Ce înseamnă sportul pentru o tânără cu Sindrom Down

Mădălina Marin, 29 de ani, s-a antrenat zilnic timp de șase luni pentru Jocurile Mondiale Special Olympics de la Abu Dhabi (14-21 martie), cel mai important eveniment sportiv din lume pentru persoane cu dizabilități intelectuale. În afară de duminici și de sărbători, a petrecut câte două-trei ore pe zi în sala de gimnastică, alături de antrenor și de alți șapte sportivi cu Sindrom Down, învățând să facă exerciții la sol, să se rotească la paralele sau să meargă pe bârnă. Mama ei, Cristiana Marin, a însoțit-o zilnic la antrenamente, dar nu și la Abu Dhabi, unde a câștigat cinci medalii: trei de aur și două de argint. Competițiile sportive Special Olympics, la care participă din 2015, sunt singurul loc unde Mădălina merge neînsoțită de mamă.

Mai jos e povestea Mădălinei și a ce înseamnă sportul pentru ea, prin cuvintele mamei ei.

În primii ani după ce am născut-o pe Mădălina, m-am luptat cu vinovăția.

Medicii mi-au spus la naștere s-o las în spital și să merg acasă să mă ocup de fratele ei cu cinci ani mai mare, că ea nu are șanse de supraviețuire. În ’89, nu se știa ce înseamnă Down. Mi-am dorit-o, totul a fost o bucurie și o fericire pentru mine, cum s-o las.

Trei ani mi-am făcut mea culpa, că eu sunt vinovată, pentru că eu am născut-o și nimeni nu știa ce este. Mi-au spus că e o boală mentală, că are probleme cu inima. Am început să mă documentez ce înseamnă, care sunt problemele, avantajele și dezavantajale. Mult timp a fost sensibilă, făcea febră, laringite. Dar am avut noroc și problemele cu inima n-au fost grave, nu au necesitat intervenție. Are în schimb cu glanda tiroidă. N-avem ce să facem, luăm eutirox și mergem mai departe.

Am căutat să meargă la o grădiniță normală, acolo a avut tot felul de probleme. Am dat-o la o școală specială, acolo nu a fost acceptată. Ei sunt foarte sensibili și afectuoși și această afectivitate a fost înțeleasă greșit. Am găsit Școala Gimnaziala Specială pentru Deficienți de Vedere. Acolo a fost opt ani și a făcut progrese enorme de socializare, de integrare. Era sociabilă, era acceptată de copii, de profesori, de psihologi.

Voiam, ca orice mamă, ca copilul meu să se descurce în viață, să știe să citească și să scrie. Asta vrem toți, pentru că în momentul când nu mai suntem noi, ce face? Dar în clasa a VII-a, doamna care făcea cu ea în plus, pe lângă școală, mi-a spus că există o barieră de care nu poate să treacă. Ea își dorește foarte mult, e o luptătoare, mi-a zis, dar nu se poate și trebuie să-i descopăr o altă abilitate. Șocul a fost foarte mare, ce abilitate să-i găsesc? Dacă ea nu poate să scrie, să citească, ce poate ea să facă? Cu ce pot eu să contribui, cum s-o susțin?

În 2004, am mers la Băilești la o activitate sportivă, cu ajutorul Asociației Sindrom DOWN București. Atunci i-am cunoscut pe cei de la Special Olympics și am fost primiți în familia lor. Fără Special Olympics, Mădălina n-ar fi fost ce este acum. E răbdătoare, înțelegătoare, generoasă, iubitoare, perseverentă, încrezătoare în forțele ei.

Niciodată nu mi-a zis „Nu, nu merg la antrenament, nu vreau”. Chiar dacă a căzut, s-a ridicat și a mers mai departe. În 2010, i-am descoperit ca abilitate înotul. Trebuia să mergem la un concurs de înot la Hunedoara, dar cum să mergem dacă nu știm dacă i-e frică sau nu de apă? N-am găsit în București niciun bazin mic, doar la Floreasca, unde apa era foarte adâncă. Acolo a fost un mic incident. Mădă a intrat în apă, dornică să învețe. Avea aripioare și centură, dar la un moment dat a scăpat mâna de pe bară, a apucat de picior un copil de pe margine și l-a tras în apă. Am zis atunci „Gata, s-a terminat, înotul pentru Mădălina, nu”. Dar n-a fost așa. A ieșit afară, ne-am îmbrățișat, am plâns amândouă, dar după ce s-a liniștit, mi-a zis: „Mami, eu vreau să intru în apă”. Atunci și-a învins frica de apă. De atunci, Mădălina e o luptătoare, o învingătoare.

Nu mi-a mai păsat că nu știe să citească, când am văzut că se descurcă singură. În 2015 a participat la Mondialele de la Los Angeles, a fost prima oară când a mers fără mine. Când m-au sunat cei de la Special Olympics să mă convingă, am spus că nu pot s-o las până nu văd că pornește de la ea dorința de a merge singură. Într-o zi, eram în mașină cu soțul meu și cu sora mea, mergeam la țară, și Mădălina i-a zis mătușii: „Tanti Dana, eu plec în America. Dar știi ceva, eu plec singură, nu plec cu mami.” Când am auzit-o, am zis că ăsta e semnul s-o las.

A câștigat o medalie de argint la înot, la 25 de metri spate și s-a întors foarte fericită. De atunci a mai fost la competiții în Olanda, Italia, iar acum e la Jocurile Mondiale din Abu Dhabi.

De 10 ani, face gimnastică cu domnul profesor Gabriel Popescu de la Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport. Din septembrie și până în martie, a muncit cu răbdare și dăruire cu opt copii, patru băieți și două fete. În fiecare zi câte două ore, chiar și trei, în afară de duminică și de sărbători. În câteva luni, Mădălina a slăbit 10 kilograme, de la 72 la 62. Când era mică, fura mâncarea, găseam sub pat hârtii, ciocolată, bomboane. Ei sunt gurmanzi, dar a înțeles și acum a ținut un regim sănătos, fără dulciuri, fără sucuri, doar la petreceri are voie suc.

În 2013, am fondat Asociația Be a Butterfly, pentru ea. Așa am simțit nevoia, să fac mai mult pentru ea și pentru alți copii ca ea. Suntem o asociație mică, avem 12 copii, dar participăm la multe activități. Onorăm toate invitațiile Special Olympics, unde întâlnim întotdeauna părinți cu copii mici. Mădălina are 29 de ani, am trecut prin foarte multe probleme și piedici, n-a avut oportunitățile care sunt acum, așa că încurajăm părinții să înceapă cu terapii chiar și de la un an, să participe la activități prin care să-i descopere abilitățile, ce-i place lui să facă. Noi, ca părinți, vrem să facă multe copilul nostru, poate ce n-am reușit noi în viață, să facă el. Dar trebuie să descoperi ce-i place, ce poate să facă, mai ales copilul cu dizabilități, apoi să investești și să-l susții. Dacă nu-i place apa, de ce-l obligi să intre în bazin? Sau dacă nu-i place să danseze, ci îi place să picteze? Eu niciodată nu i-am impus să facă ceva, din contră.

Am avut zile și cu câte două antrenamente pe zi, înot și gimnastică, sau înot și dans, sau terapie ocupațională și gimnastică. Sportul e foarte important, în primul rând devii mai sănătos, apoi e concentrarea. Când participi la un antrenament, o competiție, trebuie să gândești. La gimnastică sunt patru aparate, sol, bârnă, sărituri, paralele inegale. Trebuie să ții minte, să te concentrezi, să faci corect.

Când era mică nu avea emoții, făcea totul că-i plăcea, aveam eu mai multe. Dar de câțiva ani, a început să realizeze și să aibă emoții, ca un sportiv. Când a plecat la Abu Dhabi, i-am spus: „Mami, lasă emoțiile”. I-am spus că nu numai locul 1 contează, e important să participi. Că iei o medalie sau doar o diplomă, un mic trofeu – pentru că la Special Olympics niciodată un sportiv n-a rămas nepremiat, toți au luat medalii sau diplome -, dar principalul e să participi. Și domnul profesor le-a zis la plecare: „Eu vreau de la voi atitudine și exerciții corecte. Nu mă interesează medalii, pentru că va fi o competiție foarte puternică, cu sportivi din țări care poate s-au antrenat mai mult, poate au alte posibilități de a se antrena, alte săli.” Dar au muncit, au dat tot ce au avut să facă exercițiile corect. Au avut noroc copiii noștri.

Sunt două săptămâni în care nu le-am auzit vocile, doar prin WhatsApp comunicăm, prin poze. Dar mimica lor spune totul, că sunt fericiți, că s-au plimbat, s-au concentrat. Din ce-am văzut în poze, n-am nicio teamă sau grijă că nu e ok. Prin Special Olympics, Mădălina a ajuns, la vârsta asta, să-și îndeplinească multe vise.