[Pelicam] Delta cu mâinile reci

Weekendul trecut, la Tulcea, filmul a primit Mențiunea Specială a Juriului în cadrul secțiunii Black Sea Docs a Festivalului Pelicam.

Un sătean încearcă să taie gâtul unei capre, dar cuțitul pe care l-a ascuțit și încercat cu mâna lui nu pare să-l ajute, așa că trebuie să se ia la trântă cu animalul. Un bărbat vrea să taie un copac, dar ferăstrăul lui electric nu pornește decât când e cerut și ajutorul Domnului. Un barcagiu își pierde speranța în motorul care l-a lăsat în mijlocul apei și vâslește degerat până la mal. „Totul e stricat. Cam așa e la noi în Ucraina”, spune Techynskyi cu un zâmbet demisec. În lumea din filmul lui, oamenii își trec serile cu foc de la butelie și cu vin de casă, își umplu sârguincios ceainicele și gălețile cu apa sfințită de preot, își văd de supraviețuire într-o margine de lume în continuă micșorare.

Techynskyi are 38 de ani și a copilărit în Iakutia. Din secția de urgențe psihiatrice în care și-a început cariera medicală a sărit la fotojurnalism, via un ziar local. A lucrat cinci ani la cotidianul rusesc Kommersant, care își deschisese un birou în Kiev, acoperind de toate – politică, cultură, sport, economie. A demisionat în 2010, în parte pentru că noul lui editor îl făcea să se simtă ca un curier foto ale cărui păreri nu contau prea mult, dar și pentru că simțea că nu-și folosește la maximum abilitățile.

Primul lui documentar, scurtmetrajul Sirs and Misters, e o poveste interculturală despre Uman, un orășel de la sud de Kiev pe care un important rabin hasidic înmormântat acolo l-a transformat în loc de pelerinaj anual. „Imagineză-ți că 20.000 de oameni de pe Marte ar veni pentru câteva zile în Tulcea – cu altă cultură, alte tradiții, alte opinii.” La o privire mai atentă, Techynskyi a descoperit că, dincolo de conflictele prezentate adeseori de media ucraineană, există în oraș oameni dornici să faciliteze comunicarea între localnici și vizitatori. Odată ce și-a îndreptat camera spre ei, a început un nou capitol din viața lui.

Deci ai terminat Medicina și ai lucrat în Psihiatrie. Cum de ai renunțat?

Era o aventură interesantă pentru un tip abia ieșit din facultate, dar era un job foarte prost plătit și, în timp, m-am prins că am toate șansele să ajung ca pacienții noștri. Aveam colegi care lucraseră în psihiatrie 20 de ani sau mai mult și care erau complet duși. Eu visam să fac fotografie, dar știi cum e: părinții au alte idei pentru viitorul tău, așa că m-am certat cu ei o vreme, apoi am decis să trec la fotojurnalism.

Cum te-ai decis să faci un film în Deltă?

De fapt planificasem Delta (2017) înainte de All Things Ablaze (2014), dar ne-am trezit cu Maidan. Eu și prietenii mei lucram pentru un ziar german, iar editorii noștri au decis să facă un experiment cu videouri zilnice. Noi eram echipa care filma, edita și trimitea zilnic materiale. Le-am spus de la început să nu se aștepte la jurnalism clasic de televiziune, că nu avem de gând să concurăm cu Reuters sau AFP. Dacă era să ne băgăm în treaba asta, voiam să o facem într-un stil cinematografic. Au fost de acord, nici nu aveau mare lucru de pierdut. Până la urmă ne-a ieșit un film cu care am și câștigat un premiu la festivalul DOK Leipzig.

Mă întrebam cum influențează experiența de fotojurnalist viziunea documentaristului în cazul tău.

Știi, eu sunt genul de om care nu are întrebări la început. Când aud răspunsuri, nu mă prea sinchisesc de ele. În general, nu prea le cred. Poate e adevărat 5 sau 10%, hai să zicem. Eu prefer să văd și apoi să înțeleg. Să înțeleg nu din cuvinte, ci din fapte. Și încerc să fiu prezent acolo unde pot vedea lucrurile întâmplându-se. Nu sunt genul de om care stă de vorbă cu martori. Ca fost fotojurnalist, prefer să fiu eu însumi martor.

De ce ți-ai dorit să te întorci în Deltă?

Să-i filmez pe oamenii ăia?

Da. Exceptând faptul că deja îți erau prieteni, că te interesa lumea lor.

Cred că totul pornește de la locul ăla. Și trebuie să recunosc că mă săturasem de toată violența. După Maidan, a trebuit să lucrez ca fotojurnalist și fixer în zona de război, și subiectul ăsta era interminabil. Apoi mai era și permanenta teamă: voi fi sau nu chemat în armată? Unii oameni ajungeau acasă de la muncă și găseau o bucată de hârtie, și a doua zi îi vedeai în tranșee. Deci era o situație foarte stresantă. Așa că incursiunea în Deltă a venit și ca o șansă de a mă rupe de lumea aia și de a explora un subiect care n-are nicio legătură cu știrile zilei.

Aici, Delta e de obicei prezentată ca un rai pe pământ, o destinație turistică unică. Iar viața oamenilor care locuiesc acolo e adeseori complet ignorată. Mă întrebam dacă e valabil și pentru Ucraina.

În Ucraina prezentului toată lumea ignoră pe toată lumea. Normal că sunt o grămadă de oameni cărora le pasă, dar sunt mult mai mulți care doar se prefac că le pasă, și foarte mulți cărora nu le pasă. Și la noi sunt oameni care promovează Delta ca destinație turistică, dar pentru majoritatea ucrainenilor e greu de ajuns acolo, mai ales dacă nu ai mașină. Altfel, acolo poți să vezi viața rurală tipică din Ucraina. E mai frumos să filmezi în Deltă, pentru că ai apa, imaginile sunt ceva mai exotice. Dar din punctul meu de vedere, situația din Deltă e similară cu cea din orice altă zonă rurală a țării.

Filmul tău e un film de iarnă – e mereu frig în el, mereu ceață, gheață. Așa ai vrut tu să fie?

Da, a fost alegerea mea.

Cât timp ai filmat la el?

Am filmat în două ierni – în prima m-am dus singur acolo și în a doua am venit și cu un sunetist. Dar de la idee la pornirea propriu-zisă a proiectului au trecut patru, cinci ani, timp în care îi mai vizitam pe oamenii ăia să verific dacă sunt tot acolo. Pentru că se putea întâmpla orice. Dar de la ce porniserăm?

De la frig și iarnă.

Da, vara toată lumea e fericită. Poți trăi mai ușor vara. Cred că omul își arată adevăratul caracter în situațiile dificile. O situație extremă îți dezvăluie cumva omul.

Ies mai tare în evidență și sărăcia, singurătatea.

Vara, frunzele verzi ascund totul. Nu poți să vezi ce e dincolo de ele. Temperatura e plăcută, ai râul, ai mâncare bună, fructe, legume, dar toate astea ascund problemele. Dar iarna lucrurile se schimbă.

Cum a fost pentru tine să pătrunzi în lumea aia?

Prima mea vizită acolo s-a întâmplat în ianuarie 2007. Două dintre personaje plănuiau să meargă în Deltă, să taie niște stuf. Nu venisem cu vreun plan în minte, dar aveam camera foto la mine, așa că i-am întrebat dacă aș putea merge cu ei. Urma să petreacă două nopți în deltă, într-un mic adăpost. Au fost sceptici la început, dar m-au luat cu ei și a fost OK. Îi ajutam la treabă, beam aceeași cantitate de alcool, fumam ce țigări fumau și ei, și au început să se deschidă. Ce e important aici e că oamenii vor să-și spună poveștile. Dacă ai suficientă răbdare să asculți, oricine îți va spune povestea lui. Dacă te interesează cu adevărat. Iar pe mine chiar mă interesa cum trăiesc acolo și cine sunt ei. Cred că ăsta a fost motivul pentru care m-au primit. De asemenea, în prima iarnă de filmări mi-am petrecut mai puțin timp filmând, și mai mult lucrând cu ei.

Cum te raportezi la partea asta cu ajutatul? Sunt fotojurnaliști și regizori care spun că încearcă să stea deoparte. 

Cred că există un soi de graniță dincolo de care nu e OK să treci. Dar cred și că trebuie să fii flexibil. Nu pot să mă duc acolo și să spun: eu vin din altă lume, eu nu ajut. Atunci ei de ce ar trebui să mă ajute pe mine? E o alegere personală. În fond, cum aș putea eu să îi influențez pe acei oameni? OK, îi ajut un pic, dar nu e ca și cum le construiesc case noi sau le dau bani. E un subiect tare complicat… Cred că fiecare documentarist își stabilește propriile limite în ce privește etica.

De ce spuneai la Q&A-ul de după proiecție că ai avea nevoie de un pahar la bord ca să poți spune cum te-a schimbat acest film?

Nu e o întrebare ușoară. Ca să răspund la ea trebuie să sap în cele mai întunecate colțuri ale ființei mele. Normal că m-a influențat, dar mi-e greu să mă analizez și să scot lucrurile alea la iveală. Unul din lucrurile pe care le-am învățat e că nu ai nevoie de multe bunuri materiale ca să fii fericit. Știam asta dinainte, dar acum cred și mai tare în acest lucru.

Până la urmă, de ce ai ales să spui poveștile oamenilor în loc să încerci să-i salvezi?

Poate pentru că nu eram persoana potrivită. Nu pretind că am salvat pe cineva, dar cred că am făcut suficient în anii mei de asistență medicală. Acum vreau să spun povești. Nu știu dacă putem cu adevărat să salvăm pe cineva. Adică sigur că putem salva un om, dar felul în care o facem… E greu de spus de ce am făcut această trecere, poate că așa sunt construit, poate că am asta în mine, cumva.

Simți că ai trecut, într-un fel, și de la a fi sătul de oameni la a fi fascinat de ei? Cum te raportezi acum la ei?

Măcar acum pot alege intensitatea interacțiunilor. Când lucram pe ambulanță, nu aveam de ales. „Ți-a început tura, amice. Timp de 24 de ore, orice vine e al tău. Orice nenorocit îți aterizează în poală e responsabilitatea ta.” Asta era datoria mea. Acum sunt într-o poziție mai flexibilă și pot alege, de cele mai multe ori. Pot decide când să mă opresc. Dacă vreau să mă odihnesc sau s-o iau de la început sau dacă nu mai vreau să reiau ceva, pot face asta. Vine un moment când trebuie să te mai salvezi și pe tine. Am o familie, așa că trebuie să mă gândesc și la ei și să nu le fac rău încercând să salvez pe altcineva. E important să găsești un echilibru. Desigur, fiecare om cu echilibrul lui. Acum încerc să mi-l găsesc pe al meu.