„Noi suntem în grevă și aragazele-s la reduceri”

Acest text e o sinteză a călătoriei mele la Satu Mare, unde am plecat să înțeleg conflictul dintre greviști și conducerea Electrolux. E parte dintr-un demers mai larg de documentare; voi publica un articol mai amplu în DoR #36, în iunie. Până atunci, vreau să împărtășesc cu tine niște concluzii și-un eveniment de săptămâna asta, înainte să mă întorc și să-ncerc să aflu cum se vede greva și din partea celor care au rămas în fabrică sau a superiorilor lor. Te las cu ce-am înțeles până acum despre nemulțumirile muncitorilor și m-aș bucura să aflu ce altceva ți-ai dori să știi despre subiect sau, mai general, despre relațiile de muncă în fabrici.

A opta săptămână din cea mai lungă grevă a muncitorilor sătmăreni de la fabrica Electrolux a început răcoros și umed, spre fericirea celor care au grădini de îngrijit. La nici nouă dimineața oamenii încep să se adune pe trotuar, în fața parcării care le e spațiu de răzvrătire. Alături e fabrica: imaginează-ți un mamut industrial aproape de gara orașului, pe un bulevard care duce-n centru. Câțiva bărbați în tricouri sau bluzoane albastre au cu ei ghiozdane sau mici genți de voiaj și schimbă glume despre pijamale și pachețele pregătite de acasă. Sunt cei opt greviști care pornesc azi, 22 aprilie, într-o caravană de boicot susținută de Confederația Națională Sindicală Cartel ALFA împotriva unei companii care, spun ei, produce electrocasnice „cu prețul sclaviei românilor”. E o lozincă pe care vor s-o ducă în câteva magazine Altex și Flanco din Zalău, Alba Iulia, Sibiu, Pitești și, în final, în fața Ambasadei Suediei din București (Electrolux e o companie suedeză). Iar eu plec cu ei.

Am ajuns în Satu Mare cu câteva zile în urmă, ca să înțeleg ce-i nemulțumește pe cei 360 de muncitori rămași în grevă (din 750 în total, muncitori in fabrică) și de ce le e atât de greu să obțină creșterea salarială pe care o cer – doi lei în plus la ora de muncă, adică aproximativ 350 lei net adăugați la salariul de bază. (Unii câștigă acum 1.700 lei net, alții mai mult, motiv pentru care au și refuzat o creștere procentuală. Mai multe despre cum a început greva și revendicările sindicatului a scris Diana Oncioiu pentru dela0.ro). După cinci zile de conversații cu muncitori, sindicaliști, ziariști și localnici, am realizat că banii sunt atât o nevoie, cât și un pretext. Muncitorii vor respect din partea conducerii, unitate și grijă între colegi, siguranță la locul de muncă.

La strigarea lui Vasile Dârle, secretarul general Cartel ALFA și șoferul microbuzului cu nouă locuri, urc pe peticul rămas pe prima banchetă și le mulțumesc că m-au primit. Pe unii îi știu deja de pe Facebook, alții m-au văzut săptămâna trecută la grevă, câțiva se miră că sunt încă aici. Îi întreb ce-i motivează să meargă peste 600 km înghesuiți și întrebarea mea îi surprinde.

„No, păi cum să nu mergem?”.

Iosif, un bărbat subțire și înalt, care presează tablă de 25 de ani în fabrică, îmi povestește că și-a trimis oful în engleză la Ambasada Suediei. Le-a spus că ani de zile a fost bine, au fost tratați „ca oamenii”, femeile erau sărbătorite de 8 martie și într-un an au primit chiar și-un aragaz; că ziua fabricii se celebra mereu pe 9 august – ocazie să-și aducă familiile și să petreacă împreună la ștrandul orașului; că aveau primă de vacanță – aproximativ 45% din salariu, înlocuită recent cu vouchere în valoare mai mică (500 lei brut); că iarna sunt 15 grade în anumite hale și conducerea refuză să ia în serios problema frigului.

Cu privirea fixă spre șosea și mâinile proptite în tetiera scaunului din față, le reamintește colegilor că a simțit încă din 2012 – de la ultima grevă, care a durat cinci săptămâni – că actualul director general, Dietmar Bloemer, în funcție din 2009, e preocupat să reducă primele și bonificațiile, și crede că doar demisia lui le va însenina situația. Ceilalți tac și-și mișcă ușor bărbiile în jos, semn că n-au cum să-l contrazică.

Mulți spun că au devenit dependenți de Facebook de când cu greva, unde stau la pândă să afle ultimele noutăți și se încurajează reciproc, pentru că „nu cedăm!”. Într-un scroll în newsfeed, Iosif dă de un curcubeu, „Curcubeul speranței la Satu Mare! Doamne ajută! :)” din postarea lui Marian Apostol, lider la Cartel ALFA Caraș-Severin, care a fotografiat cerul de deasupra mașinilor colantate cu: „Stop exploatării muncitorilor români” sau „La prețuri europene, vrem salarii europene”. Asta-i amintește lui Iosif că fabrica sărbătorește 100 de ani anul ăsta, „și uite cum ne celebrează”.

(Liderul filialei Cartel ALFA Caraș-Severin, Marian Apostol, alături de Nelu, scrie o pancartă pentru microbuzul din caravana de boicot. Fotografie de Nicoleta Rădăcină.)

Dacă în trecut era o mândrie să lucreze la Electrolux, muncitorii simt că au pierdut treptat bucăți de statut, într-un cumul de circumstanțe legislative și decizii administrative. I-am auzit pe mulți vorbind în termeni de „înainte și după” – înainte și după creșterea normelor de producție, înainte și după reorganizarea benzilor de la montaj, înainte și după Dietmar Bloemer. De câțiva ani se simt presați să se miște și mai repede, să ducă la capăt mai multe operațiuni, să atingă cu orice preț o cotă. Li s-a intensificat sentimentul că nu mai au nimic: nici prime, nici bonificații, nici măcar o comunicare umană cu liderul lor. Îi deranjează că mesajele de la conducere vin de cele mai multe ori prin terți – șefi de secție, maiștri sau zvonuri –, iar cotele de productivitate le află de pe niște ecrane.

Îi deranjează și pentru că n-a fost mereu așa.

Romică are 49 de ani, dintre care 31 i-a petrecut în Electrolux – a trecut prin trei secții diferite și prin toate grevele. Locuiește la 25 km de oraș și vecinii-l cunosc după boxele în care duduie Dragostea din tei varianta de la Vocea Ucrainei, ultimul hit The Motans cu Irina Rimes, dar și Chris Rea sau Metallica. Spune că schimbarea de atitudine îl doare cel mai tare, iar vremurile în care fiecare angajat primea o felicitare prin poștă de ziua lui, scrisă chiar de director, îi par acum fanteziste. „Nu erau bani, dar era ideea asta că cineva se gândește la tine și îi pasă.” Fanteziste par și vremurile în care organizau tot felul de chermeze înainte să plece în concedii, la care participau și șefi de echipă, și maiștri, și șefi de secție, unde simțea că e într-un colectiv unit. Tot după greva din 2012 l-au mutat să lucreze în două schimburi, decizie care s-a simțit ca o pedepsire prin muncă. („Ca să îmi arate că ei sunt de fapt șefii.”)

În drum spre Zalău, oamenii vorbesc despre autostrăzile lipsă. „Decât să merg la mare din Satu Mare, mai bine mă duc la frati-miu în Portugalia”, spune Nelu, vecinul meu de banchetă, muncitor la secția emailaj. Autostrăzile inexistente duc la discuții despre politică, domeniu care-i nemulțumește pe toți. Nu mai cred în partide și nici în oameni noi, nu înțeleg de ce Rareș Bogdan e pe toate afișele PNL. „N-aveau oameni mai pregătiți?”, întreabă Nelu. „L-au pus doar pentru că apărea la televizor?”

Despre oamenii pe care nu îi simt pregătiți pentru postul pe care îl ocupă sunt și parte din nemulțumirile lor mai mari, despre care vorbesc repezit, completându-se unul pe altul. De câțiva ani, observă că nou-veniții sunt încadrați pe aproximativ aceleași salarii, deși n-au experiența și certificările lor tehnice, și tot ei trebuie să-i instruiască și să le poarte de grijă – încă o responsabilitate pentru aceiași bani. Mai mult, de când au început să apară tot mai mulți angajați cu contract pe perioadă determinată, de două, trei sau șase luni, li s-a acutizat sentimentul că sunt ușor de înlocuit.

De când e în grevă, Nelu gătește aproape zilnic pentru familie și-i sclipesc ochii când ne povestește că băiatul, inginer automatist la o multinațională din Satu Mare, a decretat să gătească numai tatăl de-acum, „îi place, că pun condimente”. Dar l-a cam certat când a auzit că intră-n grevă. „Ce nu vă convine?”, l-a întrebat fiul. Au avut atunci o discuție despre creșterea salariului în procente și diferențele care se creează între cei de jos și maiștri sau ingineri. Abia când fiul de 26 de ani s-a întâlnit cu colegi din Austria, Elveția sau Finlanda, a simțit aceeași discrepanță între salariul lui – de care nu e mulțumit și se gândește să se mute la Cluj – și salariul colegilor lui din Europa. Atunci și-a înțeles un pic mai bine tatăl.

Muncitorii mi-au povestit că de anul trecut banda de montaj merge singură, oprindu-se automat câteva zeci de secunde, timp în care omul trebuie să-și realizeze toate operațiunile din faza respectivă de lucru. Cu câteva secunde înainte să se termine timpul alocat, se declanșează o sonerie de atenționare. Ca să nu plece aragazul fără toate șuruburile și piulițele, muncitorii pot apăsa butonul înainte să expire timpul, iar banda se oprește. Când se întâmplă, apare maistrul sau șeful de secție și-i întreabă ce s-a întâmplat, pe un ton care-i pune pe oameni în defensivă. Orice oprire înseamnă secunde pierdute în ecuația mai mare a productivității, chiar dacă muncitorii sunt plătiți să lucreze opt ore pe zi, nu pentru atingerea unor cote.

O altă problemă de pe buzele tuturor e pauza, care a scăzut acum șapte ani de la 10 la cinci minute, timp în care trebuie să-și dea mănușile jos, să meargă până la toaletă, să aibă noroc să găsească o cabină liberă și să se întoarcă la timp. Nelu, care lucrează la instalația de degresare a componentelor din tablă, spune că-i ia aproape cinci minute numai ca s-ajungă. Tot acum șapte ani s-a micșorat și pauza de masă, de la 30 la 20 de minute, timp care se adaugă la ziua de muncă de opt ore. De aceea, unii aleg să-și mănânce sandvișul la post.

Deși afecțiunile pe care le acuză muncitorii nu pot fi corelate direct cu munca, pentru că nu sunt boli profesionale, peste 150 de angajați au boli osteoarticulare, spune Sorin Faur, liderul de sindicat al fabricii. Sunt boli de coloană, de bazin, de cap, comune celor care se apleacă, se bagă sub utilaje, pun repere, ies, se îndreaptă și se apleacă din nou. Cei care lucrează la secția presă spun că mulți colegi au hernii de la câte „plecăciuni” trebuie să facă într-o zi.

La aproape două ore de când am plecat din Satu Mare, ajungem în parcarea unui complex comercial din Zalău. Muncitorii trag pe ei vestele albastre Cartel ALFA, unii-și pun și șepci, iar toți se flanchează cu bucăți de carton, pe care au scris „Electrolux, respectă dacă vrei respect!”. Fac fotografii în fața fiecărui magazin și apoi le postează pe Facebook. Au și un document în care adaugă cele câteva zeci de apariții în presă a caravanei de boicot, semn că eforturile lor sunt văzute și dincolo de Satu Mare. Repetă aceeași coregrafie la Alba Iulia și Sibiu.

Apostol de la filiala Caraș-Severin, Mihai Bărbulescu de la Cartel ALFA Mehedinți și Florin Hossu de la Maramureș intră primii în magazine. Ei sunt cei care i-au vizitat și încurajat încă de la început pe greviști. Cu șepci albastre Cartel ALFA și portavoce, sindicaliștii îi îmbărbătează și acum. Le dau senzația că au autoritate și curaj în fața corporațiilor, iar în fața paznicilor ostili nici nu clipesc. Au pasul hotărât, privirea înainte și cartoanele la vedere.

În Mall Alba Iulia, magazinul e cam gol, iar oamenii-i privesc cu mirare. O vânzătoare le zâmbește politicos și-i conduce printre rafturi, ca pe niște cumpărători obișnuiți. Liderii îi strâng mâna și-i mulțumesc, iar ea le urează succes. Deși e o campanie de boicot, muncitorii nu neagă calitatea produselor și, mai ales, siguranța lor. „Nicio fisură, niciun pericol pentru cumpărător”, îmi spune Nelu. Ajunși în dreptul plitelor, își trec degetele peste suprafața fină, iar apoi observă prețul. „Noi suntem în grevă și aragazele-s la reduceri.”

Când dau de angajați tineri, care le spun să nu mai facă gălăgie și poze pe proprietate privată, greviștii se enervează. Adrian, un muncitor șef de echipă la secția emailaj, își amintește de propriul copil, care pare de-o vârstă cu angajatul care-i invită afară. „Să-ți fie rușine, ești un tânăr!”, îi spune. „Am un băiat ca tine, l-am reținut în țară, să fie bine-n țara asta! Mă așteptam la altceva de la un tânăr!”. Ceilalți greviști îi fac naivi și fraieri, iar liderii de sindicat îi bat pe umăr cu milă amestecată cu dezgust.

După fiecare oprire, Apostol descarcă pozele primite WhatsApp și scrie un status pe Facebook pentru cei care-i urmăresc. „Apostol Marian is feeling sarcastic with Mihai Bărbulescu at Altex România (Altex Sibiu): Sibiul e cu noi! Circulă știrea! Firmele de securitate și unii șefi de magazine fac exces de zel. Poate reușim, în acest fel, să contribuim la majorarea salariilor pe care le au! Dacă nu… poate obțin măcar o primă sau medalie pentru «serviciu credincios»! […]”

Când îmi povestesc despre directorul neamț, muncitorii ridică tonul aproape automat, iar în vocea lor simt revoltă și antipatie. Îi deranjează că le vorbește numai în engleză în fabrică – o limbă pe care mulți dintre ei n-o cunosc –, când toți sunt convinși că el cunoaște și limba română. Peter, muncitor de 13 ani la montaj, crede că e o formă de umilire, „un fel de a spune că suntem doar niște muncitori”. La fel de umilitor li se pare și serviciul de consiliere care le-a fost pus la dispoziție pe 10 aprilie, anunțat pe o foaie lipită-n geam. Primul lor gând a fost că Electrolux are bani de psihologi, dar nu și de salarii. După ce au sunat, din curiozitate, iar consilierii le-au recomandat plimbări lungi prin parc, umilința s-a transformat în jignire.

(Câțiva greviști de la Electrolux, cu Iosif primul din stânga și Nelu al treilea din dreapta, și sindicaliștii Cartel ALFA la mall VIVO! Pitești, în timpul caravei de boicot.)

După ce-am petrecut o noapte în Olănești, am oprit în Pitești și-am traversat apoi zeci de minute cartierul Militari. La sediul Electrolux din Capitală, îi așteptau deja jandarmii cu gardurile albastre. „Sunteți mai mulți ca noi”, glumește Nelu.

Desfășurarea de forțe se întâmplă însă la 10 minute de mers pe jos. La sediul Ambasadei Suediei sunt jurnaliști, sindicaliști, câțiva membri ai partidului DEMOS, care s-au alăturat cu o pânză pe care scrie „Solidaritate”, și deputatul neafiliat Adrian Dohotaru, care a vorbit despre grevă în Parlament.

Muncitorii au venit să solicite intervenția Ambasadei în conflictul lor de muncă, iar solicitarea s-a transformat într-o întâlnire cu ambasadoarea Anneli Lindahl Kenny, Bogdan Iuliu Hossu, președintele Cartel ALFA, și Vasile Dârle. Vor facilitarea unei întâlniri cu conducerea Electrolux, în România sau Suedia, pentru a debloca dialogul cu fabrica. Le spun tuturor care-i ascultă că revendicările lor principale se traduc în sume fixe de bani, însă ce-i păstrează pe poziții este nevoia de respect, demnitate și apreciere, pe care le simt pierdute în ultimii ani. Între încercările lor de a-și cere drepturile și răspunsurile Electrolux în comunicate de presă cu cifre mari în sumă brută, stă nedreptatea pe care o simt când văd că totul reușește să-și păstreze aparența legală și corectă din partea conducerii, în timp ce mărturiile lor par zvonistică nefondată.

Protestul se stinge ușor după ora 15:00. Îi însoțesc spre microbuzul în care eu nu mai urc. Îi văd tăcuți și un pic sleiți – de drum, de vorbit la portavoce și în microfoanele reporterilor, de „nu cedăm!” în cor, care parcă li se întoarce cu ecou. Ne strângem mâinile și ne pupăm pe obraz, apoi ne urăm sărbători fericite.

De la protestul de marți de la ambasadă, lucrurile s-au accelerat și la Satu Mare. Greviștii au avertizat că își vor da demisia în bloc dacă Electrolux nu va veni cu altă ofertă până pe 6 mai, iar unii dintre ei mi-au povestit că și-au depus deja CV-urile în alte fabrici, pentru că „există viață și după Electrolux”.

Însă documentarea mea nu se termină aici. Aș vrea să înțeleg ce înseamnă pentru conducere greva angajaților și cererile lor, cum arată procesele de producție din fabrică, cât de automatizată e munca din România de azi și ce înseamnă asta pentru cum lucrăm și cum suntem răsplătiți.

O să mă întorc la Satu Mare după sărbători, așa că orice curiozitate ai despre greviști, cum se lucrează în fabrică și cum se văd unii pe alții, actorii principali din conflictul ăsta mocnit, scrie-mi la nicole@decatorevista.ro.