MagiCAMP: Ce vine după succes?

Dacă preferi varianta audio, ascultă mai sus textul citit integral.

Acum cinci ani, o jurnalistă de televiziune și un bancher au pornit o tabără de joacă pentru copii bolnavi de cancer. Era o idee la care lucraseră împreună, după ce și-au dat seama că aveau o dorință comună: să-i ajute pe cei vulnerabili.

Ea era Melania Medeleanu, om cu aproape 20 de ani la pupitrul știrilor de televiziune, care fondase recent un afterschool pentru copiii dintr-o comună de lângă București. El era Vlad Voiculescu, manager într-o bancă din Viena, care construise o rețea informală de oameni care transportau din Austria citostatice de negăsit în România.

Voiau amândoi să ofere copiilor slăbiți de radiații și citostatice, sătui de perfuzii, intervenții și viața într-o cameră de spital, doar „joacă la greu”pentru o săptămână, în care să picteze, să cânte, să danseze, să se dea cu tiroliana sau să li se citească seara povești.

Proiectul pe care l-au început a mers mult mai departe de atât: anul trecut au strâns peste un milion de euro și acum construiesc o casă pentru părinții copiilor internați în spitalele din București. În paralel, își reconstruiesc organizația și viața, iar alți oameni renunță la alte joburi pentru a le lua locul.

Dar să începem cu începutul.

În 2014, în primul an al taberei, MagiCAMP a primit 32 de copii, în casa părinților lui Vlad din comuna dâmbovițeană Brănești. Le vom spune „Vlad” și „Melania” căci așa le spune toată lumea.

În al doilea an au fost 84. În 2016 – de două ori mai mulți. A fost și primul an în care au organizat Connectiv, o tabără pentru copiii care au supraviețuit arsurilor severe și BlueCAMP, pentru cei care au pierdut recent pe cineva drag. În același an, pe dealul din Brănești au construit și au amenajat o casă în care să se desfășoare taberele și două parcuri de aventură.

Tot în 2016,Vlad s-a întors în țară, întâi pentru a deveni consilier al ministrului de Finanțe în guvernarea tehnocrată și apoi ministru al Sănătății. Melania a renunțat în acea vară la televiziune, ca să se dedice exclusiv proiectului MagiCAMP. Anul acesta, 280 de copii, inclusiv din Republica Moldova, s-au distrat în tabăra care s-a întins până la jumătatea lui septembrie.

De-a lungul anilor, MagiCAMP a dezvăluit numeroase nevoi pe care copiii și familiile le au în situații vulnerabile în care primesc un diagnostic dificil.

Spre exemplu, mulți dintre copiii care ajung în spital cu afecțiuni oncologice provin din familii care trăiesc la limita subzistenței. Alte familii își pierd o bună parte din venituri odată cu boala, fiindcă unul dintre părinți renunță la serviciu ca să stea internat perioade lungi, alături de copil.

De-asta, echipa a construit proiectul MagicBOX, care oferă lunar pachete cu alimente, medicamente și rechizite pentru 150 de familii din țară. Prin MagicTICKET oferă tichete de vacanță familiilor care, din cauza spitalizării prelungite, nu apucă să mai petreacă timp împreună și nici nu-și permit financiar.

MagiCALL este un instrument prin care familiile pot intra în legătură cu un navigator de pacienți, un specialist care răspunde la numeroasele întrebări legate de traseul prin sistemul de sănătate al cuiva diagnosticat cu cancer. De câteva luni, MagiCAMP are un centru de consiliere, în care părinții din secțiile de pediatrie oncologică de la Institutul Oncologic Fundeni și spitalul „Marie Curie” fac psihoterapie.

Pentru că și-au dat seama că părinții copiilor internați nu au condiții să se odihnească, să se spele sau să gătească, au închiriat un apartament în cartierul bucureștean Fundeni, aproape de spital, unde sute de părinți au locuit temporar în ultimul an. Apartamente MagicHome, cum le-au numit, există și în Cluj, în fosta locuință a lui Vlad din Viena, și urmează să se deschidă și în Iași și Craiova.

Asociația MagiCAMP a crescut odată cu nevoile pe care le-au descoperit la oamenii pe care i-au întâlnit și care aveau nevoie de ajutor.

Apartamentul din București devenea neîncăpător în unele perioade, așa că și-au dorit o casă pe pământ care să poată găzdui 25–30 de oameni în fiecare zi, cu locuri de joacă înăuntru și în curte, cu prânzuri gratuite, cu spațiu pentru terapia părinților. Au cumpărat o casă deja construită în Dobroești, o comună ilfoveană aproape de Fundeni. Ca să transforme cele două etaje de 700 de metri pătrați într-un loc primitor, au inițiat campania de strângere de fonduri MagicHome, împreună cu agenții de publicitate și PR.

Într-o vitrină a unei galerii bucureștene decorate cu mobilier de spital, 636 de oameni au stat câte o oră pe un scaun rigid, din fier. În 23 de zile, campania a adus peste 100.000 de SMS-uri și peste un milion de euro din aceste donații individuale lunare și multe alte sponsorizări.

De exemplu, vara asta, câștigătorul show-ului de televiziune Exatlon a donat MagiCAMP premiul de 100.000 de euro. Pentru rezultatele sale, campania MagicHome a câștigat și premii în industria publicitară, inclusiv un Cannes Lions.

Pentru că SMS-urile sunt recurente, există însă posibilitatea ca donatorii să renunțe oricând la contribuțiile lunare. În august, se trimiteau puțin peste 60.000 de SMS-uri, iar banii rezultați vor fi folosiți pentru întreținerea casei și pentru 20 de burse lunare pentru copii bolnavi, care se confruntă cu dificultăți financiare severe.

MagicHome e acum un șantier în construcție, la fel cum e și organizația. Dacă inițial erau o mână de voluntari, prieteni sau amici, care se strângeau în apropierea taberei de vară, în timp s-au strâns peste 10 oameni, cu fișe de post și responsabilități. Unii au ajutat organizația să crească – au fost aproape de ideea lui Vlad și a Melaniei când tabăra era doar un deal necosit sau când transportau cu taxiul citostatice la spitale.

Alții au venit să profesionalizeze organizația și să gestioneze creșterea. Și-au luat un an sabatic de la corporație, pentru că aveau nevoie de un alt job sau pentru că erau în căutarea unui sens în muncă. „Avem în fiecare an 1.000 de oameni care vor să facă voluntariat în tabără și nouă ne trebuie 200”, spune Melania.

„Dar asta îți vorbește despre nevoia lor de a avea sens. Self determination theory e o teorie a motivației care spune că, dacă trec de piramida lui Maslow, oamenii au nevoie să fie buni la ceva, apoi să fie lăsați să facă lucrurile în care cred și apoi au nevoie de un scop. Ceva care e mai presus de ei.” Melania spune că mulți dintre oamenii care acum sunt angajați au venit în echipă nu pentru că era nevoie de o anumită poziție, ci și pentru că au cerut să ajute mai mult decât o data pe an. În unele cazuri, i-a lăsat să-și contureze propriul rol în echipă și asta a dat naștere altor proiecte.

Acum, când MagiCAMP a crescut într-un an cât alte organizații în mult mai mulți, Melania și Vlad au luat o decizie curajoasă. Vor să se implice mai puțin în zona executivă și s-o lase pe mâna unui director executiv, pe care l-au ales după ce au citit zeci de CV-uri și scrisori de motivație. Melania vrea să ia o pauză după o perioadă în care MagiCAMP a absorbit-o.

Munca zilnică pentru proiect însemna cu mult peste opt ore pe zi, în paralel cu cea din care își câștiga existența: cursuri de dicție, public speaking și comunicare și prezentări de evenimente. „Nu regret nicio secundă, însă, mai devreme sau mai târziu, dezechilibrul între viața personală și muncă începe să se simtă. Mă plângeam la un moment dat unei prietene și răspunsul ei m-a năucit: «Și, la cum arată acum viața ta, unde ai vrea sa mai încapă un copil, o familie?». A fost momentul de dezmeticire, în care mi-am propus să fac loc, să aduc puțin spațiu în care să respir pe îndelete.”

Vlad a intrat în politică și vrea să candideze la Primăria Bucureștiului în 2020, din partea Mișcării România Împreună, pe care a fondat-o alături de fostul premier Dacian Cioloș. Nici el, nici Melania nu vor să stea departe de MagiCAMP, mai ales în ceea ce privește viziunea de viitor a organizației, dar amândoi cred că acum altcineva va fi mai eficient în coordonarea echipei.

Melania, care a coordonat echipa până în toamna aceasta, spune că atunci când a terminat de scris anunțul de job pentru director executiv, i s-a strâns inima. „Când dai copilul tău pe mâna cuiva, ai vrea ca acela să fie strălucitor ca stelele”, spune ea. Și-a dat seama că un proiect e reușit când inițiatorii se pot da la o parte liniștiți. „Nu vrem să fim acel nuc la umbra căruia nu crește nimic, ci să aducem oamenii potriviți care să aducă proiecte noi, și noi să avem alte proiecte, dacă vrem.”

Cine este echipa formată acum un an? Cine sunt oamenii care au renunțat la joburi sigure, în favoarea unora încărcate emoțional și, în unele cazuri, mai prost plătite și cum se raportează ei la munca pe care o fac? Cum au ajuns aici și cum și-au conturat fișele de post? Iată poveștile câtorva dintre ei, selectați ca să evidențiem diversitatea echipei.

Sunt narațiuni ale relației lor cu munca în MagiCAMP și ale căutării de echilibru organizațional. Așa cum orice echipă este în continuă schimbare, nici poveștile lor nu sunt finale, ci conturează un nou început pentru una dintre cele mai cunoscute organizații din România.

VALERIU TATU este „simplul taximetrist” cu care Vlad a făcut echipă acum 10 ani, când a început să transporte citostatice.

Întâlnirea cu Vlad i-a schimbat viața. Într-o cursă de la aeroport spre oraș, Vlad i-a povestit că aduce medicamente în țară și l-a întrebat simplu dacă ar vrea să-l ajute. Valeriu avea 40 de ani și încerca în fiecare zi să trăiască după cum spune Biblia, pe care o citea constant. Îi murise tatăl de cancer cu câțiva ani în urmă, dar nu știa de problema absenței citostaticelor. Era și el proaspăt tată, avea o fetiță de un an, așa că numai gândul că sunt copii bolnavi atât de grav, „îi făcea sufletul să se urce la cap”. Au fost motive suficiente ca să-i spună „gata, facem” acestui client necunoscut.

Așa și-a început Valeriu un al doilea job plătit. De la aeroport ducea medicamentele la spital, încasa banii de la oamenii care comandau medicamentele, ținea socoteala sumelor și le vira în contul lui Vlad. După apariția taberei, au apărut și mai multe lucruri de făcut, pe lângă cursele de taxi: cumpărături, dus și adus de contracte către sponsori, facturi de făcut. Când anul trecut a început să aibă grijă de renovarea sediului asociației, cursele cu taxiul s-au rărit. „Tot timpul apărea aici ceva de făcut.

Și la un moment dat am zis că nu mai merge și am renunțat la taxi, deși

câștigam mai bine.” Valeriu are 48 de ani și jobul de acum este primul „de birou”. De fapt, este o combinație de muncă de birou și de teren. Supraveghează șantierul, s-a ocupat și de obținerea autorizației pentru renovarea casei MagicHome, continuă să cumpere și să distribuie medicamente de negăsit în țară.

Munca pe drumuri îi vine natural, mai greu se obișnuiește cu timpul pe care trebuie să-l petreacă în fața laptopului, răspunzând uneori la emailuri de la sponsori sau furnizori. „Dacă stau două-trei ore la calculator, îmi vine apoi să plec acasă, nu mi se potrivește partea asta. Trebuie să fac tot timpul ceva și mă obosește foarte mult munca asta mentală. Sunt alții care numai așa funcționează. Mie îmi place mai mult acțiunea.”

Valeriu spune că nu-și vede jobul ca pe unul obișnuit, în care știi că te duci „să dai la pilă”. Când telefonul sună non-stop, când pleci spre casă cu lucruri pe lista de făcut, rotițele merg și seara și nu apuci să te deconectezi. L-a șocat când și-a dat seama că i se întâmplă și lui și nu prea are cum să se apere. Important e „să te gândești că de munca ta beneficiază mulți oameni care au nevoie de ajutor”.

CRISTINA GHIȚĂ este office manager și coordonatoarea centrului de consiliere terapeutică pentru părinți. Are 33 de ani și a venit în echipă toamna trecută, după o pauză de doi ani și jumătate de maternitate.

Când a absolvit Sociologia acum 10 ani, credea că o să lucreze în asistență socială, dar a renunțat la idee, pentru că a simțit că munca de a-i ajuta pe alții o destabilizează emoțional. Mulți ani a lucrat în companii, ultima oară ca director adjunct al unei firme care producea armament.

O prietenă care fusese voluntar în tabără i-a spus că există un job disponibil în echipa MagiCAMP. Cristina știa de pe Facebook și din presă ce construiseră Vlad și Melania, îi plăcea, așa că a venit la interviu. Cu ea s-a format nucleul de bază al echipei actuale. Când a venit, stătea la birou cu fața la peretele cu fotografiile „copiilor curcubeu”, cei pe care echipa i-a cunoscut în tabere și care între timp au murit.

O sfâșia imaginea copiilor, pentru că se gândea și la băiatul ei și îi venea adesea să plângă. Așa a decis să se mute în partea opusă a biroului. La început, rolul ei era să umple golurile: să răspundă la telefoanele donatorilor, să pregătească acte pentru autorizații, să organizeze întâlniri între arhitecți și constructorii care renovează casa. „Dar era frustrant pentru că nu făceam nimic cap-coadă”, spune Cristina.

S-a tot gândit cum să-și definească un rol motivant în echipă. Vedea că asociația a prins multă vizibilitate, după campania MagicHome, așa că a propus echipei să se ocupe de acreditarea serviciilor sociale pe care casa urmează să le ofere părinților. Au zis „da” și a preluat proiectul.

Cristina a fost preocupată și de o soluție ca procesul prin care ajută oamenii să devină mult mai organizat. Pe măsură ce tabelele Excel cu beneficiarii și tipul de servicii oferite către ei s-au înmulțit și deveneau greu de gestionat, au introdus un sistem CRM (Customer Relationship Management).

Apoi, împreună cu o nouă colegă, psiholog și asistent social, au lucrat la o idee în care amândouă credeau puternic: aceea că părinții copiilor internați în spitale au nevoie de terapie. Înainte, părinții nu cereau psihoterapeuți, fiindcă nu știau dacă le-ar fi de ajutor. După ce colega Cristinei a mers prin spitale să vorbească cu mame, au început să apară cererile de terapie. Cristina va coordona și centrul de consiliere al organizației, unde părinții pot veni la terapie într-o cameră amenajată special pentru asta.

Vara asta, după ce a luat această decizie, a înțeles că devine un pion important în transformarea organizației și a simțit că-și găsește cu adevărat sensul în muncă.

Chiar dacă o săptămână din vara trecută și-a petrecut-o în tabără ca voluntar și a fost o experiență fantastică, nu vrea să aibă o fișă de post care să vină la pachet cu mai multă implicare emoțională, așa cum se întâmplă în cazul colegilor mai vechi. Într-o echipă, e important să știi unde ți-e locul, iar al ei este acum în organizare. Crede că ajută la echilibrul echipei, pentru că „în ONG-uri nu trebuie să funcționezi cu atâta emoție. Obiectul muncii este oricum plin de emoție și te rupe în fărâme. Trebuie să ne păstrăm și mintea limpede, pentru că altfel nu poți să găsești soluții”.

FLORENȚA ILIE este coordonatoarea MagicHome. Acum are grijă de apartamentul din Fundeni în care locuiesc temporar părinți, gătește în tabără toată vara și se ocupă și de donat scutece, haine sau bani familiilor în nevoie, ori de găsit sânge pentru copii în situații de urgență. Este angajatul despre care colegii spun că vorbește cel mai mult la telefon. I se spune Polo, de la Polonic, o poreclă pe care a primit-o în tabără de la un băiat care între timp a murit.

Are 46 de ani. Jumătate din ei și i-a petrecut ca angajată în Poliție. În 1992, a născut un băiat. După câteva zile, medicii i-au spus că cel mic a făcut o infecție și l-au transferat la alt spital. Ea a rămas să-l aștepte în maternitate. Peste alte câteva zile, Florența a fost anunțată prin telefon că bebelușul nu a supraviețuit. Nu l-a văzut niciodată și a rămas cu un gând care nu-i dă pace: că fiul ei nu a murit și că sunt șanse să fi fost, de fapt, furat și adoptat internațional.

Pierderea bruscă a aruncat-o într-o depresie din care a ieșit abia după cinci ani, când a devenit mama unei fetițe. Dar pierderea a făcut-o și să bată spitalele din București. Intra pur și simplu în saloane și oferea câte o sticlă cu apă, un covrig sau vorbea cu cineva care avea nevoie să fie ascultat. A devenit voluntar al Asociației Pavel, care se ocupă de copii bolnavi de cancer, dar și al asociației EMMA, organizație de suport pentru părinții cărora le-au murit copiii la naștere. De sărbători, strângea bani de la colegii polițiști pentru cozonaci pe care-i împărțea pacienților de la Oncologie.

L-a cunoscut pe Vlad la petrecerea de un an de la transplant a unei supraviețuitoare de cancer. Pentru că Florența pregătise un tort pentru Ionela, Vlad a întrebat-o dacă nu vrea să gătească și într-o tabără pentru copii cu cancer, pe care tocmai o plănuia.

A zis „da” din prima și, o săptămână mai târziu, s-a întâlnit cu Vlad și Melania la Brănești. „Era iarba mai mare decât mine și stăteam și mă gândeam: Doamne, cât de frumos poate omul acesta să viseze, dacă aici vede ceva.” Acolo, în bucătăria părinților lui Vlad, a gătit Florența „mâncare ca la mama acasă”: ciorbe, piureuri, șnițele.

În ultimii doi ani, sarcinile Florenței au depășit bucătăria de la Brănești. Întâlnește și ajută în fiecare săptămână părinți, care, fie locuiesc temporar în apartamentul din Fundeni, fie au nevoie de medicamente sau bani de mâncare. Nu are o baghetă magică și nici un plan pentru momentele când părinții o sună noaptea să vorbească despre un episod greu din viața lor, când copilului i se va amputa un picior sau o mână.

Dar ceva din ce a trăit prin pierderea sa o face să-și găsească cuvintele și să-i încurajeze. După tabăra de anul trecut a simțit că trebuie să facă o alegere între job și voluntariat. Și-a dat seama că, deși îi plăcea jobul de la Poliție, abia după orele de program intra în lumea ei. „Tot ce clădeam frumos era în afara [jobului] și am zis să fac ceva să fiu întreagă. Mă consumam tare între cele două [lumi] și am decis să plec, deși am o rată destul de mare la bancă. Am zis că, dacă Dumnezeu mi-a pus drumul acesta, e clar că trebuie să fac asta. Sunt foarte mulți oameni și multe ONG-uri care vor să ajute, dar trebuie să fii omul potrivit la locul potrivit ca să faci diferența. Asta sunt aici.”

Nici pentru ea, nici pentru ceilalți din echipă, nu e ușor când pierd copii care s-au jucat în tabără sau pe care i-au încurajat. Pe Marinuș, un băiat pe atunci de opt ani, și pe tatăl lui, Mirel, i-a cunoscut acum patru ani, în Fundeni. Mirel era mereu în curtea spitalului, un tip retras, care fuma și nu prea vorbea cu nimeni. S-au împrietenit și au fost zile când băiatul îi spunea Florenței: „Inimioara mea, te iubesc”, de i se topea sufletul.

Primăvara asta, după ani de tratamente complicate, Marinuș a murit.Florența spune că moartea băiatului „a aruncat-o în urmă”, făcând-o să retrăiască pierderea ei. Pentru că durerea din ziua în care, împreună cu Valeriu, i-a cumpărat sicriu și haine de înmormântare era prea mare, a amețit și a ajuns la urgențe. „Dar toate astea te întăresc și îți dau putere pentru următorul caz și știi că nu ai trăit degeaba, că asta îți dă sens la finalul zilei.”

ANDREEA NECHITA are 32 de ani și răspunde în birou la numele de alint „Conta”. Conta de la Contabilitate, pentru că ea se ocupă de situația financiară a organizației. La fel ca mulți din echipă, de MagiCAMP știe de când era doar un vis. A fost unul dintre oamenii pentru care rețeaua din Viena a găsit medicamente. Avea 24 de ani când a aflat că are limfom Hodgkin în stadiu avansat și că va muri în trei luni dacă nu găsește tratamentul citostatic pentru această formă de leucemie. „Abia îmi începuse viața”, își amintește de perioada aceea, când terminase masteratul și-și găsise serviciu. Căutase medicamentele la toate farmaciile, stătea zi și noapte pe internet ca să le găsească. La un moment dat a scris pe un site unde i-a răspuns în doar 30 de minute un anume Vlad, care i-a făcut rost de medicamente într-un timp scurt și la un preț mult mai mic decât o altă ofertă pe care o găsise. Era un alt necunoscut de pe internet și nu avea cine știe ce încredere în el, dar lucrurile au mers bine și, la scurt timp, a primit tratamentul la aeroport.

A mai ținut legătura cu Vlad pe email și, pentru că nu avea job, stătea mai tot timpul izolată în garsoniera din București ca să-și protejeze sistemul imunitar slăbit, a intrat în rețeaua lui de adus medicamente. Era omul care lua citostaticele de la aeroport și le distribuia mai departe în spitale sau altor oameni.

Era minimul pe care-l putea face ca să dea mai departe ajutorul primit, fiindcă vedea de fiecare dată când petrecea timp în spital cât de greu e să ai cancer într-o țară unde tratamentele nu sunt doar scumpe, dar nici măcar nu se găsesc. Unii dintre copiii bolnavi de cancer cu care se întâlnea în spital nu aveau nicio șansă de supraviețuire. Medicii nu aveau tratamente și părinții erau prea săraci și fără acces la informație ca să găsească soluții. Când Vlad i-a povestit de tabăra MagiCAMP, i s-a părut un proiect de care copiii cu afecțiuni oncologice au mare nevoie.

În 2015, Valeriu, pe care-l știa din rețeaua de medicamente, a rugat-o să-l ajute să facă ordine în situația contabilă a taberei. Andreea, care lucre pe atunci în departamentul financiar al unui hotel, a început să descurce plăți și facturi în timpul liber. Numai că, pe măsură ce asociația creștea, Valeriu avea și mai mare nevoie de ajutor și într-o zi i-a spus Andreei că îi aduce acasă toate actele financiare. Un portbagaj plin cu bibliorafturi a umplut garsoniera de 20 de metri pătrați a Andreei. Așa că serile după muncă au devenit un al doilea job.

Un ONG care crește ajunge să aibă mai multe documente financiare decât o firmă mare, și-a dat seama Andreea, așa că, acum un an, când nopțile de lucru deveniseră insuficiente, a decis că e nevoie de o schimbare.

Chiar dacă jobul de bază era bine plătit, nu i-a luat mult să aleagă. „A fost decizie luată cu inima, mai puțin cu creierul. Când activitatea a crescut și am fost pusă să aleg, am zis clar că nu renunț la MagiCAMP.

Am avut o satisfacție că fac ceva util cu timpul meu, că așa cum am fost și eu ajutată la rândul meu, pot să o fac foarte simplu. Pentru mine nu e doar un job, suntem o familie unde am fost primită cu brațele deschise.

Nu merg la biroul acela clasic în fiecare dimineață, merg să facem lucruri frumoase și să fim alături de oamenii care au nevoie”. De un an, de când a venit full-time în echipă, s-au schimbat multe lucruri, spune Andreea. Echipa, dar și numărul beneficiarilor, s-au mărit constant. „Ne dorim să facem totul cât mai profi, să nu dezamăgim, să ajutăm cât mai mulți oameni, dar asta înseamnă muncă, multă muncă.”

BOGDAN CIUHAT are 32 de ani și este coordonator de voluntari.

La MagiCAMP i se spune Scooby, pentru că din 2015, de când este voluntar în tabără, a fost cel care i-a primit pe copii deghizat în personajul de desene animate Scooby-Doo. De tabără a aflat de la televizor, dintr-un reportaj al emisiunii „România, te iubesc”. L-a impresionat proiectul atât de mult, încât chiar în acea seară s-a înscris pe site ca să devină voluntar.

În prima săptămână cu copiii pe dealul de la Brănești era plin de energie. Se culca la două noaptea și se trezea la șapte și nu simțea nici un fel de oboseală. După cele șapte zile, când a ajuns acasă, a adormit în cadă. După ce s-a trezit a mai dormit o zi întreagă. Prima experiență a taberei l-a marcat într-atât încât nu mai folosea cuvântul „problemă”. „Indiferent de ce se întâmpla la muncă, de responsabilități, am încetat să mai spun pentru o perioadă bună de timp că am probleme, pentru că nu mai consideram că am probleme.”

Ca voluntar, ducea și aducea cu mașina copii din diferite localități în tabără, le citea povești seara, îi însoțea la masă și la somn, îi picta și se picta cu ei. „Când un copil mai retras la începutul taberei te ia în brațe și-ți spune că te iubește după trei-patru zile, simți că ai făcut ceva bine ca voluntar”, spune Bogdan. Își amintește cât de bucuros, dar și dărâmat a fost când a convins un băiat de nouă ani să accepte să i se ia sânge pentru analize.

Când a văzut că Polo, polițista care-și lua vara concediu ca să gătească pentru voluntari în tabără, se gândește să-și dea demisia și să lucreze în organizație, o idee asemănătoare i-a dat târcoale. Era manager de proiect în departamentul de customer service al unei firme internaționale de outsourcing și conducea o echipă de 15 oameni. De acolo a plecat când a decis să-și ia un an sabatic.

Mulți colegi de la fostul job l-au felicitat, știindu-i pasiunea pentru tabere, dar au fost și alții care i-au spus că e inconștiență să pui stop unei cariere în ascensiune. Ba chiar în ultima zi la muncă a venit deghizat în Scooby-Doo „ca să transmit oamenilor libertatea pe care o poți avea dacă vrei să faci lucruri”.

Din februarie a devenit angajat al asociației, ca să se ocupe de voluntari și de coordonarea taberei. Primăvara asta a petrecut-o strângând formulare de redirecționare a 2% din impozitul pe venitul anual, către asociație, și a intervievat sute de oameni care vor să ajute în tabără. Cu tot cu cei aproximativ 200 care vin anual în tabără, MagiCAMP are 800 de voluntari: participă la maratoane sau crosuri, donează sânge sau ajută la strâns fonduri.

Nu poate numi munca pe care o face acum un job, pentru că e „un loc în care doar vin și ajut. Am impresia că fac voluntariat, dar pentru care, întâmplător, sunt și plătit. Pentru că atunci când faci lucruri de genul acesta, nu ai cum să le faci altfel decât cu sufletul”. Un lucru valoros pe care simte că-l câștigă din muncă în acest an sabatic a fost convingerea că viața trebuie văzută mai puțin complicată. „Putem merge, vedea, respira, auzi. MagiCAMP îmi oferă acest beneficiu de a conștientiza că e important că poți face asta.”

FLORINA IORDACHE este din august noul director executiv al echipei MagiCAMP.

Are 33 de ani, este psiholog organizațional și vine din Cluj. După Facultatea de Psihologie, un masterat în resurse umane și un doctorat despre comportamente de învățare în echipă, a predat în universitate cinci ani. A coordonat programe de training pentru angajați din companii, iar ultimul job a fost de coordonator al unei echipe de resurse umane într-o companie IT, în care a avut grijă de integrarea noilor angajați și de managementul performanței.

După un program de dezvoltare la Universitatea Cambridge, pe care l-a terminat anul acesta, și-a dat seama că ar vrea să lucreze în zona neguvernamentală, unde nu crede neapărat că poți schimba dintr-o dată o societate, dar poți influența pozitiv din când în când viețile oamenilor.

A văzut întâmplător un reportaj despre MagiCAMP la televizor și, cu gândul de a se înscrie voluntar în tabără în timpul concediului, a intrat pe site-ul asociației. Acolo a văzut anunțul prin care organizația căuta un director executiv și și-a dat seama că îndeplinește deja 70% din cerințe. A aplicat și după o lună și ceva și-a făcut bagajele și s-a mutat la București. N-a avut dubii după decizie; au fost oameni care au întrebat-o cum de face relocarea asta, dar le-a spus că „e ușor”, pentru că aici în București este MagiCAMP.

Magic e o echipă ideală, spune Florina, fiindcă fiecare dintre angajați știe foarte clar de ce a ales acest job. Își dorește să ducă echipa într-o zonă de siguranță psihologică și mai mare, un concept pe care l-a cercetat și la doctorat. Siguranța psihologică este atunci când fiecare angajat se simte confortabil să spună când a greșit, pentru că știe că ceilalți îl vor ajuta să găsească soluții și nu-l vor arăta cu degetul.

Crede că e important ca oamenii din Magic să-și asume fiecare cât poate munci. Dacă cineva e disponibil oricând, pentru că se încarcă din munca pe care o face și-și ia de aici energie, e OK. Dacă altcineva vrea ca după opt ore de muncă să nu mai fie disponibil, pentru că-și petrece timp cu familia sau îl dedică unui hobby, fiindcă în felul acesta se încarcă cu energie, iarăși e OK. Important e ca oamenii să fie sinceri cu ei înșiși și cu ceilalți vizavi de cât timp pot da muncii și de felul în care se încarcă, prin muncă sau prin altceva.

Teoria paradoxală a schimbării, în care crede, spune că angajații cresc sau se dezvoltă doar atunci când acceptă ceea ce sunt și își asumă tipul de muncă pe care-l fac. Abia apoi e loc de învățare și, implicit, de creștere. Florina plănuiește întâlniri lunare cu fiecare angajat, despre rolul fiecăruia în echipă, despre unde vor să se îndrepte în muncă și cum poate să-i ajute.

Un lucru pe care îl urmărește în perioada de început a muncii sale este să crească procesul natural prin care nevoile găsite de echipă, în timp ce ia contact cu lumea oamenilor vulnerabili pentru care muncesc, se transformă în proiecte. Își mai dorește ca sustenabilitatea financiară să nu vină doar din donații și sponsorizări, ci și din finanțări internaționale, pe care le va căuta.

Lucrurile pe care i-ar plăcea să le aducă în echipă sunt simple, spune Florina: „Să fim aliniați cu privire la priorități, să ne coordonăm atent eforturile și să ne ajutăm reciproc, să ne tratăm cu respect și să avem încredere unul în celălalt, să fim conștienți cu toții de punctele forte pe care le avem fiecare și să le folosim în ceea ce facem. La finalul zilei pentru mine este despre păsare, despre cum reușim să ajutăm și mai mulți copii și părinți, dar și despre grija pe care ne-o purtăm unul altuia în interiorul echipei. Cred că un «împreună» asumat e important în orice organizație”.

---

Iată câțiva dintre membrii de bază ai organizației construite de Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu.