Fundu Moldovei, satul urban din Bucovina

În vara anului 1928, Dimitrie Gusti a condus o amplă campanie de cercetare monografică a comunei Fundu Moldovei: peste 60 de antropologi, agronomi și chiar medici, coregrafi și compozitori au analizat și au măsurat gospodării țărănești, cum își obțineau și cheltuiau banii localnicii, cum își construiau casele, cum arăta administrația locală, dar și care era starea de sănătate a populației și ce grupă de sânge avea. Documentele se află azi în arhiva Muzeul Național al Satului, care îi poartă numele.

Primăvara aceasta, echipa La noi a vrut să vadă cum arată această comună des ironizată în vorbirea cotidiană. A descoperit o localitate aproape urbană, foarte diferită de satele tradiționale pe care le explorase în zilele anterioare. A fost o zi de observații culese pe cont propriu, de așezat gânduri și de decantat emoții. Am reunit fotografiile lui Cătălin Georgescu și impresiile reporterilor DoR și ale Alexandrei Ștef, antropolog și facilitator comunitar, care ne-a însoțit în această deplasare, și le împărtășim cu voi ca să vă arătăm nu doar acest sat, atât cât l-am putut cuprinde în puținul timp, ci și din câte unghiuri diferite pot privi membrii aceleiași echipe, aceeași realitate. Și că, și atunci când avem atâtea perspective complementare, probabil tot mai rămân aspecte insuficient reprezentate.

Deși satul e consemnat documentar din secolul XVIII, cercetătorii cred că el datează de pe la 1300 – 1400. Numele a apărut prima dată într-un hrisov al cancelariei domnitorului Grigorie Calimah, la 1761, prin care îi dăruia unei femei mai mulți munți din ținutul Câmpulungului Moldovenesc.

Ulterior, numele apare și în 1783 pe o hartă publicată la Amsterdam: Moldavie Fundul. După războiul ruso-turc, din 1768-1774, partea de nord a Moldovei, denumită ulterior Bucovina, e anexată Imperiului Habsburgic. Practic, Fundu Moldovei devine teritoriu ocupat, în timp ce sate de la sud rămân în Moldova.  

Satul are astăzi același aspect risipit de acum 90 de ani. La 1928, el conținea șapte cătune (azi doar patru), fiecare cu subdiviziuni, pentru că obiceiul era ca tinerele familii să își construiască case „în pădurea verde”, cu lemn tăiat pe loc. Terenul despădurit intra în proprietatea celui care a făcut lucrarea, arată documentele echipei de cercetare, dar asta a început să se schimbe odată cu administrația austriacă, care nu mai accepta tăierea pădurilor după bunul plac. 

Unele dintre cele mai interesante observații ale echipei de cercetători țin de modul în care se moșteneau gospodăria și pământul. Casa rămânea mezinului, care urma să îngrijească bătrânii familiei, băieții primeau pământul, iar fetele primeau zestre și animale. Interesant e și modul în care se luau deciziile la nivelul comunității: între 1907 și 1916, de exemplu, Consiliul comunal era ales în funcție de mărimea populației (erau 21 de consilieri în momentul campaniei lui Gusti), iar dreptul de vot se acorda în funcție de impozitul plătit pe avere. În 26 mai, la alegerile europarlamentare, cei 4.000 de locuitori din Fundu Moldovei aveau să aleagă în proporție de 48% PNL, urmat de PSD, cu 18%.

Alexandra Ștef:

Azi, de la intrarea în sat și până la primăria din celălalt capăt, se ajunge în mai puțin de o oră, la pas. Dacă aș fi pornit plimbarea dinspre primărie, mi s-ar fi părut și mai „orășenesc” acest loc. Acolo sunt câteva blocuri de două – trei etaje, o mică zonă comercială, chioșcuri, câteva terase, un părculeț cu mobilier urban și o braserie. Unele în stil sovietic, altele douămiist. La jumătatea distanței, unde se intersectează drumul cu vechea cale ferată, sunt un supermarket „mai ieftin, mai bun, mai aproape”, o casă de pariuri sportive și o pensiune de patru margarete. Mă întreb din ce trăiește acest sat de pe râul Moldova, cu case și gospodării îngrijite, din care pare că au dispărut animalele și în care lemnul este înlocuit de ciment.

De pe șina de tren dezafectată, care ține firul râului, am vedere spre spatele caselor. Sunt aliniate la drum, în valea dintre obcine, așa cum se numesc coamele de deal din zona asta a Carpaților Bucovinei. Casele sunt așezate una lângă alta, cu curtea în spate. Lemne tăiate și potrivite pe mărimi, grămezi de pietre și alte materiale de construcții, sârme de uscat rufe, bârne de uscat fân. Fiecare obiect și grămăjoară are logica ei, nimic nu pare lăsat la întâmplare. Curtea e tunsă „zero”, ca un gazon.

Majoritatea caselor sunt tencuite; unele chiar recent, încă nevăruite. Pe alocuri, se vede prin curte câte un hambar sau o mică casă adiacentă, de o singură încăpere, din lemn lucrat atent, cu modele, cel mai des plăci în formă de solzi. Cele mai atent lucrate însă sunt căsuțele fântânilor. Ies în evidență prin încărcarea cu detalii, mai ales pe acoperiș. Mă duc cu gândul la un mausoleu pentru pitici de grădină. Căci și ei fac parte din peisaj: doar pitici, pitici cu Alba ca zăpada, pitici și lebede, doar lebede, doar cai cu trăsură.

Se construiește în sat. Și nu doar din ciment. Una dintre casele în construcție pare să urmeze specificul local — aliniată la stradă, cu acoperișul caracteristic, din lemn și cu „solzi” pe pereți. Chiar și cu un brăduț împodobit cocoțat în vârful acoperișului, un obicei pentru prosperitate și în localități din Carpații din sud, aflu de la un coleg. Alte case noi par să fie pe alt model. Au curte dimprejur, nu în spate. Nu au hambar sau fânar. Nu par să aibă nici animale. Unele ies în evidență prin dimensiuni sau balcoane cu balustrade de metal, altele prin roșul țiglei metalice. E greu de spus dacă sunt case de vacanță sau pensiuni.

Fotografii de Alexandra Ștef, Anca Iosif, Sorana Stănescu.

Anca Iosif:

Când am ieșit de pe drumul principal care taie Fundu Moldovei, mi-am făcut potecă din șinele de tren îngropate în verde, praf și pietriș. Am mers cu inima strânsă că o să vină un tren din spate. Pentru o secundă m-am simțit vitează, mergeam pe-acolo pe unde nu voia nimeni să meargă. Dar cele două fete de 9-10 ani care au ieșit din curte să-mi arate prin ce cărare aș ajunge pe-un vârf de deal m-au liniștit că de-o sută de ani nu mai merge trenul. 

Pârâul are culoare roșiatică. „Ocoliți toată cariera”, au spus fetele, „apoi se face un drum spre dealuri”. Drumul pe care am ales să merg, contrar sugestiilor fetelor, se înfundă-n escavatoare și containere și-un cordon de muncitori la baza unui deal ca un măr mușcat pe jumătate. E o exploatare activă de dolomită. Dolomita, folosită atât pentru creșterea producției în culturile agricole, cât și ca supliment alimentar pentru animale, ne-a făcut faimoși peste hotare, citesc în presa locală și națională.

Despre mina de uraniu din satul Crucea, la 38 de kilometri distanță, nu vorbește multă lume. Radioactivitate „normală”? Un articol de prin 2008 avertiza că „Mineritul uranifer poluează aerul cu radon (gaz care atacă, prin iradiere, sistemul osos), aerul și solul cu particule de praf care conțin uraniu, solul și apele cu ape de mină. Uraniul afectează pe termen lung rinichii, ficatul, sistemul vascular, epiderma”. Fac involuntar legătura între aceste exploatări și creșterea incidenței bolilor specifice iradierii: cancer, leucemie. Mă simt ca înainte să merg la doctor și caut simptome pe Google. Speriată și neputincioasă.

Sorana Stănescu:

O sâmbătă la Fundu Moldovei sună așa: ciripit de păsări, croncănit de ciori, câte o sapă care izbește pământul proaspăt desțelenit, câte un cocoș ici-colo, un pârâit de tractor, toate întrerupte de câte un vâjâit de mașină grăbită pe șoseaua care în 200 de kilometri ajunge la Baia Mare. Miroase e lemn proaspăt tăiat și foarte rar a bălegar. Prea puțini mai au grădini și prea puțini bălegar de împrăștiat. 

Au case ca la oraș și mașini ca la oraș și atmosfera de periferie, deși cel mai apropiat, Câmpulung, e la 15 kilometri. La Profi găsești avocado, iar la barul de la Casa Pariurilor, unde ai putea să juri că încă se fumează, un croissant Chipicao, o doză de Cola și o punguță de snacks-uri costă 4,95 lei.

Pe stâlpi abundă anunțurile de vânzare de fân și otavă și ofertele la antene de satelit. Oamenii de aici nu au pretenția vreunei tradiții păstrate cu sfințenie și nici de a atrage turiști. N-au muzee, n-au plutărit, iar graiul sună mai moldovenesc decât al vecinilor de peste deal, din Ciocănești. Au o biserică catolică de lemn, din vremea Imperiului, unde nu se mai țin slujbe – cele două familii de nemți care mai sunt în sat merg la Câmpulung. Mai jos de biserică, pe un stâlp de electricitate, găsesc însemnul care rezumă perfect această realitate de Bucovina: „Atenție! Tensiuni din surse diferite”.

Una dintre ideile pe care nu am reușit să le punem în practică în această deplasare de șase zile în Bucovina a fost să fotografiem cerul văzut din Parcul Național Călimani. În schimb, Cătălin Georgescu a insistat să vedem satul acesta noaptea, așa că o parte a echipei l-a însoțit în ceea ce a devenit una dintre cele mai frumoase amintiri ale expediției noastre.

Citește toate articolele documentate de echipa La noi în Bucovina:

• Tensiune și tradiție în Ciocănești
• Ciocănești, satul care încondeiază
• Alege păstrăvul
• Rețeaua de alimente
• Rana nevindecată din Călimani
• Familia de la fermă