Monica

Relațiile sunt ca o scară rulantă. Există faza în care scara nu funcționează și trebuie să urci pe jos. Obosești, sari trepte, te enervezi, îți dai drumul pe balustradă, dar totul e degeaba. Nu reușești să convingi mai pe nimeni să te urmeze, indiferent cât încerci.

Dar la un moment dat – bzzzzmpchuuufff –, scara rulantă pornește. Totul devine simplu, relația progresează natural. Nici nu știi cum ai ajuns pe treapta aia, alături de fata perfectă, cum de avansați în relație fără să faceți vreun efort. Exact când te-ai obișnuit cu sentimentul, descoperi că scara e plină și tu ești captiv pe o treaptă, iar în fața și în spatele tau sunt o mulțime de persoane interesante. Exact acelea care te ignorau când scara nu funcționa, și urcai pe jos, singur.

Adevărul e că nu îmi aduc aminte exact când am cunoscut-o. Pur și simplu, într-o primăvară, tribul nostru de băieți de la informatică a descoperit aurul: fete ireal de frumoase dintr-un liceu umanist. Eram copleșiți. Fiecare dintre noi avea de făcut alegeri. Fiecare alegere însemna că renunți la celelalte. Eu am ales (sau am fost ales?) de o roșcată superbă cu ochii verzi (posibil să fi fost șatenă, dar acum îmi place să cred că era roșcată) și bzzzzmpchuuufff, scara rulantă a pornit. Mai târziu, s-a dovedit că roșcata își dorea un „prieten exotic”, ceva ce nici azi nu îmi iese.

Pe când eșuam previzibil în fața standardelor roșcatei, am descoperit într-o noapte, în 2 Mai, că EA era deja în tribul nostru extins, combinată cu un tip insipid (cum sunt toți tipii care nu sunt tu). Aș fi zis că seamănă cu Monica Bellucci, dacă aș fi stiut pe atunci cum arată Monica Bellucci.

Am petrecut o noapte la un foc de tabără pe plajă, lângă cazemată, la jumătatea distanței dintre sat și un bar magic decrepit. A fost o conversație nesfârșită, în care am trecut de la Pink Floyd, la Wish You Were Here, la Heaven from hell, la infernul lui Dante, la suferința din dragoste. Era o conexiune inexplicabilă în modul în care ne continuam frazele, indiferent dacă eram de acord sau ne confruntam. La răsărit, aflasem că poate să răspundă în ironii perfecte, că era suspect de cultivată, prietenoasă exact cât să ramână distantă. Adăugați la asta Monica Bellucci. Normal că voiam pe scara ei rulantă.

Ştiam că voi avea maxim o șansă, iar ea era cu insipidul. M-am gândit că am timpul de partea mea, așa că am ales drumul lung, dar mai puțin riscant – să devin „un prieten bun”. Citisem Sir Gawain and Dame Ragnelle, unde Regele Arthur trebuia să descopere ce își doresc femeile și răspunsul final era că femeile își doresc suveranitate, independență. Povestea medievală târzie a fost sursa discursului meu: fii independentă, fă-ți singură alegerile, ai încredere în ele, asumă-ți riscuri, poți mai mult, explorează, bla bla bla.

Eram un Iago deplorabil, dar ca în orice piesă clasică, sfaturile mele au funcționat. Întorși la București a căzut de acord cu mine că insipidul era insipid, așă ca a ales repede un bad boy cu bandană. Apoi un chitarist flower power. Apoi un golden boy dintr-o familie de medici. Apoi un rocker. Apoi un practicant de sporturi extreme. Apoi un publicitar. Apoi am pierdut șirul.

În 1994 nu scria nicăieri ce status au relațiile tale sau ale altora, așa că singurele opțiuni erau fie să confrunți ținta față în față, fie să folosești tehnologia: un telefon bej cu disc și fir lung cât să îl duci în bucătărie. Sau în baie. Așa că pentru a afla informații, trebuia să o văd. Inventam pretexte – cafea, teatru, petreceri, ieșiri cu tribul la munte, ieșit în doi la concertele unor trupe obscure – și speram mereu să o prind între relații. În mod absurd (din punct de vedere statistic), era mereu într-o altă relație. Cumva, scara ei rulantă era permanent arhiplină.

A trecut o lună. Apoi încă una. Am început și eu alte relații, dar tot nu renunțam să o văd. A mai trecut un an. Apoi încă unul. A apărut telefonia mobilă. Apoi Google. Cumva, mă ocupam de persoanele de pe scara mea rulantă, dar din când în când verificam dacă a ei e la fel de plină. Era. Nu avea rost să mă înghesui.

Au trecut 18 ani de când am cunoscut-o. Am văzut-o cucerind bărbați. Maturizându-se. Cumințindu-se. Construindu-și cariera. Cucerind din nou. Mi-am promis să vorbesc cu ea măcar o dată pe an. Nu reușesc. Cu toate astea, acum cațiva ani, când ne-am văzut ultima dată, părea că e Dorian Gray jucat de Monica Bellucci. Mi-a spus că nu m-am schimbat.

I-aș fi spus că nu e chiar așa. Că nu mai sunt un prieten bun cu intenții ascunse, nu mai cred că regele Arthur știa ce-și doresc femeile, nu mai dau sfaturi altora despre relații. Nu i-am răspuns imediat. Ne-am continuat frazele unul altuia completând spațiile albe din poveștile membrilor tribului demult uitat. Dar printre povești, era evident că ea era cea care nu se schimbase, iar scara ei rulantă era la fel de plină ca întotdeauna.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.