Pe Bune #40: Răzvan Exarhu

Răzvan Exarhu a început să facă radio în anii 90, când s-a angajat la Pro FM, mai întâi pe postul de prezentator de știri. Pentru că știrile pe care le scria erau prea amuzante, a fost mutat disciplinar la matinal și a descoperit atunci că cel mai mult îi place să lucreze la o emisiune de dimineață, pentru că îi prinde pe oameni într-un moment al zilei în care le poate transmite o energie bună. Când a simțit că munca devine un simplu job, și-a dat demisia, după opt ani de radio, și a decis să învețe alte lucruri, cum ar fi comunicare și relații publice și să gătească. După ce a trecut prin două încercări de a reveni în radio cu Guerrilla și Clandestino, și în urma mai multor tipuri de faliment, Răzvan spune că ajunsese într-un punct în care se simțea la pământ psihic. A reușit să se ridice prin muncă fizică într-un restaurant în care a fost câțiva ani bucătar. Nu evită să vorbească public despre perioada de depresie prin care a trecut, dar prima dată când a vorbit despre asta, la TEDx, spune că a simțit cum s-a supt tot aerul din încăpere. Nu făcea parte din povestea de succes pe care ești obișnuit s-o asculți. De anul trecut a revenit în radio la matinalul de la Rock FM, cu aceeași bucurie de la început, mai bine pregătit ca om de radio și cu dorința de a crea o legătură cu cei care îl ascultă.

Ascultă Pe Bune pe Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Răzvan. Bine ai venit la Pe Bune.

Răzvan Exarhu: Bună seara, Andreea. Bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: Pentru început spune-mi, te rog, ce-ți place la radio? Pentru că văd că orice ai face, tot te întorci la radio.

Răzvan Exarhu: Nu mai credeam că există relația mea cu radioul. Pe de altă parte, în capul meu voiam să fac treaba asta și nu găseam o formulă. Adică să fac matinal, pentru că asta am făcut când am ajuns eu la radio și eram tinerel și tinerel ucenic și mi se pare că e cel mai bun lucru pe care-l poți face la radio, de fapt, și se și potrivește cu felul meu ușor psihopat de a fi, adică mă trezesc devreme. Nu atât de devreme, adică nu mă trezesc în mod obișnuit la ora 5, dar m-aș trezi. Și, în plus, mi se pare că e momentul în care poți ajunge cel mai ușor la oameni. E momentul în care toată lumea are mintea deschisă, nu s-au trezit, n-au avut timp să se enerveze, să scuipe în trafic, să înjure neapărat foarte mult. Le poți da, îi găsesc cu chakrele deschise, cum ar veni, știi, și poți să le umbli la chakre mai bine. Asta îmi place la radio. Și adrenalina. E o formă de adrenalină acolo, pentru că e ca și cum ai intra într-o piscină și ți-ai face norma de bazin, și respiri la sfârșit și nu ști mare lucru din ce s-a întâmplat.

Andreea Vrabie: Pentru că spuneai că îi prinzi cu chakrele deschise, simți că ai responsabilitate de a le transmite anumite idei sau o energie sau e, nu știu, doar divertisment?

Răzvan Exarhu: Eu cred că este în primul rând energie. Adică vocea are energie și, sigur, mai sunt și cuvintele și ceea ce se poate simți, dar radioul înseamnă în primul rând emoție directă, brută, cum s-o numesc, nefiltrată. E cea mai pură formă de comunicare, după mine. Televiziunea te fură. Radioul mi se pare că rămâne, tocmai pentru că există vocea. Deși, mă rog, la cum arată lumea radioului, vocea pare să nu mai fie neapărat un criteriu de selecție. Dar nu că am eu voce frumoasă, că am o voce foarte frumoasă, dar mi se pare foarte important să știi să o folosești fără să fii neapărat actor. Pentru că ăsta e un exercițiu care are legătură cu tine mai mult, pentru că eu nu fac o diferență între Răzvan care e pe stradă și Răzvan care e la radio, nu există nimic ce nu aș spune la radio și invers. Mă rog, sau în viață, știi, adică treaba asta nu se separă. De asta nici nu observ că lucrez. Dar, pe de altă parte, mi se pare important că poți ajunge la oameni și îi poți ajuta, într-un fel. Am trecut printr-o perioadă mesianică, mi-am revenit. Voiam să salvez lumea, omenirea, mă rog, România și mi-am dat seama că exagerez un pic. Exagerez pentru că mă implic mult prea tare și doi, tehnic vorbind, nu prea pot să fac mare lucru. Și atunci am lăsat-o mai ușor și am descoperit în timp, în acest du-te vino pe care l-am avut cu radioul – am avut și o pauză extrem de lungă în care n-am mai făcut radio și am învățat alte lucruri – dar radioul într-un fel mă însoțește în evoluția mea interioară, să spunem. E o chestie de omenie, mi se pare, radioul.

Nu poți să o faci jucând, nici nu poți să o faci impersonal. N-aș putea să fac altceva decât fac la radio, adică e o chestie care mă implică, e un fel de supapă pentru mine, pentru că nu știu ce aș face cu lucrurile astea. Sunt histrionic, dar sunt un histrion dublat de un foarte mare timid, de fapt. Pe de altă parte, îmi place foarte mult să mă joc. Mă ajută acest exercițiu, care este unul și de improvizație. Multe lucruri se fac pe loc și rămân acolo, habar n-am de unde vin și încotro se îndreaptă, dar există jocul ăsta pentru că-ți imaginezi tot timpul ce se întâmplă la celălalt capăt. Când omul este în trafic, e nervos, îl scoate din minți un bou din fața lui și totuși râde și se emoționează. Sau, știi, ei ne bagă în niște cutiuțe, așa, de dimineață și la sfârșitul zilei avem forma cutiuței în care am fost puși. Eu cred că se poate umbla aici și de asta încerc să-i ajut pe oameni să nu capete forma cutiuței în care tot ce înseamnă civilizație încearcă să te bage de dimineață de când te-ai trezit și pleci la lucru. Bun, sună puțin patetic, dar eu cred în povestea asta și cred că și reușesc, pe de altă parte. Pentru că e un tip de energie care se transmite prin voce și care îi saltă pe oameni. E ca atunci când îl vezi pe actorul tău favorit într-un film. Bă, îl iubești pe ăla. Îți place inflexiunea vocii, zâmbetul, privirea, lucrurile astea. Sunt amănuntele, nu discursul. Eu nu cred că lumea râde, nu știu, nu cred că râsul sau orice altceva ai face, totul pleacă de la voce și de la ceea ce transmite vocea aia. Și dacă eu cred că vocea mea transmite ceva de genul unei bătăi pe umeri, unei îmbrățișări uneori, un mângâiat pe cap, un pupat, de ce nu, din când în când. Adică astea îmi plac mie. Sunt foarte pacifist, de fapt, în felul meu și cu toată ironia și restul lucrurilor care mă înconjoară și care mă fac foarte distant. Adică e gestul meu de apartenență la umanitate. Nu știu să fac mai bine până una-alta. Și da, am o responsabilitate. Adică mă simt angajat într-un fel de serviciul de utilitate publică, dacă vrei. Adică așa cum sunt și gunoierii și salvarea și toate elementele astea care ne ajută când avem nevoie să scăpăm de tot felul de situații nasoale.

 Andreea Vrabie: Ai vorbit deja despre improvizație și că-ți place partea asta. Sunt curioasă dacă te și pregătești într-un fel pentru emisiunea de a doua zi, nu știu, cu o zi înainte?

Răzvan Exarhu: Seara se întâmplă chestia. Seara se completează desfășurătorul sau agenda de subiecte sau chestii din astea și uneori da. Adică oricum le citesc pe toate. Uneori apuc să le citesc, alteori nu. Ele vin. Încerc să mă culc la o oră decentă, în jur de 10. Nu reușesc tot timpul, dar uneori a doua sau a treia parte a desfășurătorului vin mai târziu în noapte sau chiar dimineața. Dar mă gândesc la un fel de punch lines, la ce aș putea să dezvolt, la cum aș putea să pun alături două subiecte. Sunt mai multe lucruri din astea pe care te joci, dar în general cred că trebuie să le duci într-o direcție din care poți extrage un element care să le facă digerabile. Nu sunt numai știri funny și nici nu cred că ar trebui să fie așa. E o privire destul de curățică asupra lumii, selecția de subiecte este curată. Bun, nu suntem un post de știri, dar pui în agendă direct sau indirect niște subiecte care ne atrag pe toți și cred că trebuie să-i faci pe oameni mai atenți la faptul că în România nu se vorbește. Tema discuției este asta. De ce nu vorbim? Și pe asta o am în fiecare dimineață. Avem foarte multe tabuuri. A apărut și sondajul ăsta despre românii care se simt superiori altor nații. Bun, suntem pe locul șapte, mi se pare, în Balcani și în Europa. Dar, pe de altă parte, noi nu știm să dialogăm și nici nu avem acest small talk din care se pot obține foarte, foarte multe contacte de bună calitate. Noi nu știm să pregătim discuția, ne e frică să ne exhibăm, ne e frică să nu creadă lumea că suntem tâmpiți și de asta nici nu prea vorbim. Și ne e frică foarte tare să ne asumăm părerea, tragem cu ochiul la celălalt. Hai să vedem. Dacă zice ăla, zic și eu. Dacă nu, hm, dăm un răspund evaziv, cum ar veni. Și să amesteci toate lucrurile astea, să faci glume și despre biserică, și despre minoritățile sexuale, și despre politică, dar fără să te duci foarte tare într-o tabără. Mie mi se pare că ăsta trebuie să fie rostul unui om de radio: să creeze premisa unei dezbateri publice și să-i faci pe oameni relaxați atunci când vine vorba de subiecte mai kinky și, pe de altă parte, concentrați pe o conversație de calitate, în care cele două părți ale discuțiile se ascultă și se completează. Nu e ca și cum fiecare livrează ce-i dictează motorașul, ceea ce se întâmplă acum. Oamenii vorbesc fără să se asculte și de asta conversațiile sunt de foarte proastă factură și nici măcar nu sunt constructive. Pe lângă faptul că nu sunt constructive, nu sunt nici măcar plăcute sau interesante. E o mare plictiseală. Și de asta eu încerc să rup ritmul ăsta și felul meu de a vorbi, care e foarte destructurat, fac salturi foarte mari între subiecte sau teme sau mă mișc foarte repede, uneori improvizat – e ca atunci când sari și cazi, adică poate să nu-mi iasă –, dar îi obișnuiesc pe oameni cu acest tip de mobilitate care te poate face să cuprinzi foarte multe chestii într-o conversație. Și vreau să și arăt că e foarte aglomerat ce se întâmplă în jurul nostru, dar putem alege chestiile interesante care ne hrănesc sau care ne dau o direcție. Trebuie să fie cineva care dă drumul la conversație și cred că ăsta este rostul oamenilor de media, în general. Nu suntem procurori, nu suntem judecători, suntem niște oameni care așază subiectele într-o lumină din care toată lumea să găsească un pic de făcut în jurul lor și să ciugulească de acolo ce le trebuie. Sau să ducă mai departe. Să vorbească. E important să vorbim.

Andreea Vrabie: O teamă de-a mea înainte să pornesc podcastul era că, mai ales pentru că eram obișnuită cu radioul, nu știam să fac radio, îmi era frică că ar trebui să intru în rolul de gazdă. Că ar trebui să am tot timpul energie, să vorbesc foarte efervescent, să fiu o personalitate care, nu știu, nu mă caracterizează, în care nu mă regăsesc. Tu ai spus deja că ești același om în afară ca cel din radio, dar îmi imaginez că sunt zile, că toți oamenii le au, în care poate nu ai chef sau poate ești trist sau poate nu ai energia aia. Ai vreo modalitate prin care te pui în rolul de om de radio?

Răzvan Exarhu: Păi sunt și dimineți în care sunt mahmur, să știi. Dar pentru asta există spumant. Nu înțeleg nici eu cum fac, nu știu de unde, cum ajung la starea asta. Sigur că nu poți să îți mobilizezi în totalitate creierul sau energia și da, poți să fii mai jos și ca ritm, tonalitate, sinapsele s-ar putea să te cam lase. Dar, una peste alta, cred că lucrul important rămâne tot ăsta. Energia. Dacă îți asumi chestia asta și nu te lupți cu ea, cred că o duci la capăt. Am făcut și emisiuni proaste, după gustul meu. Nu știu, oricum se șterge totul la sfârșitul emisiunii. Spuneam azi la telefon, eu nu mai știu, chiar nu mai știu despre ce am vorbit azi-dimineață.

Bun, mă pun într-o formă în care cred că trebuie să fii atunci când mergi pe sârmă. Cred că e un tip de atenție din asta care îți spune: băi, mergi, ai 5 minute. Încerc să-mi alertez absolut toate simțurile astfel încât să controlez cât mai bine tonul și, mai ales, locul în care vreau să ajung. Dar, pe de altă parte, este un tip de concentrare care, cred acuma dacă mă gândesc, vine chiar și din felul în care respiri. Pentru că ăsta este un alt exercițiu foarte bun când vine vorba de viața reală, pentru că poți să vorbești bine fără să obosești, în primul rând. Și cred că respirația corectă și bună te ajută să ajungi mai ușor la ce e în creier. Uneori. Deci cred că respir cum trebuie atunci când sunt varză. E o tehnică. E important să respiri din stomac, să-ți folosești diafragma și, în felul ăsta, și vocea e foarte bună. Și cred că dacă vocea are siguranță, și creierul capătă un tip de siguranță și ăsta este momentul în care nu-ți mai e frică să mergi pe linia aia foarte subțire pe care te poți și împiedica.

Andreea Vrabie: După cele două ore de emisiune, când se termină, ai spus deja că uiți ce a fost, dar nivelul de energie se păstrează sau simți nevoia să fii mai taciturn?

Răzvan Exarhu: Da, uneori după, depinde cât de solicitantă e. Consum foarte multă energie, îmi dau seama de chestia asta. Sunt foarte concentrat. Nu mă gândesc nicio clipă la faptul că sunt obosit. Dar uneori da, simt nevoia să mă întind. Să cad, să mă trântesc pe jos și să plâng de oboseală. Alteori chestia asta vine undeva pe la ora 12 sau pe la ora două și am învățat o tehnică – nu-mi iese tot timpul, dar lucrez la ea – de power nap. Un somnuleț din ăsta de 15-20 de minute, în general în poziții inconfortabile ca să nu te simți ca în pătuț seara înainte de culcare, și e foarte mișto și rezist așa, e un lucru bun. Dar e adevărat că sunt momente. Zici: eh, ce face? Vorbește, nu mare lucru, citește de pe foi, dă-l dracu! Nu. Nu e așa. E foarte, foarte greu, chiar foarte greu. Și mai ales să rămâi în starea aia, de fapt asta e cea mai complicată chestie. Că poți să pleci de dimineață, iei niște vitamine, niște ginseng, dar după o oră se termină ginsengul, se termină toate, și trebuie să rămâi acolo și, de fapt să, nu știu, trebuie să fii bun tot timpul. Trebuie să ai aceeași stare tot timpul. Ei, asta a început să-mi iasă din ce în ce mai bine acuma. Sunt foarte mulțumit de mine. Dar mă gândesc la asta, îmi propun, lucrez cu chestia asta. Să am același nivel de energie. Adică oricine mă prinde de-a lungul zilei, să vadă aceeași chestie, știi? Că spun tâmpenii, asta e cu totul altceva. Dar vocea și tonul ăsta și ceea ce e important pentru mine, energia vocii, trebuie să fie acolo. Să fie asta și bună și caldă și puternică.

Andreea Vrabie: Cred că mulți oameni își doresc să aibă succes sau să fie populari, dar nu toți au stomacul pentru asta, să reziste la presiunea de a fi într-un anumit fel, în atenția publicului. Ție cât de ușor ți-a fost să te obișnuiești cu popularitatea?

Răzvan Exarhu: Eu m-am ferit de treaba asta. E adevărat că la început, când eram ucenic la radio – așa mă consider eu, primii șapte ani am fost ucenic –, aveam avantajul că nu știa nimeni cum arăt. Și asta îmi plăcea la nebunie. În continuare mi se pare o chestie foarte, foarte bună. Mi-ar plăcea să se mai poată și acum. M-am ferit de, sau încerc să mă feresc cu totul. Viața mea personală și foarte multe alte lucruri. Adică, mă rog, există Insta stories, desigur, există o limită a vieții personale. Dar pe asta o fac ca să mă amuz. Adică e un joc. În loc să decupez hârtiuțe sau să fac stenciluri, îmi place așa, mă distrez. Dar e o presiune, nu-mi place chestia asta. Adică aș vrea să pot să intru acum în 70% dintre restaurante și să nu zică lumea: opa! Hai că a venit ăla. E complicată partea asta, știi?

Există alte tipuri de avantaj, și anume energia asta care ți se întoarce. Și este o chestie spontană. Adică, de-a lungul vieții mele în radio, care e destul de lungă și sper să mai dureze, n-a vrut nimeni să mă bată. Ceea ce e de mirare pentru prima parte, că nu eram foarte simpatic uneori. Și, mai ales, lumea zâmbește când mă vede pe stradă. Unii vin și-mi mulțumesc pur și simplu. Și mi se pare reacția corectă. Adică da, dacă m-aș asculta, fără modestie acuma, mi-ar plăcea să pot să simt chestia asta. Adică eu fac asta în mod obișnuit și, dacă admir pe cineva, mi se pare foarte frumos să-i spui omului. Adică nu cred că e copleșitor. Bine, dacă ești o persoană inteligentă și are și sens conversația. Adică poate fi plăcut, pentru că descoperi o lume foarte, foarte mișto. Oameni cu care mi-ar plăcea să fac revelionul, pe scurt. Cam asta e categoria. Lucru destul de dificil, să găsești oameni cu care să faci revelionul. E singura formă de, nu știu. Recunoaștere? Nici răsplată. E ceva foarte eteric, în orice caz. E ca atunci când spui săru-mâna pentru masă, știi? Nu te face să te simți cel mai mare bucătar din lume. Și nici nu cred că e unul cel mai mare bucătar din lume.

Andreea Vrabie: Bine, eu când întrebam de presiunea succesului mă refeream și la presiunea și așteptarea de a avea succes tot timpul, de a livra lucrurile la un anumit nivel.

Răzvan Exarhu: Păi asta e o tensiune. Pe asta am și avut-o acum când am revenit la radio. Bun, o dată că a fost o discuție foarte lungă. Cred că a durat vreun an jumate, pentru că am și o reputație de persoană dificilă. Dispărusem de foarte mult timp, în capul meu nu mai aveam nicio treabă cu radioul. Nu știu să spun exact de ce. Poate pentru că nu aveam șansa să găsesc această posibilitate de a face ce-mi doresc eu, respectiv matinal. Toate tronsoanele erau ocupate, cum ar veni, sau nu mă vedeam eu în anumite lucruri, pentru că simțeam că există prea multă rigiditate și că nu putem discuta. Și eram și eu destul de tranșant, așa. Mă rog, și eu am fost tâmpit. Dar evident că mi-a fost frică. Nu pot să zic pe post ce fel de frică mi-a fost, dar rău, rău. Pentru că, sigur, te gândești: ce Dumnezeu o mai fi rămas bun în tine? Dacă mai ești în stare să faci chestia aia? Nu știu, mă gândesc la orice trick din ăsta pe care-l făceai când erai tinerel cu skateboardul și să vezi dacă-ți mai iese și nu-ți rupi genunchii. Și, în plus, întrebarea asta: ce mai spun eu? În ce măsură pot să fiu relevant, nu în primul rând pentru public, ci în ochii mei? Adică dacă eu trec de mine. Pentru că, în mod evident, eu am un bun simț care mă oprește întotdeauna, mă face să-mi pun foarte multe întrebări și, în general, să mă pun la zid singur. Mă lipesc singur de zid dacă îți vine să crezi.

Pot să fac chestia asta. Și acuma, evident, n-am mai făcut chestia asta de foarte mult timp, nu-mi doresc neapărat să fac asta, dar e singura traducere a persoanei mele, cea mai bună cred, pe care am putut-o obține de-a lungul timpului. Radioul este primul limbaj mișto pe care l-am găsit pentru a comunica într-un fel cu mine. E o chestie de introspecție mai degrabă. Și așa am ajuns eu la mine, pentru că eram un mut când am început să lucrez la radio. Și acum mi-a fost foarte frică, pentru că în mod evident trebuie să fiu relevant pentru public sau să vin cu ceva care să-i facă pe oameni să deschidă radioul. Altceva decât faptul că sunt o persoană atât de fascinantă. Și, mai ales, să rămân relevant în ochii mei. Dacă eu sunt rușinat de mine și mi se pare că nu pot să fac chestia aia sau că pur și simplu s-a învechit băiatul de la radio, ăsta care-mi pune mie vocea, renunț. Nu pot să fac pasul ăsta.

E o poveste care-mi place mult, mi-a zis-o un amic care se ocupa de un restaurant care avea un bucătar. Cred că am scris-o pe undeva, cred că e prin carte. Avea un bucătar care l-a anunțat că o să plece. Și era singurul cu care nu avusese nicio problemă și a zis: de ce? Dar îți dau mai mulți bani. Nu, că nu-i vorba, nu-i pentru bani. Nu mai cânt. Și ăsta zice: cum nu mai cânți? Păi, eu dimineața, când vin la muncă, pe drum cânt ceva în capul meu. Și de vreo două săptămâni am descoperit, mi-am dat seama că nu mai cânt. Și de asta vreau să plec, că e un semn că nu mai pot să mai stau aici. Și a plecat. Ei, cam așa e și în capul meu povestea asta. Mi-e frică de mor. Adică mie mi-e frică și am emoții când deschid radioul, că nu sunt animal. Adică, mă rog, în sensul că nu sunt nesimțitor, doar că pot să mă exprim când mă doare mai bine. Dar emoția asta e foarte bună, pentru că te ține sus și te face să te simți viu. Adică e bună frica. Așa am ajuns să funcționez. Transpiram și eram absolut terminat când se deschidea microfonul. Eram năucit de spaimă, nu știam ce se întâmplă. Într-un fel păstrez emoția asta, pentru că mi se pare singura care rămâne viabilă. Dacă mai ai chestia asta, da, poți să mai stai acolo o vreme.

Andreea Vrabie: Acolo voiam să ajung, pentru că ai ajuns la radio cumva întâmplător. Ce te-a ținut acolo? Ce ai descoperit acolo despre radio?

Răzvan Exarhu: O vreme m-a ținut salariul, ca să fiu onest. Dar făceam știri și era sinistru și după aia am fost detașat. Am fost detașat disciplinat, de fapt, la emisiunea de dimineață, pentru că se râdea la știri și nu era bine. Bine, se râdea pentru că așa se dorea din partea prezentatorului, că eu le scriam într-un anumit fel. Și pentru că nu se mai putea am fost trimis acolo. Iar după aia, deși eram destul de chinuit, pentru că nu înțelegeam nimic și nimeni nu știa nimic despre radio, a început să-mi placă. Pentru că mă punea la încercare, pentru că scriam – eram obligați să scriem tot ce spuneam la radio – și în felul ăsta am depășit zona aia, în care eram un tânăr student care mai scria câte o chestie, și am început să practic scrisul. Și scrisul îți ordonează mintea. De aici relația mea cu radioul a pornit pe niște fundamente foarte precise, care înseamnă muncă. Mă rog, m-am chinuit foarte tare să lucrez mai puțin pe improvizație și mai mult pe chestii scrise, controlate. Ca să ajungi să vorbești liber la radio mi se pare că e o cale foarte, foarte lungă. Pentru că, sigur, tu poți să fii un vorbitor naiv. Nativ, scuză-mă. Și naiv. Dar mai ai foarte multe alte lucruri de controlat. E ca la actorie, de fapt. Adică trebuie să respecți niște chestii pe care poți să ai norocul să ți le predea cineva sau le descoperi singur. Eu le-am descoperit singur. Nu ne-a învățat nimeni nimic. Am făcut niște exerciții de dicție și niște chestii din astea sumare de jurnalism, dar cam atâta în rest. Restul ținea de tine și asta mi se pare în continuare partea bună, pentru că e iarăși o formă de expresivitate personală și e important să te implici acolo. Asta mi se pare, tușa asta, cuvântul tău între toate celelalte îi mișcă pe oameni, îi face atenți felul în care rostești. Așa că asta m-a ținut. Am descoperit această nenorocită de adrenalină care mă făcea să dorm ca un animal în radio pe canapea. Viața mea era la radio, partenerul meu de emisiune, nici nu știu, eram tot timpul împreună, era un dezastru. Nu mai exista absolut nimic și în capul meu am rămas așa, știi? Adică atmosfera aia eu n-am mai întâlnit-o. E adevărat că niciodată nu cred că se va mai întâmpla ce s-a întâmplat în anii 90 în radio. Dar, dacă știi filmul ăla, The Boat that Rocked? Ei, ăla era spiritul, se întâmpla absolut orice. Nu-ți imaginezi câtă energie bună și bucurie era în venitul ăsta la radio. Până să ajungă un loc de muncă.

Andreea Vrabie: La ProFM ai stat opt ani. Când n-a mai funcționat?

Răzvan Exarhu: Păi atunci, când nu mai simțeam. Și cred că și eu intrasem într-un fel de buclă sau înfundătură și personală. Nici mie nu-mi mai plăcea ce făceam. Ăla a fost un experiment foarte interesant. Eu oricum am fost trimis noaptea ca să nu fiu dat afară, asta era șmecheria. Am trecut de la „Rondul de dimineață” la „Rondul de noapte” și am făcut chestia aia care, sigur, a fost valabilă atunci. Acum nu știu cum e, n-am răbdare să mai ascult lucrurile astea vechi. Și am simțit că s-a terminat. Am zis gata, cam asta am avut eu de făcut acuma la radio. Și probabil că în capul meu a fost ceva de genul ar trebui să învăț să fac și altceva. Și ăla a fost momentul în care am ajuns în comunicare, nu știu, PR, advertising, lucruri din astea, unde, de asemenea, am învățat foarte multe și a fost iarăși o experiență pe care o găsesc foarte folositoare. Pentru că din nou implică disciplină, scris, toate lucrurile astea. Inclusiv partea aialaltă care rămâne activă, căutarea asta creativă, să zicem, partea asta care ține de idei. Și pe urmă a fost…

Andreea Vrabie: Guerrilla.

Răzvan Exarhu: Da. Era pariul meu personal. O dată că, na, trecuseră niște ani de când nu mai fusesem la radio. Nu așa de mulți cum s-a întâmplat acum. Atunci cred că nu am fost, eu personal nu am fost într-o formă atât de bună. Nu eram, nu eram bine pentru radio. Dar aveam această jucărie în cap care a fost pariul meu că pot să segmentez piața, că pot să creez un produs căruia nimeni nu-i dă nicio șansă. Și am făcut-o. Deci acea poveste cu Radio Guerrilla, mă rog, a făcut și bani la un nivel. Sigur că ce a devenit povestea asta este cu totul altceva decât ce cred eu că ar fi putut să fie din foarte multe alte motive pe care le învăț acuma, pentru că ăsta este următorul nivel pentru mine. Că am intrat într-o corporație, la Rock FM. Deci când am ajuns acolo era liniște, știi? Nu se auzea nimic. Și când am deschis prima sticlă de spumant dimineața, măi, am avut senzația de vid, știi? Când a ieșit tot aerul dintr-o încăpere și acuma așteptăm, să vedem ce se întâmplă. Nu vedeam pe nimeni, dar într-un fel sau altul știam că ăla e momentul în care, pornind de la care se va întâmpla ceva foarte mișto acolo. Și, într-adevăr, am reușit să îmblânzesc corporația asta, într-un fel. Am și învățat niște reguli pe care nu le știam, pentru că am luptat cu ele. Când am făcut Guerrilla mă luptam cu radiourile astea mașină, știi? Dar eu cred că fiecare mașină are nevoie de un om priceput și tandru cu ea care să o pună în valoare. Că e foarte mișto să ai o mașină bună și trebuie doar să o ajuți să funcționeze bine. Asta e o altă lecție pe care o învăț acum, pentru că e alt nivel, e alt tip de expunere. Lucrezi cu o audiență huge și ai și un alt tip de responsabilitate și, pe de altă parte, nicio presiune. Și libertate totală. Am trecut, așa, cam de la una la alta, dar…

Andreea Vrabie: Nu, că m-ai condus cumva la următoarea întrebare. Sunt curioasă dacă starea asta de libertate era ce căutai și când ai pornit Clandestino.

Răzvan Exarhu: Da, bine, și ăla a fost un experiment. Adică prima versiune de Clandestino a pornit în 2007, deci la doi ani după ce am plecat de la Guerrilla, unde cred că am stat aproape un an. Și, uite, o să spun acuma, că n-am făcut asta, exista o problemă. A existat un conflict, știi, cu băieții ăștia care zic: a, nu, Exarhu nu. Eu i-am dat numele, eu i-am făcut acel „eliberadio” și aproape că am plâns când am zis mamă, ce chestie am putut să scriu! Am stat în studio cu Tamango. Tamango nu știa să citească și i-am recitat toate prostiile alea și el le-a repetat. Și ăla a fost momentul în care și cu băieții ăștia care l-au făcut, care erau oamenii cu care am trăit la ProFM, și ăia au făcut identitatea, jingle-urile alea minunate. Și cu ei am lucrat. Măi, și ăia erau atât de… Adică sunt momente din astea când se întâmplă o chestie care este perfect rotundă și la care lumea lucrează cu o bucurie, pentru că este un lucru nou. E ceva care trebuie redefinit cumva.

Și cu Clandestino eu mi-am pus mari speranțe. Oricum eu voiam să-mi fac radio pe net din 98, nu mai știu, 99? M-am dus la Aneta Bogdan, că era la Conex atunci și am zis: uite, Aneta, pe telefoane, pe astea. Cum să facem? Și se uita la mine așa: băi, nu, stai, că ăștia sunt pe dial up, adică nu. Încă nu. Nu e cazul, știi? Dar, oricum, e un experiment care mie mi se pare o idee proastă. Adică poate fi un obiect ok, dar nu neapărat un business la modul la care voiam eu să-l fac pe el. Și i-am făcut niște studiouri, era incredibil, niște păpădii. Acum mi-am dat seama că eram cu rozul ăsta în cap. Nu știu, de fapt, care este relația mea cu rozul sau când Dumnezeu a început. Dar și cu Guerrilla, când am făcut alea de camuflaj roz, și la Clandestino am folosit rozul ăla pe niște pereți.

 Andreea Vrabie: Trebuie să spun că ai o cămașă roz în momentul ăsta.

Răzvan Exarhu: Da, da, și am o cămașă roz. Mie mi se pare foarte bine, rozul mi se pare o culoare extrem de masculină. Și are și o, nu știu dacă știi, că el a fost folosit pentru suportul moral al soldaților în armata americană. Toată lenjeria soldaților, pe bune, toată lenjeria soldaților era roz. Ca să le dea, așa, să le umble la chakre, cum ar veni. Și da, am încercat să replic un radio clasic în online și a fost o tâmpenie totală și în cele din urmă s-a dovedit a fi o afacere pur falimentară. Dar o idee mișto. Muzica era drăguță. Adică așa, nu știu, poate că el, ca fundal, ar putea să mai capete o șansă. Dar, până una-alta, nu știu, nu e, nu mi se pare că e cazul.

Andreea Vrabie: Găsisem un articol că și în 2015 încercai cu Adrian Despot să obțineți o frecvență radio.

Răzvan Exarhu: A, da, am vrut. Da, am fost, da, am depus un dosar. Îți dai seama că au râs ăia de la CNA de noi. Ca să zic așa, am fost primul civil care s-a dus să ia o frecvență radio. Nu e cazul. Știu că băieții ăștia de la Guerrilla s-au ofuscat săracii foarte tare, au mentalitate de câine de talie mică. Și îți mai spun, uite, asta e o chestie. Eu cred în fairplay, chiar aș invita oameni de la alte radiouri la mine la radio, cum ar veni. Și nu, nu cred în prostia asta, un anumit post de televiziune, o anumită rețea de socializare. Și când am deschis Clandestino, un anumit realizator radio de la Guerrilla m-a făcut impostor pe post. Ca să înțelegi. Da.

Andreea Vrabie: Nu te ferești să vorbești public despre o perioadă în care ai suferit de depresie.

Răzvan Exarhu: Da.

Andreea Vrabie: Însă, ce n-am găsit eu, citind interviuri cu tine, a fost motivul sau cauzele sau cum îți explici tu acum că ai ajuns în momentul ăla.

Răzvan Exarhu: Mai multe tipuri de faliment să le spunem. Și economic, și personal. Nimic special, n-am avut o dilemă filosofică. Am dat faliment. Din toate punctele de vedere, la un moment dat. Și nu prea mai știam ce Dumnezeu să fac cu mine. Și n-am recunoscut. Adică m-am gândit că poate sunt trist sau genul ăsta. Dar nu eram neapărat foarte trist. Eram chiar foarte, foarte rău. Îmi dau seama acum că aș fi putut rezolva asta mult mai repede dacă mergeam la terapie sau dacă aș fi vorbit cu cineva capabil să preia tristețile mele și să le ducă în altă parte. Să scape de ele sau să mă ajute să scap de ele. Adică mi-a luat mai mult timp așa, de unul singur. Nu găsesc că este o idee bună, pentru că s-ar putea nici să nu meargă. La mine a mers din fericire. M-am reparat. Nu m-am reperat, m-am pus înapoi pe șine.

Andreea Vrabie: Cât a durat perioada asta?

Răzvan Exarhu: Vreo trei ani. Chiar mai mult cred că am fost așa. Dar am avut și o perioadă din asta în care am ieșit și am devenit funcțional, așa, cât de cât. Dar eram jos rău. Tehnicile astea ale mele de la radio care înseamnă să vorbești, să improvizezi, să te joci foarte mult m-au ajutat să depășesc momentul ăsta. E singura chestie pe care am continuat să o fac. Trăgeam de mine să rămân viu, încercam să comunic mult. Bine, aveam de lucru la bucătărie atunci, eram bucătar. Și asta a fost partea cealaltă care m-a scos din seara de prăbușit în fotoliu incapabil să mă ridic. Chestie pe care o făceam ore. Acolo eram. Și alcool, destul de mult. Dar munca, un anumit tip de disciplină, plus plăcerea. Ăsta era gândul meu că eu, o persoană totalmente dărâmată pe dinăuntru, reușesc să le ofer celorlalți ceva bun, să spunem. Mâncare. E energie bună sau, nu știu, ceva de genul ăsta. Era un mod de a rămâne conectat cu lumea și de a rămâne conectat cu partea care rămânea în picioare în mine. Gândul ăsta că totuși nu sunt totalmente praf și pot crea ceva care să le aducă bucurie oamenilor mă făcea să consider că starea mea poate evolua în bine. Adică ăsta era un principiu care m-a ținut foarte multă vreme în picioare. Plus jocurile. Mă jucam jocuri de cuvinte pe Facebook cu amicii mei și mă râdeam. Și, întotdeauna, ce se vedea în aceste anumite rețele de socializare n-avea absolut nicio legătură cu starea mea. Poate pe Instagram eram mai melancolic, așa. Puneam fotografii din astea mai triste, interesante. Era o prostie, îți dai seama. O tâmpenie totală.

Andreea Vrabie: Crezi că ajută să vorbim despre perioadele astea în care viața nu e tocmai roz?

Răzvan Exarhu: Da, ajută. Eu am făcut-o prima dată la TEDx și am vorbit exact despre chestia asta și mi-a fost cel mai frică din toate aparițiile mele în public. Îmi era groază, dar nu aveam încotro. Și îmi doream foarte tare să vorbesc despre asta, adică să dau, să spun tot. Pentru că nu puteam să las discursul meu să se transforme într-o lecție din asta pozitivistă despre cum să reușești în viață, cum să faci tranziția de la radio la bucătar. Sanchi, oricine poate să facă asta. Pe dracu, nu poate să facă oricine! Și, în general, nu toată lumea poate să facă orice și genul ăsta de perfecționism stupid ar trebui să dispară din mințile oamenilor. Plus genul ăla de competitivitate care îi aruncă pe foarte mulți în depresie și într-o îndoială care-i poate însoți toată viața. Și eu nu cred în prostia aia. Am ascultat numai discursuri din astea, mamă, sunt, da, gata, ai plecat de aici și s-a rezolvat totul, nu mai e. Și mă și speriau că mă simțeam un freak. Și gândul că o să spun „depresie” mă termina. Și mi s-a uscat gura. Se vede că sunt îngrozitor de emoționat în discursul ăla. Și când am spus „depresie” am simțit sala cum intră în recul. Nu făcea parte din planul nostru de cum să reușim în toate domeniile. Și când am spus a doua oară „depresie” a fost și mai rău. Și am uitat șirul, m-am zăpăcit de tot, mi s-a făcut frică. Bun, e cuvântul ăsta la modă, „vulnerabilitate”, lansat de Brene Brown care pe mine mă calcă pe nervi, de fapt, pentru că a devenit un abuz acum. Acum toată lumea este vulnerabilă și asta explică totul. Nu, nu suntem nici atât de vulnerabili. Sau nu ar trebui să fim vulnerabili chiar tot timpul, adică există resurse să stai în picioare sau trebuie să le cauți pe alea, nu să așezi vulnerabilitatea în fața tuturor lucrurilor pe care le faci. Pentru că, nu-i așa, trebuie să explicăm încontinuu ce se întâmplă cu noi. E și obsesia asta, pare și fashionable așa, să fii puțin distrus.

Andreea Vrabie: Bine, cred că asta e și un răspuns la o perioadă foarte lungă în care afecțiuni ca depresia, anxietatea erau băgate sub preș.

Răzvan Exarhu: Eu sunt convins că lumea nu are curaj să vorbească despre asta. Și cred că nici sistemul medical nu este capabil în momentul ăsta să preia atâta depresie câtă există în jurul nostru. Pentru că se vede. E cutremurător ce văd eu, ce simt la oameni. Nu, nu știu cum o scoatem la capăt pe linia asta, pentru că devine normă. Și, mai ales, frica de a ieși în public devine o normă. Că pare că trebuie să fim ca în reclamele alea, fericiți. Nu e rău să fii fericit dar, pe de altă parte, mi se pare groaznic să te ascunzi așa. Și cred că ți se face și mai rău.

Eu am plâns atunci după discurs. S-a și încheiat panelul în care eram, cred, și am ieșit în foaierul cinematografului „Florin Piersic” și au venit la mine câțiva tineri. Și băieți și fete. Și m-au rugat să le permit să mă strângă în brațe. Și, mă rog, plângeau. Da. Și au fost niște îmbrățișări care mi-au sfâșiat inima. Cred că asta, genul ăsta de discurs, bun, nu unul patetic, nu cum să reușești în depresie sau tâmpenii din astea, faptul că cineva vorbește despre asta. Nu trebuie să fie o mărturisire completă. Trebuie doar să le dai oamenilor încrederea că poate fi, în majoritatea cazurilor, un pasaj, o trecere către bine. E o stare proastă, e un moment și nu ești special în niciun fel. Nu, nu ești un ciudat, nu ești un bolnav. E foarte greu, cu adevărat e foarte greu. Și mie mi se pare foarte greu să reziști și să rămâi sănătos la cap. Dar nouă, ca națiune, ne lipsește încrederea. Și cred că băieții ăștia ne-au călcat-o totalmente în picioare și nu știu dacă își mai revine. Pentru că prima noastră reacție față de semeni este suspiciunea în momentul ăsta. Și e o chestie clădită în timp, e foarte veche, și nu cred că poți să te îndoiești încontinuu de absolut tot ce se întâmplă în jurul tău. Să te îndoiești de medici, să te îndoiești de pompieri, să te îndoiești de ambulanță. Prima noastră reacție este de a critica. A, nu, n-a venit, nu știu. Și partea asta de încredere cred că e ceva care lipsește și care trebuie recompus, trebuie băgată în școală. O metodă din asta de a reclădi în oameni încrederea în oameni.

Andreea Vrabie: Crezi că deschiderea și dacă vorbim sincer ajută?

Răzvan Exarhu: Măi, eu cred că dacă nu e bullshit e suficient. Nu știu, nu știu care este calea. Mie calea mi se pare că pornește de acolo de unde nu simți bullshit. Și, în general, povestea nu trebuie să fie neapărat de succes sau relevantă pentru toți. Și nu cred că trebuie să primim o lecție la fiecare 10 minute, ceva din care să învățăm. Toată lumea are revelații, epifanii, e nenorocire. Nu. Putem să și bem un pahar de vin și el să însemne doar asta, nu trebuie să mai avem încă ceva pe lângă. E foarte complicat, cred, dar îndoiala asta față de ceilalți, care este o normă socială, mi se pare o molimă. Este la fel de periculoasă ca infecțiile nosocomiale din spitale. E ceva care se ia și se dă mai departe, este groaznic.

Cred că e important să nu te simți singur, de fapt. Ăsta este și sentimentul care înseamnă legătura mea cu radioul. O parte din omenire încă poate să nu se simtă singură când deschide televizorul. Și da, ești singur acasă și dai drumul la ceva să bâzâie în fundal, știi? Și chestia asta era foarte prezentă în copilăria mea. Când era foarte frig, pentru că nu exista căldură iarna, de exemplu, și stăteam sub plapumă. Și îmi plăcea să mă joc, aveam un radio din ăsta vechi de la bunică-miu care avea și ochiul ăla magic, frumos, și scală și mă plimbam și auzeam toate limbile pământului și muzici. Și chestia asta îmi dădea așa un confort, era ca o strângere în brațe, știi? E sentimentul ăla că ești un pic ocrotit. Eh, cam asta e chestia. Nu ești singur, e cineva tot timpul cu tine. E importantă, nu? Cred, așa e la oameni.

Andreea Vrabie: În momentul ăsta cât crezi că vei mai continua în radio?

Răzvan Exarhu: Măi, e o chestie acuma. Lumea zice: mamă, ce emisiune faci! Ce chestie extraordinară! Ți-am zis că eram puțin mai mesianic într-o vreme. Dar acum am sentimentul că fac lucrurile foarte bine și, într-un fel, mi-e foarte ușor să le fac. De asta nici nu mă mai gândesc la ele și asta mi se pare partea foarte mișto. Și, pe de altă parte, glamul ăsta sau această aură, că omul face ceva extraordinar, mie mi se pare, iarăși, o prostie. Pentru că nu știu dacă e menirea mea. Știi, lumea folosește cuvinte din astea care au o majusculă ascunsă și nu îmi place chestia asta. E sentimentul că îți faci treaba, știi? Adică mie îmi place, mă simt, am pipota uite atâta când îmi iese câte o chestie, știi? Dar este și sentimentul ăsta: băi, ia uite mă nenică! Deci încă se mai poate, încă mă mai duce capul și încă îmi mai place chestia asta și mă bucur. Și sunt convins că la celălalt capăt oamenii se bucură la fel ca mine și atunci mi se pare de o idioțenie perfectă toată situația, știi? Dar asta cu menirea, cu sensurile filosofice, mi se pare o glumă. Nu e, nu. Știi că la noi au fost rase criteriile de competențe și de aici apare și neîncrederea aia, pentru că nu ți se pare normal ca un om să-și facă bine treaba, știi? Mamă, e ceva special. Nu, nu e. Domnul profesor, domnul. Nu, nu există doar domnul profesor, există o grămadă de alți oameni care își fac foarte bine treaba și partea asta trebuie să dispară aici. Suntem niște meseriași, niște băieți care ar trebui să-și facă foarte bine treaba. La fel ca orice altă categorie profesională. Asta mi se pare. Nu e menirea. Nu știu dacă e menirea mea, dar mă bucură. Adică temporar consider că asta este menirea mea și mă simt minunat în chestia asta. Și o să dureze cât o să mai fiu și eu viu la cap, că despre asta e vorba. Dar dacă simt că se duce dracu băiatul, nu, nu mai merge. Mă apuc serios de băut.