Pe Bune #52: Codruța Cernea

Artista Codruța Cernea este fascinată de mediul picturii și încearcă cu fiecare serie nouă de lucrări să exploreze alte fațete ale acestui mediu. Deși s-a simțit mereu atrasă de partea artistică și umanistă, la terminarea liceului Codruța a dat admitere la Facultatea de Drept, pentru că mult timp a crezut că a fi artist nu este o meserie, ci o ocupație de timp liber. Abia mai târziu, după ce a terminat Dreptul și a lucrat timp de doi ani pentru companii de software, a decis să se dedice studiului picturii la Universitatea Națională de Arte. În acești ani de studiu a încercat să se redefinească și reconstruiască ca artist, pentru că până la 25 de ani spune că a trăit după un set diferit de valori legate de muncă.  În zece ani, de când pictează, temele pe care le explorează în lucrări s-au schimbat de la o serie la alta, însă mereu sunt prezente o atmosferă meditativă și singurătatea ca rol protector. Pentru Codruța pictura a avut mult timp o componentă escapistă, prin intermediul ei a putut evada din propria realitate și construi lumi ideale, în care să își dorească să trăiască. Acum spune că încearcă să transforme și realitatea din afara pânzei și să se dezvolte ca om și artist în totalitate.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Codruța. Bine ai venit la Pe Bune.

      Codruța Cernea: Bună, Andreea, bine te-am găsit.

Andreea Vrabie: Pentru început, spune-mi dacă crezi că într-un fel ți-ai dorit dintotdeauna să fii artist, chit că era ceva inconștient sau că nu reușeai s-o formulezi așa.

      Codruța Cernea: Da, e o întrebare interesantă. Mi-a trebuit mult, mult timp să ajung la certitudinea că actul ăsta de a picta și de a materializa niște idei într-o formă vizuală e ceea ce îmi dă mie sens în primul rând. Dar simt că, chiar și atunci când eram prinsă în contextele mai puțin potrivite mie, era tot timpul un gând. Era acolo ceva care îmi spunea că la un moment dat, când o să fiu pregătită, ceva mă așteaptă. Era o senzație nedefinită,o senzație de așteptare, că încă nu e momentul, că încă nu mă simt pregătită. Și în plus, mereu am găsit mici supape, în orice situație mă aflam, aveam activități sau inițiative care îmi lăsau posibilitatea să mă exprim. În liceu mergeam la un curs de design de modă, desenam, croiam, organizam spectacole împreună cu prieteni, ne întâlneam, ascultam muzică, ne uitam la un anumit tip de filme. Adică mereu a existat o înclinație, o tindere într-o direcție de exprimare artistică, doar că a trebuit să se întrunească mai multe condiții ca eu să pot face în sfârșit un pas în direcția asta. 

Andreea Vrabie: Cum crezi că felul în care ai fost crescută a influențat modul în care înțelegeai ce înseamna o meserie, că ar putea să-ți placă? Cum înțelegeai munca?

      Codruța Cernea: Da, aș putea spune că de fapt, în tot ce înseamnă experiența mea ca artist, nu a fost atât de greu să învăț să lucrez cu pensula pe pânză – nu asta a fost marea provocare, asta a fost o provocare plăcută și continuă să rămână dificultatea mea preferată, cumva –, cât mai greu a fost să-mi redefinesc niște principii de viață, viziunea de viață. Am fost crescută, ca majoritatea dintre noi, să apreciez o autoevaluare condiționată foarte mult de anumite note sau niște repere exterioare. În școala generală, nu-i așa, limba română și matematica erau principalele puncte de reper în a te evalua, în a-ți aprecia propria valoare. Și era firesc cumva, tendința era să mă orientez spre o meserie mai clară, de jurist sau avocat, medic. Ideea asta, de a porni pe drumul plin de incertitudini artistic, era văzut mai degrabă ca un hobby. Ideea era să înveți o meserie stabillă și serioasă, care să-ți asigure traiul de zi de zi și ca și hobby, în paralel, în timpul lier, poți să pictezi sau să înveți un instrument sau să faci orice altceva. 

Și da, a fost foarte greu pentru mine să mă adaptez și să înțeleg ce presupune tot parcursul ăsta artistic. Câtă vreme ești în facultate, ai o structură în jurul tău totuși, ai cursuri, ai un ritm, ai niște termene până când trebuie să termini niște lucrări, ai colegi de atelier și ești totuși într-o structură care te conține, te protejează, te ghidează. Când termini, ai libertate, dar trebuie să înveți ce să faci cu ea. Și de asta în primii ani se triează marea majoritate a absolvenților la Arte, pentru că nu există ceva care să ne aștepte, să ne includă, unde să ne angajăm, care să ne ghideze, și rămâne fiecare cu perseverența lui și cu norocul lui. Până la urmă e și o chestiune de șansă, nu neg. Eu mă consider un om foarte norocos și am avut noroc și șansă pe parcursul întregii vieți. Așa s-a întâmplat și la finalul facultății. Timp de șase luni am lucrat în propria bucătărie, a fost o perioadă în care treptat m-am scufundat într-o formă de depresie și un început de criză de asta existențială. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că asta mi se întâmplă, pentru că, din nou, crezând că fac deja ceea ce-mi place, mi-era greu să accept faptul că aș putea să mă mai simt vreodată nefericită sau nemulțumită sau frustrată, în condițiile în care pictez, în sfârșit pictez, când în sfârșit mă exprim. După șase luni am ajuns la concluzia că am nevoie de un atelier. În schimb, îmi lipseau finanțele și din nou am avut norocul ca sora mea să-mi împrumute niște bani și eu să găsesc un prim atelier și apoi am găsit un nou atelier prin intermediul unor prieteni. Deci asta a fost și o chestiune de noroc, de șansă, de oportunități, de resurse personale.

Andreea Vrabie: O să insist puțin pe momentul ăsta. Ai spus că ai avut perioada asta de șase luni, ce întrebări îți spuneai? Era o lipsă de de direcție? Că ai spus și la început, odată ce termini facultatea te trezești cu foarte multă libertate și nu știai în ce direcție s-o iei. Care erau variantele, care erau opțiunile pentru tine sau ce se întâmpla?

Codruța Cernea: Cred că puțini dintre noi suntem foarte conștienți și știm foarte clar ce vrem și ceea ce vrem este cu adevărat ceva potrivit nouă. Eu, ca și tânăr artist, cred că-mi doream cam ce-și doresc toți artiștii: să fac ce-mi place, dar și să am un context foarte armonios și, ideal, care să mă susțină, să pot să mă exprim fără multe greutăți și impedimente. Iar dificultățile au fost multiple. O dată a fost izolarea, faptul că în atelierul de la facultate eram cu alți colegi, era undeva în zona centrală, era o anumită energie și atmosferă. Ori în momentul acela eu locuiam undeva în Constantin Brâncoveanu, eram într-un cartier, într-un apartament cu două camere. Bucătăria era mare, dar într-un colț pictam, în celălalt erau vase murdare. Adică nu mai înțelegeam și chiar mă întrebam, așa: „Asta e viața fabuloasă pentru care m-am pregătit? Asta înseamnă să fii artist, să zic așa? Să trăiești ca un artist?”.Pentru că una este povestea vieții noastre, cum pare ea de la dinstanță sau de la nivel macro, să spui că „da, sunt pictor” sau „pictez”, și alta este realitatea vieții de zi cu zi. Adică ce înseamnă, ce faci tu în fiecare zi, cum te trezești, unde lucrezi. Și în momentul ăla era ceva destul de lipsit de strălucire. Pe de altă parte, e adevărat că noi ne creăm propria realitate și noi trebuie săvenim și să aducem, să creăm cumva tot ce ne lipsește. Dar în momentul ăla era o căutare și o încercare de a-mi da seama cam cu ce se mănâncă viața de artist. Că pe pânză am început să înțeleg ce se întâmplă, dar cum fac asta neavând rude, părinți, vreun exemplu vreodată în jurul meu. Chiar nu știam nici măcar un atelier cum arată, ce se întâmplă într-un atelier, cum îl aranjez, cum te duci acolo. Toată construcția asta pe care trebuie să ți-o faci era o necunoscută pentru mine și a fost, după aceea, o necunoscută pe care am descoperit-o în anii care au urmat.

Andreea Vrabie: Dintre toate artele, cum ai decis să faci pictură?

      Codruța Cernea: Asta e o întrebare chiar foarte bună. Am realizat răspunsul la această întrebare abia anul trecut și cum s-au derulat evenimentele îmi confirmă faptul că până la urmă ajungem unde trebuie să ajungem, chiar dacă nu știm noi prea bine. Mie îmi plăcea să desenez. După cum am spus, în liceu mai făceam schiță de modă, mai croiam, deci ideea mea în cel mai bun scenariu la care mă putuam gândi era să învăț să desenez și să dau la secția de design de modă. Dar întâmplarea a făcut să merg cu o colegă de serviciu, care terminase Pedagogia Artei, să merg la Universitatea de Arte și pe holul facultății să mă întâlnesc cu fostul ei asistent de atelier, Ionuț Anghel, să stăm cu el de vorbă, să-i spunem că m-ar interesa să iau niște ore. Și dânsul a spus: „Păi, să vină la mine, că nu am pe nimeni”. Și am început să merg la el la atelier de două ori pe săptămână inițial. După șase luni am mers aproape în fiecare zi și dânsul a considerat că eu voi da la Pictură. Adică nu s-a gândit că eu aș putea să vreau să dau altundeva, adică nu m-a întrebat nimeni, de fapt, eu ce vreau. Și eu mereu în timpul pregătirii, din cauză că mi s-a părut mult mai greu decât mă așteptam – altă idee preconcepută și total eronată pe care am avut-o este că dacă o să fac în sfârșit ceva ce-mi place va fi ușor. Deci eu cred că toată viața am căutat facilul și să-mi fie ușor. Iar pregătirea pentru admiterea la facultate a fost foarte dificilă și foarte puțin ghidată sau a fost ghidată în alt fel decât la alte materii sau alte tipuri de pregătire. Dacă mergeam la ora de matematică, profesorul rămânea cu mine, dacă mergeam la limba română, profesorul rămânea cu mine. Ori aici, în cadrul acestor ore de pregătire, să zic așa, eu primeam tema și profesorul de multe ori pleca. Și eu rămâneam singură să descifrez și să găsesc soluții și mie mi se părea absurd de multe ori. Și mi s-a explicat atunci că: „Tu vei face aici pregătire un an, apoi vei mai fi cinci ani în facultate sau trei și apoi vei rămâne singură. Dacă nu ai capacitatea naturală de a găsi soluții, atunci probabil n-ar trebui să mergi la Pictură, poate ar trebui să mergi în altă parte, pentru că asta va trebui să faci toată viața”. Dar bineînțeles, în momentul acela îmi era greu să înțeleg tot ce auzeam, mi se păreau numai așa, mottouri și teorii. Dar ce mă surprinde este faptul că am continuat, că nu am abandonat. În schimb aveam deja cred că 25 de ani, fusesem nemulțumită de foarte multe lucruri, eram tot timpul nemulțumită de una alta și acum am simțit că„OK, dacă am încercat și asta și renunț și la asta, cum îmi mai justific, cum mă mai explic în ochii celorlalți?”. Și cumva am simțit că trebuie să merg înainte. Dar am avut înoieli și vizavi de secția unde dau și vizavi de pasul ăsta, dar totuși am perseverat. Și în momentul în care am dat admiterea și am intrat, am avut așa, un prim moment de liniște și o senzație că cred că asta merge într-o direcție bună. 

Apoi, anii de facultate au fost printre cei mai frumoși din viața mea, pentru că în sfârșit am ajuns într-un loc în care m-am putut exprima, în care a contat amprenta personală. Acolo, în schimb, m-am surprins cu alte probleme. Dacă înainte mă simțeam puțin diferită sau că am ceva de spus, din contră, când am ajuns în mediul artistic, m-am simțit un om banal și comun și conformist și fără ceva de spus. A fost o experiență inversă. Și această senzație de om banal și cumva docilizat de un întreg sistem și mulți ani într-un anumit tip de educație am păstrat-o mult timp. În continuare cred că trec printr-un proces de descoperire și de a învăța să mă exprim și în afara pânzei, pentru că, din nou, mulți ani am simțit că – și din cauza efortului personal pe care l-am făcut de a mă replia pe o nouă viață și un cu totul și cu totul alt domeniu de activitate și dacă se poate nici să nu pierd niciun pas cumva, ca să fie doar pe plus tot timpul – a fost un efort enorm. Și am simțit că aproape că mi-am anulat viața din afara cadrului pânzei, am ținut-o la un minim. Și acum tocmai asta e, cum fac să las și arta să curgă, dar să curgă și viața. Cum fac să mă exprim și în afara pânzei, să meargă cumva împreuna și să se susțină reciproc. 

Andreea Vrabie: Spuneai că mult timp te-ai simțit inferioară colegilor de la Arte și mi-ai spus și mie că foarte mult timp nu ți-ai asumat titlul ăsta, de artist. Ce însemna pentru tine asumarea asta, cum înțelegeai tu ce înseamnă să fii un artist și de ce nu erai tu?

      Codruța Cernea: Da, foarte frumoasă întrebare. N-aș spune că m-am simțit inferioară, din contră, m-am simțit foarte bine în cadrul colectivului meu. Dar da, dilema mea vizavi dacă sunt artist sau nu sunt artist a continuat foarte mult timp, pentru că, când mă gândeam la un artist, nu mă gândeam doar la cineva care pictează sau face ceva cu mâinile, ci el însuși sau însăși este o ființă care prin toți porii respiră ceva diferit. Are o anumită personalitate, o anumită individualitate, particularizează orice lucru. Exact asta era, ideea de oameni care se exprimă și în afara pânzei sau a bucății de hârtie sau a temei. Un foarte bun exemplu este fostul meu coleg de atelier – atelier pe care l-am avut după terminarea facultății –, Matei Branea. A fost un exemplu viu de ceea ce numesc eu un fel de artist total, să zic așa, un om foarte complex și fiecare gest pe care îl făcea avea valențe artistice. Dacă își făcea o mică listă de to do-uri sau de cumpărături, acea listă arăta într-un fel. Dacă ne lăsa nouă un bilețel deasupra chiuvetei să spălăm vasele, acel bilețel era scris într-un fel, era un desen lângă. Practic, tot ceea ce făcea el era subscris unei viziuni, era înclus într-o viziune. El se exprima mereu, prin orice gest și cred că asta mă interesează în momentul de față. Nu vreau să zic că sunt deplin mulțumită de lucrările mele, dar dacă aleg să expun o lucrare înseamnă că sunt împăcată cu ea și am făcut tot ce am putut într-un anumit moment. Deci pânza pe perete simt că stă bine, îmi pun problema cine este omul care stă lângă lucrare. Aici mi se pare că este mai mult de lucru și toată această activitate de a picta, de a reflecta și inclusiv spațiul atelierului, spațiul magic al atelierului, toate mă ajută să mă dezvolt eu ca om sau să devin mai conștientă măcar de mine însămi, de punctele mele oarbe. Oricum este o continuă luptă și o continuă căutare, pentru că viața este mereu în schimbare, lucrurile la care ești expus se schimbă mereu, contextul se schimbă mereu, ceea ce ți se cere se schimbă mereu. Adică abia m-am obișnuit cu anumite lucruri și deja s-a schimbat complet peisajul în care trebuie să acționez și să performez. De câteva luni cu totul și cu totul altele sunt provocările și cerințele și din nou trec printr-un proces de adaptare la această nouă realitate și acest nou context. 

Andreea Vrabie: Ai nevoie de disciplină ca artist? Încerci să ajungi la atelier în fiecare zi?

Codruța Cernea: Da, ar fi foarte bine să fii un artist disciplinat, doar că nu iese de fiecare dată. Și chiar când ne-am întâlnit ți-am povestit de o zi de vineri – adică așa, o zi, dar aceste zile se întâmplă de mai multe ori –, în care n-am reușit să fac mai nimic și mă gândeam la toți oamenii care sunt undeva, la un loc de muncă și eu, să zic, m-am uitat toată ziua la Games of Thrones sau am ascultat podcasturi sau pur și simplu m-am uitat pe pereți. Și totuși începusem o pânză nouă și am simțit nevoia pur și simplu să merg la atelier, chiar dacă nu lucrez, doar să ajung acolo, în spațiul ăla, să mă conectez un pic. Și am ajuns târziu, adică era 7 seara, și l-am găsit pe Ștefan jucându-se și pe Amalia uitându-se la el cum se joacă și dintr-o dată m-am simțit mult mai bine. Da, acum lăsând gluma la o parte, e foarte important să fii cât de cât disciplinat, pentru că altfel doar ai idei, visezi, dar trebuie să le materializezi cumva. Tot când ne-am întâlnit vorbeam cum mi se pare că acum în România oamenii care sunt cei mai benefici și pot să facă schimbări sunt cei care sunt visători, idealiști și au principii, dar au și capacitatea asta de acțiune, de a materializa și de a persevera și de a împinge lucrurile înainte pe termen lung indiferent de costuri. 

Revenind la practica noastră artistică, depinde de fiecare ce i se potrivește. În cazul meu, ideal pentru mine este să ajung să am aproape o viață extrem de plictisitoare, care are un ritm constant. Îmi place să mă trezesc ideal după șapte-opt ore de somn – doar că de multe ori sufăr de insomnie, mai ales în ultima vreme, deci mă trezesc și eu cum pot – și apoi îmi place să fac o formă de mișcare, în special yoga, iau un prânz bun și sănătos, apoi rămân la atelier și pictez câte ore intră. Nu am sesiuni de lucru foarte foarte lungi, adică nu pictez opt-zece ore, dar sunt foarte concentrată și dacă reușesc să-mi păstrez designul unei zile foarte simplu, am o energie foarte foarte bună, pe care o pun acolo, pe pânză. Ritmul zilelor de lucru era ceva mai specific, aș spune, în ultimii ani. Acum au ajuns lucrurile să fie un pic mai complicate, în sensul în care aproape în fiecare zi mai am o întâlnire, mai am o vizită la atelier, mai am ceva de scris, mai am o fotografie de făcut. Deci cumva puțin lucrurile s-au mai complicat și aș spune că asta este provocarea cu care mă lupt acum: cum gestionez nu atât timpul, cât energia? Pentru că mai mult decât timp, e vorba de energie. Noi punem energie în tot ce facem și atunci în ce-ți pui energia? Eu aș prefera să o pun în lucrurile care mi se par semnificative, care fac timpul să treacă cu sens, care se adună odată cu trecerea timpului în ceva foarte consistent. Și activitatea care mie îmi dă cel mai mult sens e pictura. Dar dacă trebuie să fac și alte multe lucruri pe parcursul zilei, mi se mai risipește, îmi împart energia în multe părți. Asta aș spune că e provocarea acestei perioade, cum fac să-mi păstrez focusul și să ajung la acea legătură foarte profundă cu pânza pe care o pictez, că se ajunge la un soi de intimitate, o legătură foarte profundă, ești cu ea în gând mereu. Și cu cât timpul ăsta în care lucrezi o pânză e mai fragmentat și mai bruiat, cu atât e mai greu să ajungi la o anumită profunzime și să te scufunzi în ficțiunea pânzei pe care o pictezi. Asta aș spune că e provocarea momentului, cum fac să răspund și unor cerințe exterioare, dar și să îmi păstrez focusul și să rămân concentrată pe ce îmi doresc eu cel mai mult să fac. 

Andreea Vrabie: Legat de asta, cât din pictură crezi că se întâmplă în mintea ta și cât fizic, cu mâinile? 

      Codruța Cernea: Procesul realizării unei pânze pictate și a unei serii e un lucru destul de fascinant. Aș spune că în primii ani sau la început, în cazul meu cel puțin, lucram destul de inconștient. Era așa, și o dorință și entuziasm și disperare să fac ceva, dar nu-mi dădeam seama foarte clar ce făceam. Veneau ideile, le materializam – și de asta de multe ori se spune că ai terminat o serie și după un an, doi îți dai seama de fapt ce ai făcut. Acum că au trecut mai mulți ani, pot să zic că înțeleg mai bine ce mi se întâmplă sau ce se întâmplă în timp real. Există așa-zisa perioadă de incubație. Mai nou, eu lucrez în serie de lucrări, adică mai rar fac picturi separate, fac o serie de lucrări prin intermediul cărora încerc să explorez o temă sau o zonă, și până ce stabilesc acea direcție sau univers, am o perioadă de asta în care nu merg neapărat la atelier sau merg doar din când în când. Stau destul de mult timp izolată și aproape că încerc să mă dezintegrez, să las foarte multe din activitățile care mă definesc pe mine, Codruța Cernea. Rămân activități de bază, mănânc, dorm și în rest mă uit prin casă și fac schițe, mă uit la lucruri, nu dorm și la un moment dat am o imagine sau o idee sau ceva de genul ăsta. Și pornind de la acea imagine încep să mă uit la alte lucruri. După aia descopăr un folder pe care l-am făcut la un moment dat și nu știam ce să fac cu el și acum în sfârșit mi se pare că l-aș putea folosi. Apoi mai văd niște schițe de acum cinci ani de zile care aveau un super potențial, dar din nou, nu știam în momentul ăla ce să fac. Și încetul cu încetul apare o sămânță, un sâmbure de idee care îmi trezește entuziasmul și atunci știu: OK, am o direcție. Și apoi, pe baza acelui fragment de viziune, încep să construiesc. Și, în general, prima lucrare îmi spune dacă am ceva OK sau nu și procesul continuă în momentul realizării primei pânze și după aceea las timpul să decidă ce intră și ce nu intră, detalii, ce adaug la poveste. 

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să te întreb, cât de mult e controlat și cât lași să fie spontan?

Codruța Cernea: Ce am înțeles așa, în ultimii ani, este că ideal ar fi să fim mai buni ascultători decât să încercăm noi să controlăm lucrurile așa de strâns. Pentru că, cel puțin în cazul minții mele conștiente, eu sunt un om destul de limitat. Și atunci, cu cât poți să primești mai mult, să fii mai deschis, cu atât mai bine, ideile sunt mult mai surprinzătoare acolo, în altă parte, să zic așa. Asta depinde foarte mult de starea de spirit. Uneori când pictez sunt mult mai temătoare și atunci încerc să controlez mai mult, să pregătesc mai mult ca să îmi fie mai ușor, mi-e mai teamă. Teama asta poate să apară mai ales la începutul unei pânze, dar sunt și momente în care, pur și simplu, din diverse motive, lucrez mai relaxată și, din nou, încep cu zonele care mi se par mai dificile din lucrare – că de multe ori tendința este să tot lucrezi, să tot lucrezi, și să lași zona care știi că va fi cea mai dificilă, o tot lași, o tot ocolești. Și chiar mi s-a întâmplat în anumite lucrări să încep fix cu zona respectivă, fix cu portretul, fix cu personajul, dar să zic: „OK, acum fac așa, câteva straturi și revin la final”. Și tocmai această idee, că nu e definitiv, că vei reveni, mi-a permis să lucrez mai relaxată și mai spontană și am păstrat ce făcusem, că mi-am dat seama că dacă vin și încerc să finisez nu știu cum, s-ar putea să stric. Da, ăsta e un etern șir de decizii și de microdecizii. Adică în momentul în care pictezi, mereu, mereu, mereu iei mici decizii – mai continui, mai insiști, mai schimbi culoarea, mai încălzești culoarea, o mai răcești, trebuie să fie mai multă pastă, mai puțină –, dar la un moment dat ajungi într-o formă în care zici că e OK, asta trebuie să fie. Și de multe ori rezultatul e surprinzător și pentru mine ca și pictor.

Andreea Vrabie: Ai momente în care pictura poate ți se pare – n-am alt cuvânt – limitată ca mediu de exprimare? În sensul că toate ideile astea pe care uneori ți le notezi, tot ce intră în tine ca informație și subiectul sau o temă care te preocupă în momentul ăla, că nu reușești să transmiți tot prin picură?

      Codruța Cernea: Pictura clar că e un mediu care are anumite limite, dar e un mediu foarte vast, cu foarte multe posibilități. Mai degrabă eu îmi simt propriile limite. Deci asta aș putea spune că da, îmi simt propriile limite și ce este mai neplăcut este că nu simt că fac destul să le îmbunătățesc sau să le depășesc. Asta ar fi. E foarte dificil să continui cu adevărat să te îmbunătășești. E o super provocare să continui să îți îmbunătățești anumite lucruri când deja ai ajuns să poți să faci cumva să fie bine. De asta mă gândeam foarte mult că există o anumită dificultate când ești la început, ca și un tânăr artist. Dar, pe de altă parte, tot ceea ce faci este nou pentru tine, este nou pentru ceilalți, ești o perspectivă proaspătă, tu ai entuziasm ca artist tânăr, ai energia tinereții, deci ești mereu cumva pe o pantă ascendentă – de fapt ești, chiar dacă nu îți dai seama –, timpul îți aparține, ești mai stăpân pe timpul tău decât mai târziu. Deci de fapt dificultățile acelea sunt foarte frumoase cumva. Probabil că mult mai provocatoare și mai dificil de depășit sunt dificultățile pe care le întâmpină pictorii când avansează pe parcurs și în vârstă, pentru că este și mult mai greu să te muți dintr-un loc în care deja te-ai instalat și să faci schimbări reale decât la început, când în mod natural te descoperi pe tine, cauți, cauți, cauți. Și da, pictura aș spune că e un mediu extrem, extrem de versatil, extrem de puternic și de relevant, chiar și în ziua de astăzi, dar avem propriile noastre limite și cumva trebuie să lucrăm cu ele. Când mă gândesc la pictură eu am un soi de respect pentru mediul picturii și simt că sunt anumite lucruri pe care eu nu le-aș picta sau nu aș reprezenta anumite chestii. 

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai un exemplu? Ce simți că te reprezintă și ce nu ai face?

      Codruța Cernea: Mi se pare că pictura are elementul ăsta de timp înglobat în ea și mi-ar plăcea să pictez lucruri care să știu că rămân, nu sunt doar anumite lucruri relevante pe moment sau au o poantă. M-ar tenta să vorbesc de niște lucruri care sunt cumva etern umane – de singurătate, relația cu tine însăți –, lucruri care rezistă și pe care, ca oameni, le purtăm mereu cu noi. Și orice altceva, inclusiv dacă, să zicem, să luăm un fragment din realitatea imediată, niciodată nu m-a tentat să lucrez cu așa ceva. Probabil că pictura sau iluzia de pe pânză a reprezentat mereu și o evadare pentru mine, mereu mi-am luat subiectele de undeva de mai departe, fie că a fost inițial cadru de film ori acum îmi imaginez tot felul de scenarii. Nu prea mă leg de, hai să zic așa, de ce-i în jur. Deși cred că în timp ideea este să vezi frumosul în orice te înconjoară și atunci ești poate un om mai vindecat, să zic așa. De fapt, că am avut niște discuții recent cu artiști, că noi de fapt transmitem cam aceleași lucruri, chiar dacă schimbăm forma sau ce reprezentăm. Subtil, sub toate astea, noi vorbim despre aceleași lucruri de fapt. Compozițiile acestei ultime serii au devenit chiar mai complexe – asta arată o maturitate a mea ca și pictor, poate o însănătoșire a mea ca om –, dar sub toate astea, lucrurile care îmi sunt foarte dragi și sunt foarte importante, ele sunt acolo. Se simt, se transmit toate astea chiar dacă, să zicem, decorul s-a schimbat. De asta chiar mă întreb dacă poate să mai fie vorba de o schimbare sau de fapt vom continua să facem același lucru din nou și din nou în diverse forme sau în diverse medii. Și dacă trebuie să mai încercăm să facem altceva sau să acceptăm cumva rolul sau mesajul care ne este nouă dat să-l transmitem. Dar asta este ceva la care mă gândesc așa, încă e o treabă nedistilată și e o problemă care mi-o pun și vizavi de ce lucrez eu. Adică eu până acum tot am căutat, am căutat. Acum simt că am avut o serie de care sunt mai mulțumită și mă întreb cum continui. E nevoie de o permanentă atenție, nu poți să adormi, să ațipești în propria viață, dar asta cred că e valabil nu doar cu pictura, e valabil, după cum spuneam, cu propria viață. Trebuie să fii mereu conștient și să vezi ce poți să faci mai bine și cum poți să te bucuri în același timp. Că și asta e important, să te și bucuri de viață, pentru că altfel, toată agitația asta pentru ce? 

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme în interviu și am văzut asta și în alt interviu cu tine, că ești într-un fel atașată de ritmul mai lent al vieții. Mi se pare că majoritatea oamenilor, în prezent, pe lângă faptul că nu se mai bucură – sau nu mai au parte, nu neapărat că nu se mai bucură – de ritmul ăsta lent, și viața devine din ce în ce mai accelerată. Pe tine cum te afectează asta sau care sunt momentele în care simți cel mai acut accelerarea asta a vieții? Și în același timp, cum faci să conservi pentru tine ritmul lent, să fii prezentă într-un moment care curge cu altă viteză decât pentru cei din jur? 

Codruța Cernea: Da, sunt atașată de un ritm mai lent și chiar acum, când mă întâlnesc cu anumiți prieteni care mă știu de mult timp și le zic „până și eu am ajuns să fiu ocupată, îți dai seama, lumea asta se duce de râpă”. Ideea este că da, eu am avut un ritm mai lent și, după cum spuneam la început, în primii ani de după terminarea facultății ziua îmi aparținea în mare parte. Mă trezeam, mă pregăteam să ajung la atelier, să mă pun într-o anumită stare, toată ziua era parcă un ritual de a mă pune în cea mai bună formă de a ajunge la atelier, să am cea mai bună energie și să pictez anumite lucrări, cu anumite consistențe, cu o anumită vibrație, era o construcție de genul ăsta. Pe de altă parte, în acel moment nu-mi dădeam seama cât de bine e și cât de extraordinar e. Eu făceam asta, simțeam că eu asta vreau să o fac, dar mă simțeam vinovată, mă gândeam la toți oamenii care aleargă, care se stresează și simțeam că eu cam pierd vremea. Și îi spuneam unei bune prietene, Carla Szabo, care este un profesionist desăvârșit, un extraordinar designer: „Mamă, deci eu mă mișc atât de încet, fac numai un lucru pe zi, sunt atât de lentă”. Și ea îmi spunea: „Vai, nici nu îți dai seama ce mare lucru e ăsta, Codruța, să poți să faci, să trăiești așa, în ritmul ăsta”. Și eu atunci chiar nu îmi dădeam seama ce voia să spună, mi se părea că sunt efectiv de o ineficiență extraordinară. Acum, în schimb, și viața mea s-a accelerat. Acum îmi este foarte clar că ideea asta de a fi ocupat și a face foarte multe lucruri este, să zicem, nu pentru mine. Pentru că, după cum spuneam, e vorba despre energie. Ai o energie și ai un anumit timp și ce faci cu ele, în ce le pui? Alergi de dimineața până seara să rezolvi foarte multe mărunțișuri, îți tai toate to do-urile de pe listă, dar probabil că nu ai făcut sau nu ai făcut cât de bine ai fi putut să faci acele lucruri foarte importante. Și atunci ideea este de a vedea care sunt acele lucruri foarte importante, și pentru mine atelierul și pictatul sunt în top trei. Și tot timpul mă gândesc cum să fac să ajung la atelier, să fiu odihnită, să pot picta și celelalte lucruri să-mi fure cât mai puțin timp, să le pot cumva aranja în jurul acestei activități. 

Da, simt agitația din jurul meu. Adică și pe mine m-a prins, m-am supraturat, asta îmi produce și o anumită anxietate, poate și o anumită frustrare, pentru că nu reușesc să fac lucrurile importante cum aș vrea să le fac. Asta poate să ducă și la un somn mai prost, după aia sunt mai obosită, e un cerc vicios, așa, și mi se pare că viața capătă de fapt o calitate din ce în ce mai proastă. Chiar dacă într-adevăr noi bifăm și spunem că am făcut și copertă, am făcut și fotografii, am făcut și un interviu și nu știu ce, dar zilele tale au trecut într-un ritm în care nu mai ești om. Și încerc să-mi dau seama de fapt cam cum să găsesc linia de mijloc, că nici nu pot să fiu chiar așa, ruptă total. Dar în anumite momente simt că eu încerc să-mi păstrez un anumit calm și un anumit ritm și în jurul meu toată lumea a înnebunit, așa. Chiar mi-am scris o regulă, că fiecare lucrare are nevoie de un anumit timp să se desăvârșească, are o evoluție organică și e bine să-l acorzi, timpul ăla. Aș spune că un ritm din ăsta constant și mai lent și puțin câte puțin în fiecare zi e ceva care mi se potrivește mai bine. Pentru că eu am nevoie de timp să-mi dau seama, să înțeleg ce fac, ce se întâmplă pe pânză, să-mi clarific formele, să iau decizii, să mă asigur că direcția e bună, că e OK să las așa. Dacă o faci foarte rapid, iei toate deciziile într-un timp foarte scurt. Cred că îmi place să fiu sigură că am luat decizia bună, nu știu. E și un exercițiu de perseverență, pentru că eu nu eram un om perseverent până să pictez, din contră, renunțam ușor dacă devenea greu sau dacă nu îmi convenea ceva. Ori, odată cu pictura, am devenit un om perseverent. Am răbdare să insist, să merg la atelier, încă o zi și încă o zi, până văd acea lucrare că s-a încheiat. Am învățat foarte multe lucruri prin pictură, m-am reeducat în mare parte prin actul ăsta de a picta. 

Andreea Vrabie: Și asta voiam să te întreb. Ce simți că îți oferă uman pictura? Ție, ca om?

Codruța Cernea: E vorba de a-ți cultiva o bogăție interioară și să-ți dai șansa să depozitezi foarte multe lucruri în interiorul tău. Pentru că, din nou, mă gândeam cum în România de multe ori problema nu este că exteriorul e sărac sau e problematic, cât interiorul nostru este de multe ori sărac sau noi suntem lipsiți de imaginație și nu știm să ne uităm la ce e în jurul nostru din anumite unghiuri. Pentru că, de câte ori vedem străini care vin la noi în țară și sunt foarte impresionați sau se îndrăgostesc de România sau chiar de București, ne întrebam ce văd ei și noi nu vedem. Și asta aș spune,că e un mare privilegiu să trăiesc această viață ca artist. Și, în primul rând, darul simțirii. Să simți enorm și să ajungi să nu te mai lupți cu toate aceste emoții și sentimente care pot fi compleșitoare. Și la început, aș spune, sau în urmă cu câțiva ani – tot spun de acest început, care nu se știe când a fost, dar a tot fost un început – eram foarte copleșită de toate stările astea. Și acum sunt, și acum le am, la fel de intense, dar acum înțeleg că vin, pleacă, vin altele și că toate aceste lucruri sau aceste particularități ale mele care fac viața un pic mai dificilă sunt și cele care mă fac artistă sau îmi oferă șansa de a picta. Le accept ca făcând parte din întreg pachetul. 

Îmi oferă enorm și când mă gândesc la colegii mei pe care i-am avut. Acum, în primul rând aș menționa-o pe Amalia Dulhan, care e colegă de atelier, o artistă deosebită și o prietenă foarte bună. Conversațiile pe care le avem, faptul că ne oprim să mai avem aceste conversații în acest ritm absolut dement, faptul că suntem colege de atelier ne oferă un context foarte la îndemână să stăm de vorbă. Și îți spuneam cum merg spre atelierul ei să-i spun „pa, am plecat” și două ore mai târziu mă grăbesc să prind metroul că ne-am prins în diverse discuții și povești. Discuțiile sunt și despre artă, dar și despre viață și un fel de a vedea viața și experiențele prin filtrul ăsta de pictor, ca să zic așa. 

Da, beneficiile sunt prea multe să le pot enumera pe toate. E adevărat că îți și ia, adică cere o anumită dedicare, trebuie să și pictezi. În schimb, îi dai la schimb timpul și energia ta, cea mai bună parte din energia ta o dai acolo, și nu e puțin. Și iarăși, apropo de pictură ca și mediu comparativ cu ceramica, îmi dau seama că este într-adevăr un mediu foarte provocator și dificil și solicitant. Dar este și foarte generos și iertător, în sensul că pe o pânză poți să revii, poți să ștergi de un mare număr de ori. În schimb, în alt mediu, cum ar fi ceramica, trebuie să ai o idee mult mai clară de la început. E mult mai rigid, mai limitat cumva ce poți să faci, lucrurile sunt fragile, se pot strica. Dar acolo e un alt tip de exercițiu, acesta de nonatașament. Mie asta mi s-a spus: „Codruța, s-ar putea să pierdem acest vas până la final, deci asta e, tu fă tot ce poți, dar să știi că s-ar putea să crape la ardere”. Și din nou, asta a fost foarte interesant și mi-a relevat din nou că, de fapt, nouă, artiștilor, ne rămâne în primul rând experiența de a face un tablou sau de a face o farfurie. Noi cu asta rămânem în primul rând. Și de fapt asta ar trebui să ne și intereseze în primul rând, că asta ne transformă pe noi ca oameni. Rezultatul final ne poate bucura pe noi, îi poate bucura pe alții, dar aia deja e un obiect cu personalitate, cu individualitate proprie care nici nu ne mai aparține de fapt decât într-o oarecare măsură. 

Andreea Vrabie: Care… Mi se pare că spun cuvinte mari când spun asta

      Codruța Cernea: Vorbim despre pictură, doar cuvinte mari, te rog.

Andreea Vrabie: Care crezi că e rolul artiștilor – nu vreau să spun în societate, dar cum îi ajută pe alți oameni? Sau ce ar putea alți oameni învăța de la ei, de la felul de a privi viața, de a privi munca?

      Codruța Cernea: Artiștii, poate și datorită unei sensibilități pe care unii o acoperă mai bine, alții mai puțin, sunt foarte conștienți de fragilitatea vieții, sunt mai obișnuiți să trăiască cu incertitudine în general. Ori asta e o abilitate care se pare că e tot mai necesară în vremurile foarte dinamice pe care le trăim. Apoi, am înțeles că relația cu locul de muncă este o relație care a suferit modificări drastice în ultimii zeci de ani, în sensul în care până nu de mult aveai o slujbă ca să câștigi un salariu ca să poți trăi. Ori acum foarte mulți oameni vor de la locul lor de muncă să le dea sens, să fie pasionați, să se poată exprima, să-și poată aduce contribuția prin munca pe care o fac, munca să se alinieze cu valorile lor proprii. Adică începe ca job descriptionurile să semene foarte mult cu ce vor artiștii sau cum cred artiștii că ar trebui să fie și, din nou, foarte mulți oameni se desprind de structuri foarte mari, deci trebuie să își creeze structuri proprii, să-și gestioneze propria libertate. Și aici, din nou, experiența unui artist ar putea fi relevantă. 

Și apoi, ideea asta de a fi autentic, de a-ți da seama de fapt ce ai tu de oferit, cine ești tu, de a-ți cultiva specificul și particularitățile. Pentru că, ca și indivizi, suntem foarte contaminați de trendurile timpului și spațiului în care trăim. Și atunci, să-ți câștigi și cea mai mică fărâmă de individualitate – nu individualitate înțeleasă greșit, că să vină cu o doză de egoism și egocentrism, pur și simplu să-ți dai seama de fapt de ce ai tu nevoie cu adevărat în loc să tot alergi după niște trenduri și himere. Ca să dau un exemplu, eu mult timp am crezut despre mine că sunt un spirit aventurier și că îmi place să călătoresc și să explorez țări exotice și am suferit pentru că nu puteam să fac asta, ca să-mi dau seama în timp că de fapt pe mine nu mă interesează în mod deosebit asta. Nu îmi displace, dar nu e ceva care să fie un motor și să îmi dea o satisfacție deosebită. Îmi place să călătoresc, îmi place să ies din contextul propriu ca să-mi limpezesc mintea, să mă încarc cu energie, să mă eliberez de anumite roluri sau atribuții și să mă întorc de fapt cu o perspectivă proaspătă la lucrurile care contează de fapt pentru mine, care se găsesc tot în locul în care stau eu de obicei. Oamenii mei preferați, atelierul meu, pictura, de fapt astea contează. Dar am fost și eu influențată de un trend, acesta al călătoritului, și ăsta e un exemplu, dar sunt multe altele. De multe ori credem că vrem niște lucruri, când de fapt nu le vrem. 

Andreea Vrabie: Cred că cel mai dureros e că ajungem să fim nefericiți din senzația asta de lipsă.

      Codruța Cernea: Asta da, absolut. Și din nou, timpul puțin stat cu noi înșine, reflectat la diverse lucruri și orice practică – pictura, ceramica, meditația, sportul –, pot să ne aducă puțin în prezent și să mai dea la o parte acest zgomot de fond de care suntem încontinuu înconjurați și agresați. 

* Codruța Cernea a semnat coperta DoR #36. Lucrările sale pot fi văzute pe codrutacernea.com.