ColaboraDoR: Claudiu Popescu, fotograf

Claudiu Popescu are 24 de ani și este născut în Capitala ai cărei oameni, străzi, pereți sau câini îi urmarește zilnic prin obiectiv. Şi-a dat seama ce vrea să se facă atunci când va fi mare, dar este în același timp conștient câtă artă trebuie să mai întindă și să consume pe pâine pentru a ajunge acolo.

Cum ai ajuns fotograf?
Fotografia ca hobby o am de prin liceu. Până să pun mâna pe primul meu aparat foto, am citit foarte mult, iar în momentul în care am descoperit că îmi place acest domeniu, cum sunt eu psihopat, m-am apucat să citesc cam tot ce era de citit. Adică tehnica o știam perfect, cu arta era mai slăbuț. Şi în momentul în care am pus mâna pe primul meu aparat foto, știam tot – ce e aia expunere, diafragmă, iSO, bla bla – doar că erau foarte multe butoane. Cum e diferența între teorie și practică: știam teorie dar când am ieșit cu aparatul în mână a ieșit un mare căcat.

Ca meserie, primul job ca fotograf, l-am avut acum vreo trei ani și anume eram fotograf pentru o agenție imobiliară. Aveam o listă de 9-10 apartamente sau case pe zi și trebuia să le fotografiez. Cred că într-un an am fotografiat câteva mii de case. Cam ăsta a fost începutul. Apoi, printr-un mare noroc am ajuns la această mare revistă, BeWhere, unde lucrez acum. Şi după ce am ajuns la BeWhere, au început să se întâmple lucruri frumoase, să mai intre tot felul de jobulețe.

Spune-mi 3 fotografii preferate.
Prima ar fi un autoportret, cu mine.  Este, să zicem, prima poză de care am fost mândru, și a fost poza cu care am câștigat un concurs. E cea cu mine levitând deasupra patului. Aia chiar mi s-a părut reușită. Am niște probleme cu pozele mele, pentru că știu unde aș vrea să ajung și știu unde sunt acum. Ştii, asta-i problema, că citești foarte mult despre domeniul tău pentru că vrei să te perfecționezi, și ajungi să fii foarte conștient de nivelul la care ești. Ştii vorba aia: cu cât cunoști mai multe, cu atât afli cât de puține știi de fapt. Ei, asta se aplică foarte bine la fotografie. Cu cât văd mai multe poze și cu cât văd mai multe portofolii și descopăr mai mulți fotografi “șmecheri”, cu atât îmi dau seama cât de departe sunt eu de unde aș putea, sau de unde aș vrea să fiu.

Poza de pe primul film pe format mediu. Am făcut eu rost acum nu foarte mult timp, acum câteva luni, de un aparat de fotografiat pe format mediu. Nu din ăla de 35 mm, pătrat. Şi pe primul film, când l-am developat, era această poză, cu o actriță, Nicoleta Lefter, care mi-a ieșit, și nu mă așteptam să iasă ceva fiind un experiment pentru mine.

Ce motivații iți aduce fotografia?
Pot să zic pentru că-mi place? Şi să facă sens și să nu fie nevoie să dezvolt? Cam asta ar fi. Pentru că-mi place și pentru că simt nu că sunt bun, dar că aș putea să devin foarte bun la chestia asta. Că dintre toate domeniile în care-aș putea să performez, ăsta e singurul în care aș putea să devin foarte bun, dacă mă agit un pic.

La ce proiect lucrezi acum?
Păi ar fi mai multe. Ar fi acest proiect la care lucrez cu Constantin Nimigean de la Love Issue. El vrea să scoată următorul Love Issue pe print și în sensul ăsta vrea să facă niște proiecte mai speciale, mai simpatice și cu fotografi români eventual. Şi unul dintre aceste proiecte este despre burlaci. Ideea a fost a lui, recunosc, dar mi-a plăcut din prima. Trebuie să găsim burlaci, să mergem peste ei în casă, și să-i luăm la întrebări, să descoperim chestii despre ei. Burlaci în sensul de oameni peste o anumită vârstă. Ideea e că vrem să aflăm ce se întâmplă după ușa apartamentului lor, că așa, în club și pe stradă toți par super cool și ok, și fericiți cu ei, dar în intimitatea lor sunt cumva altfel. Unii își plâng de milă că au vârsta asta și incă nu s-au căsătorit dar fac pe macho-man-ii. S-ar putea să ne ducem și la Don Baxter, deci e foarte tare.

Ar mai fi un proiect personal de care m-am apucat și nu l-am terminat, dar trebuie să-l continui. Este cu și despre veterani de război. Vreau să mă leg de o asociație în sensul ăsta și să vorbesc cu mai mulți veterani, să le aflu poveștile. Nu știu dacă sunt în stare să pun întrebările corecte, să fie ok textul, dar e genul de proiect care ar tebui făcut, care este super mega exploatat în afară. Şi la noi sunt foarte mulți bătrâni care au niște povești fascinante, și care au făcut chestii. O tot ardem cu Regele Mihai, Trăiască Regele, Trăiască Regele, dar nu prea știm mare lucru despre el. Şi sunt acești oameni contemporani lui, care au trăit în aceeași epocă, dar nimeni nu e interesat de la noi. Toată lumea își bagă picioarele în veteranii de război, nimeni nu-i întreabă nimic. Așa că iată-mă pe mine, cu această idee, nobilă până la urmă, dar să vedem dacă sunt în stare să o duc până la capăt.

Cu ce aparat lucrezi?
Cu acest Canon EOS 7D de la BeWhere.

Ce consumi pentru inspirație?
Acum o să îți răspund ceva de genul „consum artă pe pâine”, mujdei de fotografie… Consum bere dacă e să o luăm așa și adevărul e că îmi vine inspirația de la niște bere. Ascult muzică de calitate, superioară, și fumez. Şi din păcate, mă „inspiră” și sunt mult mai productiv dacă fumez o țigară. Şi am Istoria Artei în spatele mașinii, nu ca să impresionez, ci pentru că e mult mai safe așa. La un moment dat mi-au spart mașina, mi-au furat casetofonul dar de Istoria Artei nu s-au atins. Şi în plus, mă uit în fiecare zi la enșpe mii de fotografii și îmi dau seama unde sunt și cam unde ar trebui să ajung.

Iată câteva dintre fotografiile lui Claudiu. Pentru mai multe, vizitează-i site-ul.

Diana Sumănaru este ucenică la DoR. În seria ColaboraDoR vă vom face cunoștință cu fotografi, ilustratori și designeri cu care ne-am împrietenit de când facem DoR.