Irina

Cumva cred că nu meritam. Nu meritam deloc să trec prin așa ceva. Pentru că ochii ei au fost făcuți din coasta mea. Coasta ei a fost făcuta din coasta mea. Buzele, părul, degetele, toate, din coasta mea. Coapsele din coasta mea. Dar mai ales capul, capul și ordinea din coasta mea, mintea și dorința și pasiunea ei, din coasta mea. Până și brățările ei, tocul pantofilor, bumbacul chiloților. Aerul, înainte să-l respire, trecea prin coasta mea.

Iar eu nu știam cum să mă simt: ca un incestuos megaloman sau ca un Oedip ratat, pentru că o chema ca pe mama. Eva mea a fost Irina. Ce prostii spun, Eva mea este Irina.

Tot ce a urmat a fost profan. Lucrurile nu s-au întâmplat din desincronizare. Ne-am văzut, dar pe rând. Nu ochi în ochi, nu i*&^e la prima vedere, fără pătruns direct în suflet. Nu. A fost așa.

Mai întâi m-am uitat eu. Ea nu știu unde se uita, dar sigur nu la mine. M-am enervat. Abia după, s-a uitat și ea. Ne-am și plăcut. Mai întâi ea. Apoi eu, timid, încercând să țin pasul. La un moment dat am fost teribilist. Cel puțin asta mi-a spus ea, și când eu am considerat-o un compliment a zâmbit și s-a întors cu spatele. Aș fi făcut exact la fel. După care am fost pudici, orgolioși, copii, încăpățânați, toate pe rând și nu în același timp. Complementaritatea este cel mai mare mit emoțional inventat vreodată de o femeie îndrăgostită.

Nu am iubit-o niciodată. Nu cred că poți iubi pe cineva până nu consumi totul, până nu descoperi ultima intimitate, ultimul secret. Abia acolo începe iubirea. Până atunci e infatuare, dragoste, preludiul iubirii, așteptarea ei, premoniție. Lucruri pe care, de altfel, mulți le găsesc mult mai palpitante. Chiar și eu, dar contează mult prea puțin acum. Nu am iubit-o niciodată, pentru că nu am atins-o niciodată. Mâna mea a fost mereu desincronizată cu sânul ei. Şi gura ei cu gura mea.

Tot ce a urmat a fost sacru. Lucrurile nu s-au întâmplat din sincronizare. Dacă aruncai întâmplător cerneală neagră pe o foaie albă și ne întrebai ce vedem, am fi răspuns în sincron în ordinea importanței: carieră, America, muncă, etică, viziune, zece ani, n-am timp, nu mă interesează, equity, antreprenoriat, al meu, al meu, al meu, al meu.

Am iubit-o mereu. Nu cred că poți iubi pe cineva dacă nu te îndrăgostești de proiecția ei abstractă. Nu e nevoie să o vezi, să o atingi, să o auzi. Dragostea e oarbă, chioară, invalidă și incredibil de handicapată. Pentru că nu ai nevoie decât de o imagine, un ideal, o postraționalizare a celui iubit. Restul e profan.

Plus cu plus, minus cu minus, Dior cu Margiela, Almodovar cu împăcarea, zenul cu isteria, banii cu fericirea. Se resping.

Este absolut previzibil ce s-a întâmplat. Pentru că nu s-a întâmplat nimic, nu avea cum. O coastă nu face copii cu altă coastă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Copii s-ar omorî între ei. Femeia s-ar îneca într-un măr otrăvit. Eu m-aș simti gol și fără frunză acoperitoare de organ. Nici nu s-ar putea altfel.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.