Andreea

Aveam șapte ani. Doamna Mariana, învățătoarea, nu ezita în a le spune părinților, cu fiecare ocazie, că sunt oaia neagră a clasei. Posibil să fi fost, pentru că nu-mi făceam niciodată temele, pentru că lipeam gumă sub catedră sau pentru că ascundeam creta de la tablă înainte să vină în clasă. De fiecare dată o dădea ca exemplu de urmat pe Andreea, care stătea exact în fața mea, în banca întâi. Avea părul lung și blond, ochii albaștri și mirosea tot timpul a vanilie.

Nu-mi amintesc momentul în care ne-am cunoscut, însă îmi amintesc ultima zi a clasei a II-a, când ea a luat premiul întâi și eu mențiune. Eram în curtea școlii și învățătoarea a chemat-o pe podium pentru a îi oferi diploma. Era soare și nu o vedeam prea bine, însă aș băga mâna în foc că înainte de a se urca pe scenă s-a uitat la mine, încercând parcă să-mi spună că o să-i fie dor de mine în vacanța de vară.

N-am vorbit deloc în vacanță. De fapt, eu și Andreea n-am vorbit prea mult pe parcursul celor patru ani pe care i-am petrecut unul în spatele celuilalt. De fiecare dată când schimbam câteva vorbe mi se înroșeau obrajii și simțeam că nu mai știu să vorbesc limba română. Mă bâlbâiam și evitam a o privi în ochi, de frică să nu observe cât de îndrăgostit eram de ea. Însă într-o zi, prin clasa a IV-a, m-a luat de mână după ora de matematică și mi-a zis să vin cu ea. N-am protestat.

Lângă școala numărul 96 exista, pe vremea aia, o clădire în construcție. O clădire îngrădită și neterminată unde nu lucra nimeni niciodată, așa că niște elevi din clasa a VIII-a rupseseră o bucată din gard pentru a putea intra în curte. De acolo, puteai escalada până la etajul întâi folosindu-te de o serie de bolțari poziționați unul peste altul. Odată ajuns la primul etaj puteai intra în clădire, unde erai ferit de ochii lumii. Acolo m-a dus Andreea.

Am povestit ore întregi sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Imediat după escapadă, mi-am dat seama că, de fapt, Andreea aștepta ceva, dar la momentul respectiv, din teamă și timiditate, nu m-am prins că probabil aștepta să o sărut.

N-am făcut-o, însă am condus-o acasă, sub pretextul că e în drumul meu. Nu era, știam amândoi asta. De atunci am mers tot timpul împreună spre casă, atingându-ne ușor, aparent involuntar, degetele mâinilor. Era momentul meu preferat al zilei și îmi doream să am curajul să o iau de mână și să-i spun că o iubesc. N-am făcut-o.

În ultima zi a clasei a IV-a, ea a luat din nou premiul întâi. Eu n-am mai luat mențiune, însă atunci când s-a urcat pe scenă s-a uitat din nou la mine, parcă transmițându-mi același mesaj de dor. M-am dus la ea după ce s-a terminat ceremonia, cu un buchet de flori pe care îl șutisem de pe o bancă din curtea școlii. Era cu părinții, așa că nu am vorbit prea mult, însă mi-a șoptit că vrea să ne vedem la ora unu în fața scării ei. La doisprezece jumate eram acolo, cu mâinile transpirate și încercând să-mi închipui ce vrea să-mi zică.

Mi s-a părut că am așteptat mult mai mult de 30 de minute, dar la un moment dat am văzut-o ieșind. Ne-am așezat pe treapta din fața scării, unul lângă celălalt și am început să depănăm amintiri din cei patru ani de școală petrecuți împreună. Ne atingeam ușor și timid palmele și genunchii, într-un tango subtil și aparent accidental. Bănuiam amândoi că va urma un sărut, așa că la un moment dat mi-am întins buzele către ea și ea către mine. Cu ochii închiși ne-am apropiat atât de tare încât îi simțeam respirația și mirosul plăcut de vanilie, moment în care am auzit ușa de la bloc deschizându-se și o voce de bărbat întrebând: „Ce faceți, măi copii?”.

Era tatăl ei, care venise să o cheme la masă. Ne-am înroșit amândoi, m-a strâns ușor de mână după care mi-a dat drumul. M-a privit insistent în ochi pentru câteva secunde așteptând parcă să zic ceva, dar n-am făcut-o. S-a uitat la tatăl ei, apoi a lăsat privirea în jos și a intrat în scară. A fost ultima oară când am văzut-o; 19 ani mai târziu, încă mai întorc capul când simt miros de vanilie.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.