loc care are atâta însemnătate pentru tine și e atât de frumos, din simplul motiv că nu poți să fii. 

Și am mai mers așa un pic, am scos asta din mine și după aia mi-am zis: „Stai, mă, puțin, că așa cum ai luptat pentru alte lucruri în viața ta, așa poți să lupți și pentru asta. Dacă locul ăsta contează atât de mult, nu renunța. Că nu e ca și cum te oprești din luptă, că nu se oprește. Nici la pensie. Nu se oprește lupta. Că oricum ai luat frâiele, știi? Chiar dacă ți se pare că le mai pierzi din când în când, oricum sunt la tine”. 

Și m-am dus. Am văzut căluți. Am văzut berze. Am mâncat dude și m-am murdărit pe mâini, pe la gură, m-am dus și am văzut cât a secat matca, m-am îngrijorat și am zis „fuck, global warming a ajuns și la mine la țară”. 

Nu știu dacă asta are de-a face cu situația mea ca persoană trans în societatea asta, cred că are, dar cred că are legătură și cu faptul că sunt activist, iar lentila de activist mi-a dat extraordinar de mult de învățat despre mine și despre viață. La fel și experiențele personale și intime, care s-au întâmplat cu sau fără voia mea. Adică cât am avut sau nu control, dar le-am experimentat. Asta e miza mea în tot ce fac. Să găsesc acel sentiment de acasă, să mă găsesc pe mine și să fiu în acord cu mine și împlinit cu mine. Să nu fiu nimeni altcineva, niciunde altundeva, făcând nimic altceva. N-am altă miză pe pământul ăsta.