„Am ajuns să urăsc să aud că sunt o femeie puternică”

În dimineața zilei de 23 februarie, Mariia, soțul ei și două dintre cele trei fiice se urcau în mașină și porneau din Odesa spre București, către o competiție de patinaj artistic. 

„Cele două fete mari practică patinajul artistic la nivel profesional și îmi doresc pentru ele o carieră în asta. La vremea respectivă, am decis să investim bani în pregătirea lor și să mergem la competiții internaționale. Atunci când ne-am înscris la competiția din București a fost un pas mare pentru familia noastră. A fost prima oară când mergeam la un astfel de eveniment, care ar fi trebuit să fie punctul de start în cariera lor. A fost o decizie dificilă pentru mine, pentru că nu am avut bani să fac pașaport și pentru fiica cea mică, care a rămas acasă, cu mama.”

Prima vizită în București au făcut-o într-un mall din Băneasa, unde au mâncat la lanțurile de fast food care nu există în Ucraina și au mers din magazin în magazin. Copiii au fost încântați și au hotărât cu toții că trebuie să facă asta din nou, să revină în România într-un weekend, pentru a împărtăși experiența și cu sora care rămăsese acasă.

În dimineața zilei următoare, pe 24 februarie, Mariia s-a trezit devreme, la ora 4, pentru a pregăti micul dejun, hainele și machiajul fetelor. O oră mai târziu, au început bombardamentele asupra Ucrainei.

„Toată lumea era speriată. Era ceva de necrezut, ireal. Eram în altă țară, dar jumătate din familia mea era în Ucraina și lucrul de care îmi era cel mai frică se întâmpla cu adevărat. Am stat la telefon cu familia. Mama are o casă cu subsol, așa că s-au dus cu toții acolo. Era speriată, dar încerca să fie optimistă și mi-a spus să nu îndrăznim să ne întoarcem, pentru că nu va dura mai mult de câteva zile, lumea nu va lăsa ca o țară să fie bombardată în secolul 21.

Lucrurile escaladau încă din septembrie anul trecut, dar puțini au crezut că va fi un război, așa că oamenii au continuat să își vadă de viețile lor. Pentru că am studiat la școală despre războaie, eram cea mai panicată din toată familia, dar mi s-a spus că nu ar trebui să fiu. Așa că am lăsat totul în spate, am avut cele mai frumoase sărbători de Crăciun, ne-am făcut rezoluțiile de Anul Nou.”

Mariia și soțul ei au decis să nu le spună nimic copiilor și să îi lase să concureze în competiție. Fetele au fost ultimele patinatoare din program și au avut o evoluție foarte bună. Imediat după ce s-a încheiat concursul, la patinoar au apărut jurnaliști care aflaseră că sunt înscriși și copii ucraineni. Mariia, una din puținele persoane vorbitoare de limba engleză, a dat interviuri și a tradus pentru alții. Au fost întrebați dacă se întorc și ce simt și nu a știut ce să răspundă.

Au luat împreună decizia de a se întoarce în Odesa. Pe drum, au întâlnit primele valuri de mașini cu numere ucrainene, pe care le-au oprit pentru a întreba care este situația acasă. Au văzut copii și oameni speriați. La graniță, cele două benzi ale șoselei se transformaseră în cinci, toate ocupate cu mașini care încercau să plece spre România. După câteva ore, au reușit să intre în Ucraina. Pe drum, au văzut clădiri în flăcări și au început să le citească fetelor articolele din presă care vorbeau despre ce trebuie făcut în caz de explozie: să te lași la pământ, să-ți astupi urechile, să îți alegi cu grijă locul în care o faci. 

Odată ajunși în Odesa, s-au dus direct în subsolul casei. Au auzit explozii și au făcut exact ceea ce citiseră în presă. Au rezistat în acest ritm câteva zile, după care au decis să plece cu toții în vestul țării, cu unul din trenurile de evacuare. A urmat o călătorie de 25 de ore, petrecută de copii pe un pat suspendat și de adulți în picioare, într-un vagon supraaglomerat. Trenul a oprit de fiecare dată când începea o alarmă, cu luminile stinse. Au așteptat și s-au rugat să ajungă bine la destinație.

S-au adăpostit în casa mamei soțului, dar și-au dat seama curând că structura clădirii nu ar rezista în cazul unui bombardament. În acele prime zile de război, sirenele sunau atâta timp cât dura alarma de atac aerian, uneori câte trei sau cinci ore. Mai târziu, autoritățile ucrainene au realizat că asta îi sperie și mai tare pe oameni și sirenele au început să sune câteva minute la început și la finalul alarmelor. Sunetele continue au început să îi provoace coșmaruri Mariiei și, după aproape o lună, a luat decizia de a pleca din țară împreună cu cele trei fete.

S-au întors la Odesa și la finalul lunii martie, într-o dimineață, s-a urcat în mașină și a plecat spre Galați. 

„Am plecat spre România foarte speriată, pentru că nu aveam niciun plan. Nu știam unde vom dormi în seara aia. Eram de una singură, fără partener, cu trei copii, unul dintre ei care face pentru prima oară o călătorie atât de lungă, lăsam în spate familia, nu mai aveam o casă, aveam mâncare pentru o zi sau două. Conduceam spre necunoscut.”

Mariia nu își amintește prea mult din luna care a urmat. Copiii se certau permanent, erau speriați. Numărau fiecare ban, pentru a le ajunge pentru mâncare. Funcționau în modul de supraviețuire. 

„Ai o alegere de făcut: fie continui, fie îngheți. Din momentul ăla și până prin septembrie, am înghețat.

Acum e decembrie și încă sunt singurul adult care aduce un venit în casă și e dificil. Uneori mă simt mândră de mine, alteori sunt extrem de furioasă, pentru că nu poți face totul de unul singur. 

Versiunea mea pe care am urât-o cel mai mult a fost cea din aprilie, când am ajuns în România. Mă simțeam neputincioasă, nu aveam nici o speranță, eram deprimată și plângeam tot timpul. Oamenii îmi spuneau să fiu curajoasă pentru copii, dar nu aveam pe nimeni care să mă sprijine. La un moment dat, am început să mă schimb și mi-am spus că nu mai vreau asta niciodată, nu mă voi mai întoarce la această versiune a mea.

Începi să construiești ceva nou, dar ești atât de furios pe circumstanțele care te-au forțat să te schimbi. Războiul nu mi-a luat numai casa, siguranța și oamenii, dar mi-a luat și personalitatea și nu mai știam cine sunt. 

Am mers la terapie, pentru că am realizat că la început am avut prea multe emoții, apoi nu am mai simțit nici o emoție, nimic. Acum sunt din nou pe un vârf de emoții. Și e foarte bine să mă las să simt emoțiile, chiar și furia, pentru că atunci când nu simți nimic, îți faci atât de mult rău și iei atât de multe decizii greșite.”

---

Mariia este traducător autorizat în mai multe limbi, însă tarifele pentru traduceri scăzuseră atât de mult la începutul războiului, încât trebuia să muncească mai multe ore pentru a cumpăra o cafea. 

În Galați și-a găsit primul job, ca interpret part-time pentru organizația americană CORE. Și-a făcut treaba și după o lună și jumătate a fost întrebată dacă vrea să meargă într-o deplasare în Ucraina.

„Am fost speriată când am auzit asta. Dar nu pentru că mergeam în Ucraina, în război, ci pentru că lăsam copiii în România. Înainte de a pleca, i-am lăsat un bilet prietenei cu care locuiam, pe care la vremea respectivă abia o cunoscusem, spunându-i că dacă mi se întâmplă ceva, să contacteze anumiți oameni pentru a avea grijă de copii. Am lăsat fetele într-o țară străină, în care nu aveam drepturi, cu cineva străin și cu foarte, foarte puțini bani.” 

Acela a fost punctul în care Mariia a început să se implice în munca umanitară. În scurtă vreme, Ian, coordonatorul de la acea vreme a echipei CORE din România i-a oferit o poziție full-time, cu un salariu mai mare și cu responsabilități mai multe. Programul i s-a aglomerat, au apărut mult mai multe deplasări și s-a mutat în București. 

Înainte de război, Mariia ocupa poziția de CEO la compania de logistică a familiei, care își desfășura activitatea în portul Odesa. Își petrecea ziua participând la întâlniri și luând decizii. Adaptarea la noua situație, în care era cea mai nouă membră a echipei, cu cea mai puțin ascultată voce, a fost dificilă. Însă noul job i-a permis să cunoască mult mai mulți oameni.

„I-am cunoscut pe cei de la Funky Citizens, care m-au primit ca pe o membră a familiei. Am primit multă bunătate și înțelegere de la oamenii din ambele organizații.”

După câteva săptămâni, și-a dat seama că banii nu sunt de ajuns și că ar putea face mai mult. A aplicat pentru o poziție de traducător pentru AMI. Zilele i s-au aglomerat și mai tare, însă și-a dat seama că veniturile tot nu sunt de ajuns pentru a întreține familia. În septembrie i-a fost oferit postul de Project Manager pentru un proiect de integrare a femeilor ucrainene, desfășurat de către Funky Citizens. A început să facă traduceri independente pentru organizații ucrainene și elvețiene. 

La final de săptămână a început să meargă în diferite orașe din România, pentru a ține discursuri din dubla poziție de refugiată și om implicat în munca umanitară. A vorbit mult despre interacțiunile cu sistemul medical din România. Deseori, a întâmpinat multă rezistență și proteste din partea medicilor și asistentelor cărora le vorbea. 

„Oamenii din România sunt foarte buni, calzi, însă instituțiile nu funcționează așa de bine și atunci când aud critici, nu toată lumea le poate accepta. Am înțeles asta repede și mi-am schimbat discursul, pentru a explica că dacă nu există feedback către instituții – și e la fel și în Ucraina –, toată lumea va spune că totul e ok, deși sunt probleme. De fapt, nu sunt critici, este feedback.”

---

Munca pe care o face i-a permis Mariiei să vadă din ce în ce mai îndeaproape impactul războiului asupra refugiaților. În ultimele săptămâni, a văzut de exemplu din ce în ce mai mulți oameni noi la Romexpo, punctul central al ajutoarelor pe care diferitele ONG-uri și instituții le oferă cetățenilor ucraineni. Iar printre acești oameni noi, multe persoane cu dizabilități și vârstnici, alte segmente sociale față de primele luni ale războiului, când în România au sosit multe femei cu copii. 

Mariia spune că observă și un alt fenomen care i se pare interesant: din ce în ce mai multe familii care la începutul războiului au plecat spre alte țări din Europa vin în România. 

„Oamenii spun că România se descurcă mult mai bine la procesarea documentelor decât Bulgaria, Italia, Spania sau Germania. Apoi, există programul 50/20 și cantitatea uriașă de grijă și efort investite de români în ucraineni. Și bineînțeles că în alte țări se simte o ostilitate față de refugiați, de exemplu în Ungaria, Bulgaria sau Grecia, unde curentul pro-rus este mult mai puternic.”

În ultimele luni, a crescut în rândul refugiaților și cererea de cursuri de limba română, ceea ce arată intenția unor ucraineni de a rămâne în România mai mult timp. Unii dintre ei cer chiar sfaturi legate de cum își pot deschide afaceri aici și mulți și-au înscris deja copiii la școli românești. 

„Cred că majoritatea acestor cazuri vin din orașe precum Mariupol, unde știu că nu se pot întoarce. Poate și din Mykolaiv, oraș care a fost de asemenea lovit destul de puternic. Pe de altă parte, multe dintre prietenele mele și-au făcut un plan B, C și D. Au aplicat pentru viză în Canada și participă la loteria vizelor pentru SUA.”

Mariia spune că nu înțelege de ce o parte din ucraineni preferă să stea în continuare în adăposturi, deși pot beneficia de cazare prin programele guvernamentale. 

„Încerc să nu judec, însă nu toți ucrainenii au nevoie de atât de mult cât li se oferă. Sunt cei care chiar au nevoie de ajutor, însă sunt și cei care nu vor să își schimbe viețile și vor doar să se bazeze pe ajutorul care li se oferă, să profite de sistem și să nu ofere nimic înapoi. Așa că am sentimente foarte amestecate. La începutul războiului aveam o viziune despre națiunea mea, acum timpul a trecut și văd că unii încearcă să se integreze, alții nu.”

---

Când a ajuns în România, Mariia avea doar două rânduri de haine și nu avea truse de machiaj sau bijuterii. Experiența unui discurs la Bruxelles, în fața Comitetului European Economic și Social, unde s-a simțit ascultată, a schimbat-o. Înainte de a pleca, colega ei Elena a dus-o la manichiură și la coafor, și Mariia a investit o parte din economii într-un costum.

„Am studiat diplomație la universitate și înțeleg importanța de a arăta bine, îngrijită.”

În perioada următoare, Mariia a început să slăbească, și-a adus o parte din hainele din Ucraina, iar acum încearcă să investească timp în a se îngriji în fiecare zi.

„Oamenii au început să nu mă mai vadă ca pe un refugiat, ci ca pe o ființă umană. Îmi este bine că nu le mai e milă de mine. E mult mai ușor să primești ajutor atunci când arăți jalnic și trezești mila în oameni. Dar m-am simțit judecată de multe ori, de către oamenii care vin să mă asculte, de specialiștii cu care am lucrat sau chiar de membri ai echipei, pentru că nu arăt jalnic. Atunci când ai grijă de tine, când porți machiaj sau ai unghiile făcute și haine drăguțe, oamenii tind să creadă că totul este în regulă. Dar nu văd ce se întâmplă pe dinăuntru. 

Am ajuns să urăsc să aud că sunt o femeie puternică, pentru că femeia poate nu ar trebui să fie cea puternică și nici nu mă simt puternică pe dinăuntru. Am atacuri de panică când mă gândesc la bani și la planurile pe termen lung. Apoi, ca bărbat, ce ai alege între o femeie puternică, care face totul de una singură, care are copii, multe joburi și cară cu ea multe traume și o femeie care zâmbește mereu, care are o anumită ușurință și nu are probleme? S-ar putea să admiri femeia puternică, dar o vei alege pe cea care zâmbește, pentru că ea te va face mai fericit și te va inspira. Ca femeie puternică, te simți ca un gândac admirat într-un muzeu, dar atât. Încetezi să te simți ca o femeie sau ca o mamă, începi să simți că nu ai gen, ești doar o persoană care privește doar înainte, către un obiectiv și nu are timp să se uite la altceva. 

În afară de a munci și de a avea o rutină, nu există nimic pozitiv către care să aspiri. Vin sărbătorile și știi că nimeni nu îți va oferi cadouri, va trebui să ți le oferi singur.”

Mariia simte că lunile petrecute departe de soț au schimbat relația dintre ei, așa cum spune că s-a întâmplat cu multe familii care au fost despărțite de război. Se simte de multe ori singură și îi lipsește sentimentul de sprijin pe care căsnicia, așa cum era înainte de venirea în România, i-l oferea. 

„Cred că mi-ar fi mult mai ușor dacă aș simți că sunt numărul unu pentru cineva. Dar eu sunt de fapt persoana de contact în caz de urgențe nu numai pentru prietenii de aici, ci și pentru alți refugiați. Eu sunt cea care rezolvă problemele. Am încercat să îmi sun soțul și părinții atunci când am avut nevoie de ajutor, dar am fost luată peste picior, de ce mă plâng? 

Dacă cineva la care țin se simte rău, aș fi lângă persoana respectivă într-o jumătate de oră. Asta nu mi s-a întâmplat atunci când am avut nevoie. Și atunci când realizezi că nimeni nu te ajută dacă nu te ajuți singură, începi să urăști termenul de femeie puternică.

La început, războiul creează o legătură și mai adâncă între parteneri. Noaptea de dinainte de a pleca spre România am petrecut-o cu soțul meu. Eram speriată, știam că lucrul logic de făcut este să împărtășim intimitatea, dar a fost una din cele mai dificile experiențe, pentru că atunci când ești speriat, nu poți simți dorință. Dar am vorbit mult. Am trecut prin atâtea lucruri împreună. Am început împreună o viață, am locuit împreună în primul nostru apartament, am avut prima sarcină, am trecut împreună prin durerea de a pierde pe cineva drag, am trecut împreună prin COVID și acum trecem prin acest război împreună. Deci la început există această legătură foarte profundă. Dar apoi timpul trece. Și ceea ce urăsc cel mai mult la acest război este modul în care a depărtat familiile. Cei care au plecat din Ucraina, majoritatea femei și copii, îi pot înțelege pe cei care au rămas, pentru că uneori se întorc și văd totul. Dar cei care au rămas nu îi vor înțelege niciodată pe cei care au plecat. 

Soții, părinții și unii dintre prietenii care au rămas cred că cei care au plecat spre Europa au ales calea cea mai ușoară. Deseori aud în conversații, mai ales atunci când devin mai aprinse, «nu ai cum să înțelegi cum e să trăiești sub bombardamente, de ce te plângi?» Pentru că ei nu știu cât de greu e să te integrezi, să începi de la zero, atunci când nu ai nimic – nici venituri, nici prieteni.  

Familiile care au fost divizate atât de mult timp au început vieți foarte diferite. Cei care au rămas acasă trăiesc încă mental în perioada de dinainte de război, când aveau un anumit venit, un anumit stil de viață, așa că acum visează la proiecte din viitor și se adaptează circumstanțelor, fără încălzire, fără apă și se gândesc că sunt puternici. 

În Ucraina, de obicei copiii și soțul sunt pe primul loc pentru femei. Uneori muncesc, însă aceste responsabilități sunt pe primul loc. Și dintr-o dată, femeile au devenit principala sursă de venit în familie. Uneori aud discuții în care femeile își întreabă soții dacă au nevoie de bani. 

Multe femei care au ajuns în România au început de la zero în slujbe pe care nu le-ar fi făcut niciodată în Ucraina. Au acceptat să aranjeze lucruri în depozite sau să curețe case și toalete pentru a-și hrăni copiii și soții. În timp ce mulți bărbați din Ucraina trăiesc încă în vise și proiecte viitoare. Așa că la un moment dat femeile au această revelație, că se pot descurca singure. Nu sunt sigură că multe căsătorii vor rezista acestui război, nu pentru că s-au schimbat bărbații, ci pentru că s-au schimbat femeile. Au devenit mai încrezătoare, au înțeles că pot face totul fără ajutor.

Li se spune că trebuie să își venereze bărbații. Dar cum poți venera pe cineva de la care nu primești niciun ajutor?”

---

Acum, Mariia se simte într-o a treia fază a experienței trăitului departe de casă. Dacă la început a fost vorba de satisfacerea nevoilor de bază, mâncare, adăpost și siguranță, iar apoi a fost despre muncă, acum este despre nevoia de a readuce normalitate în viața ei. Dar asta nu este ușor de făcut. 

„În primul rând, simți că îți trădezi țara, în care nu te vei întoarce curând. Apoi îți dai seama că te-ai schimbat, prioritățile ți s-au schimbat, căsnicia s-a schimbat, copiii s-au schimbat. E dificil.

Când ajung seara acasă târziu de la muncă, simt multă durere. Pentru țara mea, care a fost prosperă și frumoasă, dar care acum este distrusă, simt durere pentru că atunci când mă voi întoarce, va fi imposibil să mă bucur de plajă, care acum este minată. 

Simt durere pentru familiile care au fost divizate, pentru ușurința și calmul care existau înainte. 

Simt durere pentru toți bărbații și femeile tinere care au murit în război și care ar fi putut fi viitorul Ucrainei. 

Simt durere pentru toți cei care au trecut prin război și au văzut și au auzit atât de multe lucruri oribile.

Da, poți reconstrui casele și sistemul energetic, însă durerea va rămâne pentru multă vreme. Iar răul care a fost făcut familiilor va schimba multe lucruri după război.”

---

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.