De ce se destramă Europa

Am încheiat vara citind cartea-eseu „After Europe” a politologului bulgar Ivan Krastev. Krastev scrie că trenul dezintegrării ideii europene (nu a Uniunii neapărat) a plecat deja din gara din Brussels și că va transforma „un mediu tolerant și deschis într-unul de agresiune îngustă la minte.” Va deraia democrațiile de la marginea Europei și pe unele le va elimina din joc. „Nu va duce la război, ci va contribui probabil la nefericire și haos. Cooperarea politică, culturală și economică nu vor dispărea, dar visul unei Europe libere și unite probabil că da”.

Ultimele două luni din societatea românească – de la 10 august până la referendum – merită privite prin lentila lui Krastev. Acesta scrie că sunt două cauze principale ale stadiului în care a ajuns azi Europa: criza refugiaților și renegarea elitelor meritocrate de către populația majoritară.

Legat de prima cauză, Krastev vorbește despre dificultatea Europei de a primi în granițele ei un alt străin decât „turistul”: „Turistul și refugiatul au devenit simbolurile contrastante ale globalizării. Turistul e personajul principal, apreciat și primit cu brațele deschise. E străina benevolentă. Vine, cheltuiește, zâmbește, admiră și pleacă. Ne face să ne simțim conectați la o lume mai mare, fără să ne împovăreze cu problemele ei. Prin opoziție, refugiatul (care ar fi putut fi turistul de ieri) e simbolul pericolului globalizării. Vine cocoșat de nedreptățile și problemele unei lumi îndepărtate. E printre noi, dar nu e unul dintre noi”.

Refugiatul a fost folosit de partidele populiste ca imagine a amenințării (teroriste, religioase etc.), din Vestul Europei până în Est, inclusiv în Ungaria, unde a fost un subiect electoral fără prea mulți refugiați reali în țară. Înlocuiți „refugiatul” cu oricare „celălalt” care nu e ca majoritatea și veți vedea asemănări cu alte discursuri, inclusiv cu cel care a dus la referendumul din România.

Ce ascund aceste discursuri e – printre altele – o diviziune ideologică între cei care văd lumea de Oriunde (globală, deschisă) și cei care o văd de Undeva (locală, închisă). Iar cei care o văd de Undeva, dintr-un loc cu o anumită poveste și identitate, se simt (și au dreptate de multe ori) lăsați în urmă. Cu siguranță nu beneficiază de prosperitatea promisă de democrația și capitalismul care au urmat căderii regimurilor comuniste.

„Conflictele între cei de Oriunde și cei de Undeva”, scrie Krastev, „dintre globaliști și nativiști, dintre societăți deschise și societăți închise au devenit mai importante în a defini identitatea politică a alegătorilor decât identitățile anterioare, bazate pe clase sociale.”

Iar când vine vorba de Europa de Est, lucrurile stau așa – cei care n-au accesat prosperitatea adusă de UE se simt trădați. Așa că, n-au de gând să fie mai toleranți când ei înșiși sunt victime: „Fiind mai săraci decât europenii din vest, se întreabă cum poate cineva să exprime solidaritate umană spontană. Reacția est-europenilor la globalizare nu e cu mult diferită de cea a multor susținători ai lui Trump. Se simt ca niște ‘ratați dați uitării’”.

În societățile capitaliste și seculare în care trăim, oamenii au familii dezbinate de granițele poroase, se luptă cu sărăcia și simt că nu mai au pământ sub picioare. Sunt singuri, spune și Krastev. „Individul solitar e muritor într-un alt fel decât cel atașat unui grup. De aceea nu e surprinzător că imaginația demografică formează nu doar ostilitatea societății față de străini, ci și reacții negative la schimbări sociale, cum ar fi mariajul homosexual. Societățile post-comuniste, majoritatea seculare, sunt destul de tolerante în ceea ce privește sexualitatea. Dar pentru mulți conservatori, căsătoriile homosexuale înseamnă mai puțini copii și un declin demografic accelerat. Pentru multe națiuni est-europene bântuite de o natalitate scăzută și de migrație, susținerea culturii LGBT e echivalentă cu susținerea propriei dispariții”.

Dacă asta e o explicație a cum am ajuns la referendum, mai complicat e bagajul politic care se amestecă în această poveste; mai ales PSD și ALDE, care sunt la un pas de a declara Uniunea Europeană inamicul oficial al statului român.

Însă ce fac PSD și ALDE e să speculeze această nemulțumire generală a unei populații majoritate și s-o folosească cinic, ca monedă electorală. (Nici PNL, care probabil va îmbrățișa și mai strâns mesajele CpF într-o luptă pentru putere, nu e departe). Niciunii nu par să lucreze la îmbunătățirea sistemelor și vieților celor pe care susțin că îi reprezintă, mai precis „adevărații români” (așa cum alte partide populiste susțin „adevărații francezi”, „adevărații polonezi”, „adevărații maghiari” etc.)

„Succesul electoral al partidelor populiste transformă democrația dintr-un instrument de incluziune, într-un instrument de excluziunea”, scrie Krastev. „Noile majorități populiste percep alegerile nu ca pe o ocazie să aleagă între diferite viziuni și politici publice, ci ca pe revolte împotriva unor minorități privilegiate. În retorica populistă, elitele și refugiații [sau un alt „Celălalt”] sunt gemeni care se ajută să prospere; niciunii nu sunt ca noi, amândoi fură de la majoritatea onestă, niciunii nu plătesc taxele pe care ar trebui să le plătească, niciunora nu le pasă sau sunt ostili față de tradițiile locale”.

De aceea e posibil să ne pară, nouă celor din orașe, catalogați adesea pe drept ca bule globaliste și progresiste, că oamenii votează uneori împotriva propriilor interese. Au pierdut atât de multe în ultimii ani, încât s-au săturat de lecții „de la centru”. Ar prefera să câștige și ei câteva bătălii, chiar dacă pierd niște drepturi.

Scrie Krastev: „Partidele populiste sunt atractive pentru că promit o victorie totală. Îi atrag pe cei care văd separarea puterilor (conceptul probabil cel mai iubit de liberali) nu ca pe o modalitate de a monitoriza puterea, cât ca pe o formă prin care elitele se sustrag de la promisiunile electorale. Ce caracterizează populiștii la putere sunt încercările constante de a dezasambla sistemul de verificări dintre instituții și să le aducă pe cele independente – parchete, bănci centrale, media și organizații din societatea civilă – sub controlul lor. Partidele populiste și radicale nu sunt doar partide: sunt mișcări constituționale”.

Deci aici suntem: o majoritate care se simte amenințată, într-o Europă divizată și lipsită de direcție, caută o victorie totală chiar și cu riscul de a gira oportuniști politici care vor să distrugă instituții esențiale. Iar globaliștii și exemplele lor despre diversitate și toleranță din „țări civilizate” nu sunt de încredere, pentru că pot oricând să se care, fiind de Oriunde, deci de nicăieri, cu siguranță nu de Acasă.

„Consensul iliberal emergent nu e limitat la radicalismul de extremă-dreaptă”, scrie Krastev. „Include transformarea mainstreamului European însuși. Europa nu e amenințată de ce spun extremiștii; adevăratul pericol e ce liderii mainstream nu mai spun — și anume că diversitatea e bună pentru Europa”.