Cum trăiește și muncește un procuror tânăr în România

E o dimineață ploioasă de aprilie și aștept în fața liceului „I. L. Caragiale” din București să vină procurorul și să mă ducă la secția de poliție. Oprește lângă mine o mașină albastră și Arina Corsei Vultureanu îmi face semn să urc.

„E o zi numai bună pentru supraveghere penală”, observă ea. Are ochelari cu ramă verde, e îmbrăcată în blugi, un pulover și geacă de piele neagră, cu teniși roșii în picioare. Și-a tuns de curând părul bogat, dar încă se mai văd nuanțe verzi pe la vârfuri și o codiță din ațe multicolore împletită pe-o șuviță. Conduce atent, dar traficul e infernal și, de vreo două ori, alte mașini aproape îi taie calea. „It’s a jungle!”, izbucnește ea.

Corsei Vultureanu are 30 de ani și e ceea ce se numește „procuror de urmărire” la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3. În dimineața asta nu merge la biroul ei din spatele Spitalului Colțea, ci la o secție din zona Unirii, unde coordonează o echipă de cinci polițiști. De asta i se spune „de urmărire”, pentru că mai există și procurorii „de ședință”, care doar pledează în fața judecătorului. Când se întâlnește cu polițiștii – cam o dată pe săptămână – au discuții despre cum merg dosarele acestora și ce trebuie să mai facă pentru a le soluționa. Concret, atunci când cineva depune o plângere și aceasta e repartizată unui polițist, el începe să facă acte, procese verbale, ia declarații de la părți, iar de la un punct încolo îi spune procurorului: „Ăsta e dosarul, credeți că ar mai trebui să fac ceva sau e gata?”. Procurorul îi poate spune că mai are de făcut cercetări, audieri sau că totul e în regulă și e gata să dea soluția – fie clasare, fie trimitere în judecată. În funcție de complexitatea dosarelor și de încărcătura polițiștilor, procurorul poate lua anumite dosare pentru a le soluționa singur. (Corsei Vultureanu a preluat câteva zeci de cazuri de la echipa ei.)

Din mașină îl sună pe T., polițistul cu care lucrează cel mai des, să-l anunțe că ajunge în vreo 15 minute. Lucrează bine cu el, deși nu se știu de foarte mult timp pentru că ea s-a întors de câteva luni din concediul de maternitate. Nu e greu de ghicit: pe dosul palmei drepte, procurorul are desenată o inimă roz, mare și diformă, opera fiicei sale, iar pe bancheta din spate a mașinii sunt montate scaunele ambilor copii.

Pe drum, Corsei Vultureanu îmi spune despre cele 700 de dosare pe care le supraveghează, despre cât de vechi sunt unele dintre ele – din 2014—2015 – și despre cele mai frecvente cazuri, cele de mărturie mincinoasă, pentru că secția este pe raza unei instanțe de judecată și primește multe plângeri legate de alte dosare. Acestea îi plac cel mai mult, pentru că nu poți soluționa o plângere de mărturie mincinoasă fără să vezi tot dosarul. Ajunge, astfel, să cunoască o grămadă de spețe complexe, care o învață alte domenii. „E exciting și e un exercițiu bun.”

Probabil te aștepți, citind acest text, să afli ce crede Corsei Vultureanu despre modificările din justiție din ultimii doi ani și jumătate, majoritatea inițiate și trecute de PSD prin toate tertipurile legislative posibile. Despre părerea ei vizavi de fosta șefă a Direcției Naționale Anticorupție (DNA), Laura Codruța Kövesi, de fostul procuror general Augustin Lazăr, de guvernanții care au dat OUG 13 și apoi au schimbat coduri și legi. Despre dacă miza partidului de la guvernare e cu adevărat să folosească justiția pentru sine, cum spun criticii lor și cum avertizează inclusiv comisii și organisme internaționale.

Dar Corsei Vultureanu nu vorbește despre asta. Sau, mai bine spus, nu vorbește cu nume și prenume. Are păreri și judecăți personale, dar nu le exprimă public pentru că vrea să respecte codul deontologic al profesiei și, în plus, vehemența nu e în structura ei sau a majorității magistraților. Însă și ea, și colegii ei vorbesc despre ce nu merge bine în sistem: despre lipsa resurselor din parchete și instanțe, despre posibilul impact al înființării unei secții speciale de investigare a infracțiunilor comise de magistrați, despre sentimentul de incertitudine care vine la pachet cu schimbări legislative constante, despre brandurile de „procuror-abuzator” și cel de „procuror-salvator”.

Eu însămi nu pot să scriu tot ce-am discutat cu ea și tot ce-am văzut sau auzit. De exemplu, nu mi-ar fi greu să menționez clar secția de poliție spre care ne îndreptăm. Nu o fac pentru că am negociat un nivel de acces care nu e specific celui pe care-l are presa când intră într-o astfel de instituție. Aceștia au fost termenii și am considerat că e mai important pentru articol să înțeleg cum funcționează relația procuror-polițist și cum soluționează aceștia dosarele decât să identific secția și polițiștii cu care am discutat. Pe deasupra, nu s-a întâmplat nimic pe parcursul documentării care să ridice nevoia identificării lor – nu am văzut abuzuri sau proceduri nerespectate.

Parcăm în apropierea secției la 10 dimineața și intrăm într-o clădire nouă, cu geamuri mari și un hol acoperit cu faianță și gresie bej, unde Corsei Vultureanu îi spune polițistei de la intrare că urmează să vină două auditoare, studente la Institutul Național al Magistraturii (INM), pe care le are în practică. Urcăm câteva scări și înaintăm rapid pe un culoar strâmt, apoi deschide o ușă pe dreapta și ajungem într-un birou mare, unde lucrează de obicei vreo șapte polițiști. În dimineața asta, T. e singur.

Polițistul se ridică și ne strânge mâna. E un tip de peste 1,80m, la vreo 40 de ani, bine făcut, ras în cap, îmbrăcat într-un hanorac gri cu glugă și blugi închiși la culoare. Corsei Vultureanu, cu vreo două capete mai scundă, se așază vizavi de biroul lui T., la o masă fără calculator. Geamuri nespălate ocupă peretele exterior al camerei, de la un capăt la altul, iar pereții odată albi au dâre gri de la spătare. 

„Stați să eliberez zona”, spune T., care vrea să îndepărteze niște cabluri încurcate peste care Corsei Vultureanu trebuie să calce pentru a ajunge la scaun. Când trage de ele, încep să cadă lucruri de pe mesele din apropiere: un difuzor de aromaterapie de pe una, un fierbător de pe alta, iar un calorifer electric dă să se prăbușească. Ne apucăm să le strângem. La un birou apropiat stă de obicei una dintre polițistele pe care procurorul le supraveghează, care azi e pe teren. În dreptul biroului mai e un dulap metalic, vopsit albastru, iar pe laturile acestuia sunt lipite tot felul de felicitări cu flori, o inimă cu magnet pe care scrie „Te iubesc” și o plăcuță cu fonturi vintage și mesajul „Do more of what makes you happy”.

Corsei Vultureanu scoate din rucsac câteva foi cu tabele în care ține evidența cazurilor fiecărui polițist. Într-o coloană își notează stadiul dosarelor: RUP (adică „renunțare la urmărirea penală”), „audiat martor”, etc. Ea și T. discută dosarele pe rând, în timp ce procurorul ia notițe, pune întrebări sau cere să vadă anumite acte. Polițistul e entuziasmat de un expert financiar pe care l-a consultat într-un caz de delapidare, „un expert foarte operativ”.

„Da, a făcut frumos, cu tabele”, observă Corsei Vultureanu răsfoind dosarul.

„Și s-a dus de capul lui acolo și i-a puricat pe ăia la documente”, adaugă T. Acum că și-a scos multe dintre dosare din fișet – acele dulapuri metalice învechite care populează instituțiile publice –, e înconjurat de vrafuri de hârtii, majoritatea legate cu sfoară.

„Aici scrie înșelătorie, dar mie mi se pare că e abuz de încredere”, spune Corsei Vultureanu când ajung la alt caz. Îl sfătuiește pe T. cum să încadreze infracțiunile, ce martori să cheme la audieri, ce format să folosească pentru acte. Codul de Procedură Penală, care ghidează procurorii și polițiștii în anchete, e Biblia lor, însă nu pot elimina de tot „nasul”, cum zice Corsei Vultureanu.

„Haideți să facem un poligraf”, îi spune în legătură cu un dosar care înaintează greu din cauza faptului că suspectul nu cooperează și a unui martor pe care procurorul crede că cel dintâi l-a influențat. „Nu-mi place că n-a venit la audiere”, șoptește ca pentru ea.

Dosarele prin care polițistul și procurorul se uită prima oară datează din 2014. Motivele vechimii sunt multiple, începând cu faptul că ei „moștenesc” astfel de cazuri de la cei de dinaintea lor. Astfel, pe lângă dosarele noi care apar constant, ei trebuie să se ocupe de cazuri pe care nu le știu, în care n-au făcut ei actele sau audierile. Când a intrat în parchet în 2015, Corsei Vultureanu a primit și un dosar din 2007. (I-a luat două luni să-l soluționeze, dar asta pentru că era în mare parte lucrat. Dacă speța e complicată și sunt multe probe de adunat, timpul de soluționare crește. Iar dacă e necesară colaborarea cu autorități străine care răspund greu, poate dura și ani de zile.)

„La un moment dat, acum vreo patru ani, au început să existe niște heirupuri masive de prioritizare a dosarelor vechi, pentru că situația era nasoală”, mi-a spus câteva zile mai târziu. În 2019, obiectivul procurorilor din subordinea Parchetului Curții de Apel București e să încheie dosarele din anul 2016, deși mulți încă se luptă cu dosare și mai vechi. O întreb dacă, în contextul ăsta, justiția face suficiente pentru cetățeni.

„It’s the best we can do”, expiră adânc. „Ieri sau alaltăieri am avut audiere într-un dosar din 2015. Am chemat martorul și mi-a spus «nu vă supărați, de ce mă chemați acum?». Zic, doamnă, e o întrebare absolut justificată. Avocatul îi făcea semn să tacă. Nu, doamna are dreptate. I-am spus că m-am întors la serviciu de trei luni, l-am luat, acum am ajuns la el, asta e. N-am ce să fac.”

Problema principală e de resurse umane, pentru că, spune procurorul, mulți polițiști părăsesc sistemul rapid – fie pentru că sunt tineri, bine pregătiți și migrează la structuri specializate ca DNA sau Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), unde sunt mai bine plătiți și au dosare complexe; fie pentru că ies la pensie, cum s-a întâmplat începând cu 2016, când o lege nouă le-a permis polițiștilor să se pensioneze anticipat. Aproape 10.000 dintre ei s-au pensionat de la 1 ianuarie 2016, mi-au spus reprezentanții Poliției Române. Așa a ajuns cineva ca T. să adune printre cele mai multe dosare din secția lui. „Domnul T. e campion”, spune Corsei Vultureanu.

Chiar dacă ar avea o echipă nu de cinci, ci de 10 polițiști, problema încărcăturii n-ar dispărea, pentru că tot ea ar trebui să-i supravegheze. „Oricât magneziu și B6 aș lua, creierul meu e tot ăla.” Deși în fiecare an ies generații noi din Academia de Poliție și din INM, nu sunt suficiente.

Anul trecut, 600 de tineri au absolvit Academia, iar din Institut au ieșit în jur de 200 de magistrați – însă numai 66 de procurori, pentru că restul au devenit judecători. Pentru a echilibra sistemul după legea pensionării anticipate, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a organizat concursuri pentru angajarea de agenți și subofițeri „din sursă externă”, adică civili care nu au terminat Academia. Măsura a fost criticată de polițiști, care s-au plâns că sunt primiți în sistem oameni fără studii juridice, care trec prin cursuri de echivalare pe repede-înainte. (Poliția spune că din 2016 și până în prezent a recrutat aproape 4.500 de polițiști din sursă externă.)

La 10:53, Corsei Vultureanu și T. încă discută dosare din 2015. Se luptă cu o speță complicată, legată de alte dosare din anii anteriori, pe care le e greu s-o privească în ansamblu, pentru că nu avem încă sisteme ca în Germania sau SUA, unde procurorul verifică printr-un soft cu ce alte cazuri e conectat dosarul și ce soluții s-au dat. Avem, în schimb, memorie instituțională: un polițist mai în vârstă, cu un abdomen rotund ca o minge de baschet și cămașă galbenă cu mâneci scurte, care vine să-i ajute. Când își dă seama că memoria e insuficientă, propune să-l sune pe polițistul ieșit la pensie de la care T. a moștenit dosarul.

„Cum să-l suni, mă, crezi că mai știe?”, întreabă T., stânjenit. Celălalt nu vrea să audă, deja are telefonul la ureche.

„Ce faci, bă, băiatule, bă? O fi bine la pensie?”, îl întreabă pe senior. „Fii atent, avem nevoie de niște informații.”

Nu află nimic, dar polițistul în cămașă galbenă e sigur că speța a fost clasată. După ce discută câteva minute despre soluții la impas, spune că trebuie să plece pe teren, dar înainte de asta o mai întreabă ceva pe Corsei Vultureanu: „A venit o fetiță aici, i s-a furat telefonul și am găsit amanetul care-l are. Mă duc acolo să-l cer, dar dacă ăia nu vor să recunoască?”.

Procurorul se ridică de pe scaun, ia Codul de Procedură Penală de pe biroul lui T. și caută un articol care să-l ajute. „Uitați, e obstrucționarea justiției să nu predai informații sau bunuri. Invocați articolul ăsta, poate îl convingeți mai ușor”, îi spune.

„Mulțumesc frumos, bun!”

La 11:19, T. întreabă: „Suntem la 161 sau în zona aia?”. El are o listă de peste 250 de dosare de soluționat, iar împreună cu procurorul a discutat vreo 35 în mai puțin de două ore. Diversitatea lor e fascinantă: de la mărturii mincinoase și delapidări, la cazul cu „vecinele care se păruiesc”, la muzeografi dubioși, furturi, prostituție și chiar o formație ai cărei membri se iau la trântă în justiție. Le spun că au o activitate pestriță și încep amândoi să râdă.

„Îți fac creierii așa”, gesticulează Corsei Vultureanu cu mâinile în aer.

La 11:30 vin cele două auditoare de la INM – două fete tăcute, care intră și se așază la un birou gol. Una dintre ele, cu părul scurt, pe care aflu că o cheamă Beatrice, își scoate laptopul. Corsei Vultureanu le salută și continuă discuția cu polițistul. T. o lasă la calculatorul lui să verifice niște acte și avem prima ocazie să vorbim noi doi. Îmi povestește că e o secție grea, cu multe cazuri, și că mulți colegi nu rezistă și pleacă.

„Noroc că avem o colaborare bună cu Parchetul”, spune zâmbind spre procuror, iar ea își trece mâna prin păr și ridică bărbia cu mândrie. Îl întreb ce face un procuror bun și îmi răspunde că discută, îl sfătuiește, îl ajută la dosare. „Comunicarea e importantă, faptul că stăm împreună și discutăm, că ia o parte din cazuri. Pe mine m-a degrevat foarte mult, pentru că aveam un volum enorm, nu puteam să fac față.” Pentru Corsei
Vultureanu e important ca polițistul să fie bine pregătit, integru și să știe să comunice – nu doar cu ea, ci în special cu cei implicați în dosare, „adică să-și conducă o audiere frumos, fie că vorbește cu un martor, inculpat sau persoană vătămată”.

Între timp, se instalează în birou și alți colegi de-ai lui T., care par abia ieșiți din Academie: doi tipi cu freze la milimetru, în geci sport și o fată cu părul foarte lung și drept, într-un pulover galben. La 11:55, intră un polițist tânăr, brunet, cu o barbă îngrijită și helancă gri. Îi aduce procurorului un dosar proaspăt, care sare rândul pentru că suspecta era deja la secție și trebuia să decidă dacă propune arestarea ei. Fata, de 18 ani, despre care polițiștii credeau că se prostituează pentru că o mai văzuseră noaptea pe stradă, era suspectată că furase portmoneul unui american pe care l-a agățat în fața unui club. Tânărul se pregătea s-o audieze, însă a venit la procuror s-o întrebe dacă poate să ceară o măsură preventivă – el spera arestare, dar dacă nu, măcar un control judiciar. (Când cineva e sub control judiciar, trebuie să se prezinte la secție la intervale regulate sau ori de câte ori e chemat, și poate avea alte restricții care permit autorităților să controleze unde se află și ce activități desfășoară.)

Corsei Vultureanu nu prea are răbdare cu polițiștii care cer pedeapsa maximă atunci când nu e cazul, doar-doar o să obțină „măcar” un control. Mi-a spus că e o tactică a unora. Citește dosarul în liniște – sunt procese verbale scrise de mână. Tânărul îi explică rapid ce proceduri a urmat și cum au făcut colegii lui actele.

„Sunt făcute prost”, conchide procurorul, calmă, dar fermă. Se mai gândește puțin cu ochii în acte. „Fata asta n-o să aibă viitor strălucit, o să aibă cazier cu siguranță. Dar nu văd acum motive pentru arestare, cred că nici pentru control.”

„Cum spuneți dumneavoastră”, răspunde el resemnat. Rămâne să se întoarcă cu declarația ei.

Cazul fetei pornește o întreagă discuție în birou. „Deci ați înțeles care sunt cele mai importante lucruri de făcut într-o astfel de situație?”, le întreabă Corsei Vultureanu pe Beatrice și pe colega ei, Isabela. „Cel mai important, când vine cineva cu un dosar din ăsta fierbinte, care pare foarte hot: e super important să keep cool”, le spune coborându-și palmele în aer de sus în jos, ca și când ar împinge ceva spre podea. Le explică de ce legea nu recomandă arestare pentru o faptă atât de mică. Însă spune că, din experiența ei, când cineva vine dintr-un mediu promiscuu sau dificil, cum era cazul fetei, se observă niște tipare.

„Prima chestie pe care o face este să nu recunoască nimic”, spune procurorul.

„Și nici nu se pârăsc între ei”, intervine polițista cu pulover galben.

„Pentru unii e o chestie asumată – asta e, fac pușcărie”, completează Corsei Vultureanu.

„Eu am avut o fată de 15 ani pe care am luat-o la secție pentru furt”, povestește polițista, „și am întrebat-o pe bunica ei de ce o lasă să facă asta. Mi-a răspuns că nepoata ei vinde flori”.

„Da, dar eu mă cam îndoiesc de eficiența măsurilor privative”, își face curaj Isabela, o fată cu părul lung și ochelari, care vrea să devină judecător. Verbalizează ceva la care mă gândeam și eu: e suficient să îi tot aplici pedepse unei persoane care provine dintr-un mediu dificil, în care deja suferă abuzuri? Procurorul e de acord cu ea și recunoaște că, prin măsuri privative, îi periclitezi și mai mult reintegrarea.

„Da, dar nici în libertate nu poți să-i lași la nesfârșit, pentru că nu se opresc”, spune polițista. Nu pare că promovează excesul de zel, dar o șochează caracterul repetitiv (spune că a văzut persoane arestate de 10—15 ori pentru aceeași infracțiune) și faptul că alți oameni suferă din cauza lor. Ne povestește că adolescenta de mai sus furase cardul de credit al unei femei, astfel încât aceasta încă plătește rate din cauza acelei infracțiuni, pentru că evident că banca nu va executa minora care n-are niciun venit. „E o femeie cu un salariu de 1.400 de lei pe lună, cu soțul paralizat. Eu nu știu cum poți face așa ceva.”

Îi întreb dacă nu cumva mediul din care provin aceste fete le face să fie recidiviste. Poate sunt presate de familie, de traficanți. „Sigur că da, e un factor”, spun într-un glas și procurorul, și T., și polițista. Dar tot nu înțeleg de ce ele nu se opresc când văd că riscă pușcăria. Se întoarce tânărul și ne spune că începe audierea fetei. Procurorul nu participă, dar ne trimite pe mine și pe cele două auditoare să vedem cum se desfășoară.

---

Înaintăm în spatele polițistului pe coridorul îngust, câteva birouri mai încolo. Intrăm într-o cameră mare, similară cu cea a lui T., dar fără geamuri. În fața unui birou gol, pe un scaun, stă o fată brunetă cu părul lung, gene și unghii false. Are o bluză bej și blugi negri. Ne așezăm pe scaune, la câțiva metri de biroul la care are loc audierea.

„O să-ți iau o declarație”, îi spune și explică scurt procedura: „Te identific, o să-ți explic drepturile… știi să scrii, să citești?”.

„Știu să citesc, dar de scris nu prea”, răspunde fata. Nu pare speriată.

„OK, tu îmi povestești, eu o să scriu și îți arăt apoi ce-am scris, iar la final semnezi.”

Fata îi povestește versiunea ei: vinde flori, inclusiv noaptea, a întâlnit un tip în fața unui club, i-a cerut un foc și apoi au stat un pic la o terasă.

„Zău? Și mergi tu noaptea să vinzi trandafiri?”, insistă polițistul, luând-o peste picior. Când nu face asta, încearcă să obțină de la ea detalii specifice declarațiilor de poliție și mult mai puțin palpitante decât își închipuie oricine – ce greutate avea tipul, ce culoare de păr.

„Era înalt, masiv, gras?”

„Era plinuț.”

„Adică masiv?”

„Nu știu, adică nu era foarte gras.”

„Deci era atletic?”

„Bine, da.”

„Păi nu bine, era atletic sau masiv?”

„Atletic.”

Fata continuă să-și spună povestea, întreruptă uneori de polițistul care îi taxează presupusele minciuni („o să luăm înregistrările de pe camere din restaurant și o să se vadă cum ai luat portofelul, deci sigur o ții pe-a ta?”). Nu țipă, nu o jignește. Uneori își freacă fața cu palmele, a exasperare. „Mi se pare că ne cam mințim unul pe altul”, spune pe un ton grav.

Între timp, alți doi polițiști se așază pe niște scaune de-a lungul unui perete, în spatele fetei. Ascultă atent, nimeni nu zice nimic. Fata povestește că are doi copii mici, pe care îi mai lasă cu o vecină. „Acum nu e nimeni cu ei, dacă eu nu m-am întors acasă.”

„Cum adică nu e nimeni cu ei?”, o întreabă trezit din lehamite.

Un polițist mai în vârstă, care arată a fost boxer, îi șoptește altuia mai tânăr: „Trebuie să sune la asistența socială, cum e posibil așa ceva?”.

Fata se plânge că e la secție de opt ore. „Păi, și? În loc de opt ore, era mai bine să stai 24? În loc să clarificăm și să pleci acasă?”, o întreabă polițistul.

La final, semnează declarația. Procurorul și polițiștii au urmat toate procedurile, audierea s-a desfășurat conform legii, fata pleacă acasă. Eu rămân pe gânduri. Într-o țară îngropată în birocrație și hârtii, mă întreb dacă e suficientă o justiție care bifează căsuțele obligatorii din lege și din coduri. S-a făcut dreptate? A cui e vina dacă nu?

---

A doua zi dimineață, ne întâlnim în fața casei procurorului, pe o stradă din zona Victoriei. Urmează să ducem copiii la grădiniță – e rândul ei să facă asta – și apoi să mergem la Parchet. Vecinii ei sunt ambasadori, diplomați sau afaceriști cu vile luxoase. Însă blocul de două etaje, în care locuiește cu chirie decontată de stat, cu soțul și cei doi copii, e o clădire veche, vopsită galben-spălăcit, mai degrabă funcționărească.

Puțin după ora nouă, se aud tropăieli pe scară și Corsei Vultureanu dă buzna afară, urmată de doi copii blonzi. Clara, care tocmai a împlinit 5 ani, are părul ușor ondulat și breton. În păr are o codiță din ață colorată, pe care i-a împletit-o mama ei. Cosmin, de doi ani și jumătate, are o geacă de piele neagră, un model în miniatură a celei pe care o poartă mama lui. Este purtătorul cheilor de la mașină, pentru că îi place să o deschidă.

„Cosmin, poți să deschizi mașina, te rog?”, îi spune aplecându-se spre el. Cosmin apasă pe buton.

„Mulțumesc. Poți să-mi dai acum cheile, te rog?” I le dă satisfăcut. Corsei Vultureanu îi plasează apoi pe fiecare în scaunele de pe bancheta din spate.

„Clara, te-ai mai gândit la ce-am discutat aseară?”, o întreabă mama odată ce pornim.

„Da”, răspunde ușor nemulțumită. A primit de ziua ei o jucărie nouă, cu care voia și Cosmin să se joace. „Dar Cosmin e cam tăncușor”, recunoaște Corsei Vultureanu, și îi strică jucăriile. „O înțeleg, că e mai delicată, mai atentă, dar trebuie să ajungă la un compromis”, conchide procurorul. „Clara, gândește-te cum ar fi să primească Cosmin o jucărie și să n-o împartă cu tine”, îi spune calm. Clara se uită pe geam, Cosmin nu zice nici pâs.

Îi place să fie aproape de copii, dar ar înlocui oricând condusul spre grădiniță cu mersul pe bicicletă. Cel mai mult o entuziasmează faptul că părinții ei își vor termina casa până la vară, într-o zonă cu multă verdeață între Suceava și Botoșaniul natal. „O să mergem cu toții acolo și-o să vă jucați toată ziua prin iarbă”, le promite copiilor.

Tatăl lui Corsei Vultureanu e inginer și lucrează la Primăria Botoșani. Mama ei e medic și lucrează la Spitalul de Psihiatrie. Îmi spune că e „foarte mișto” să crești cu o mamă psihiatru. Când aceasta își făcea rezidențiatul la faimosul Institut de Psihiatrie Socola din Iași, Corsei Vultureanu avea vreo 9 ani și o însoțea la muncă uneori. Ține minte o femeie care vorbea singură prin parcul spitalului și i s-a părut „so interesting” că cineva poate să facă asta. Iar alt pacient își lua porția de mâncare numai cu câinii institutului, din aceeași farfurie. „Vezi o latură umană dezgolită”, spune serioasă. „Din perspectiva asta, am învățat multe.”

Intrăm în curtea grădiniței și Corsei Vultureanu îi amintește Clarei să închidă poarta după ea. „De ce închidem poarta?”, o întreabă fetița. „Ca să nu intre altcineva după noi și ca să nu iasă vreun copil în stradă”, îi explică mama. Își amintește că a întrebat-o cineva recent dacă nu a devenit mai temătoare în legătură cu siguranța copiilor, fiind procuror și văzând atâtea nenorociri, iar instinctul ei a fost să zică „Nu”. „Cred că răspunsul corect ar fi «încă nu». Nu vreau să știe Clara că există o grămadă de infractori pe stradă, dar eu o s-o protejez și o să-mi duc viața poate cu o grijă mai mare decât a unor oameni care nu știu toate horroroșeniile.”

Corsei Vultureanu a dezvoltat o strategie rapidă pentru diminețile astea. Îi spune Clarei să se așeze pe un scaun în holul grădiniței și îl pune pe Cosmin pe o băncuță, apoi îi descalță pe fiecare, rapid și îndemânatic, și le pune șoșonii de stat prin clasă. Nu sare nicio procedură și nu pleacă fără să le mai spună câteva vorbe, mai ales lui Cosmin, care e abia de câteva luni la grădiniță. „Cosmin, poate azi te joci cu ceilalți copii?”. Băiețelul își scutură capul a dezaprobare și întinde brațele spre gâtul mamei. Îl îmbrățișează, iar în același timp o ia și pe Clara de mână. „Eu acum vă las, dar diseară când vă iau, dacă nu plouă, poate mergem în parc, da?”, le spune cu blândețe. Amândoi dau din cap. Cosmin se întinde iar spre gâtul ei, ea îl îmbrățișează din nou, fără grabă. „Și diseară ne jucăm cu jucăria”, spune Clara spre Cosmin, care se uită la ea și zâmbește. Înainte să plece, se mai întoarce o dată la ei, îi pupă pe frunte și le spune că-i iubește.

Odată ce ieșim din clădire, Arina-procurorul preia conducerea. E un switch pe care trebuie să-l facă zilnic ca să rămână concentrată și prezentă.

În mașină, îmi povestește cum a ajuns să fie procuror. „Eram extrovertită de mică și eram Gigi Dreptate, făceam ordine în gașcă.” Printre primele lecții de viață date de tatăl ei a fost că „promisiunea dată e datorie curată” și se gândea ce frumos ar fi să se întâmple mereu așa. În liceu, la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Botoșani, a fost olimpică la matematică. A început să facă voluntariat de la 14 ani, a fost șefa clasei, iar spre finalul liceului a fost aleasă reprezentanta județului în Consiliul Național al Elevilor. Colegii îi spuneau: „Fii tu reprezentanta noastră, că tu te cerți cu profesorii pentru noi”. Acolo a intrat în contact cu ce înseamnă să te lupți pentru drepturile tale. În timpul unei reuniuni pe țară a Consiliului, i-a venit ideea că dacă ar face Dreptul ar avea mai multe pârghii să îi ajute pe ceilalți și să înțeleagă cum funcționează lucrurile.

La început, avea aceleași idealuri ca toți colegii de facultate: „Voiam să fac dreptate”, spune cu pumnul în aer și o mână pe volan. Voia să fie în mijlocul acțiunii. Nu i-a plăcut dreptul civil, așa că a dat la INM și a stat un pic în cumpănă între a deveni procuror sau judecător, dar a ales să fie procuror pentru că în meseria asta lucrurile nu sunt finalizate. „Când ești judecător și dosarul ajunge la tine, ești ultima verigă din actul de justiție, s-au finalizat cercetările, se presupune că s-au descoperit faptele. Tu trebuie să discerni și să împarți dreptatea”, explică ea. „Ca procuror, tu descoperi faptele.” Nu mai face cercetări la fața locului, pentru că nu mai are timp. De obicei, polițiștii pe care îi coordonează se duc pe teren. Însă face audieri în dosarele de care se ocupă personal și îi plac momentele respective.

Ajunse la Parchet, intrăm pe un hol lung și întunecos, strâmt și ticsit de dosare care fie stau în teancuri, legate cu sfoară, fie sunt plimbate de grefieri în cărucioare de hipermarket. Acestea sunt doar cele finalizate. Intrăm într-o cameră mai mică decât cea de la secție, cu patru birouri, unde stau colegele procurorului. Biroul ei e lângă ușă, iar pe scaunul din fața lui stă Beatrice, auditoarea din ziua precedentă, care a ajuns înaintea noastră.

Primul lucru pe care-l observi când intri e un fel de liană agresivă care a crescut de-a lungul peretelui de lângă ușă, apoi s-a târât pe încheietura dintre perete și tavan câțiva metri buni, până deasupra biroului de la geam. E planta lui Corsei Vultureanu, care pornește dintr-un ghiveci de lângă calculatorul ei odată alb, astăzi gălbui-bolnăvicios. „E o plantă despre care toată lumea spunea c-o să moară și uite cât s-a făcut!”, exclamă mândră în timp ce colegele ei chicotesc. „Nu-i face bine nici lumina, se usucă la soare. Supraviețuiește singură. Nu știu cum se cheamă. E o plantă-funcționar.”

Pe birou are trei seturi de acte așezate unele lângă altele și un vraf nu foarte înalt de dosare. „Astea sunt calculatoarele cele noi”, arată spre desktop și își dă ochii peste cap. „Cele mai noi din sistem!” Spune că, dincolo de sarcasm, al ei e funcțional. „Am colegi care aproape că nu mai pot să lucreze. Când se blochează calculatorul, îmi vine să mușc din tastatură, dar nu se întâmplă atât de des.”

Lângă birou, pe jos, mai e o cutie cu dosare. Pe un dulăpior scund sunt niște flori galbene uscate, o altă plantă moartă în ghiveci, șervețele și săpun lichid. Între biroul ei și cel al colegei de la geam, pe un panou mic de plută, sunt câteva liste printate și o cartolină cu mesajul: „Be happy for this moment, this moment is your life”.

Că magistrații și, în general, funcționarii publici din România lucrează în condiții dificile poate nu e o surpriză. Am ajuns să asociem instituțiile de stat cu clădiri comuniste, birouri înghesuite și teancuri de dosare prăfuite. La mijloc de mai, însă, s-a întâmplat ceva neașteptat. Un procuror a dat în judecată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru condiții de muncă improprii și a câștigat, deși decizia nu e definitivă. Presa a scris că procurorul s-ar fi plâns de dimensiunea biroului pe care-l împarte cu colegii. Instanța i-a acordat 14.400 de euro ca prejudiciu moral, adică 400 de euro pentru fiecare lună de muncă în condiții neconforme.

„Este un act de curaj și mi se pare foarte tare că oamenii au început să ia măsuri și să-și ceară drepturile”, a spus Corsei Vultureanu când a aflat decizia. Nu știe îndeaproape cazul acelui coleg, dar știe povești de la alți magistrați. O fostă colegă din INM, care a ajuns la o instanță mică din provincie, i-a spus că în primele două săptămâni plângea în fiecare zi. „Aveau birourile într-o clădire veche, insalubră. Erau la demisol, unde era igrasie și circulau șobolani.” Până la urmă, și-a mobilizat colegii și au petrecut câteva weekenduri curățând și văruind clădirea, pe banii lor.

„Eu mă simt norocoasă. Când am intrat în parchet și eram cinci-șase oameni în birou, am zis «parfum!»”, deși în spațiile dintre birouri nu încape decât un om în picioare, iar audierile au loc tot acolo. Cel mai simpatic e când doi-trei procurori trebuie să audieze persoane în același timp – ceea ce nu se întâmplă des. „Am instituit regula prin care lipim un bilețel pe ușă și scriem «Se audiază. Vă rugăm, nu intrați». Și colegii așteaptă sau, dacă intră, nu fac zgomot.”

Cel mai frustrant aspect al muncii i se pare hârțogăraia. „Plimbăm hârtii non-stop.” Dacă primește o cerere prin e-mail, o scoate la imprimantă, o trece în registru cu pixul, apoi intră pe circuitul semnăturilor și aprobărilor. „Sunt săptămâni întregi pierduuute”, spune cu disperare.

Introducerea ECRIS, registrul electronic al dosarelor, ar trebui să ușureze viața magistraților. Nu e echivalentul unui dosar electronic, însă poți vedea parcursul unui caz, părțile implicate, motivul pentru care s-a deschis dosarul. În ceea ce privește instanțele de judecată, programul e funcțional, însă la parchete e „work in progress”, spune Corsei Vultureanu. Altă problemă de care se lovește des e interacțiunea cu alte instituții ale statului, când le cere acces la informații. Procedura e la fel de birocratică: procurorii fac adresă scrisă, semnată, trimisă, întoarsă. Uneori așteaptă și două luni pentru ceva ce ar putea fi trimis electronic în câteva ore.

Că tot vorbim de registre și hârtii plimbate, procurorul iese din birou pentru niște drumuri pe la șefi și grefieri, așa că rămân cu Beatrice. Aflu că e în anul I la INM și e tot din Botoșani. Era hotărâtă să devină judecător, dar acum că a făcut practică la Corsei Vultureanu, se mai gândește. I-a plăcut la audierea de la secție, pentru că n-a mai văzut așa ceva până acum. Pe Corsei Vultureanu o consideră „open-minded” și apreciază că nu le-a ignorat în timpul practicii pe ea și pe Isabela, care ni se alătură pe parcursul discuției.

Vorbim un pic despre dezbaterea de ieri legată de fata de 18 ani și spune că-i înțelege și pe polițiștii care vor să aplice măsuri privative mai des. „Mă gândesc că e frustrant, din perspectiva lor, să se ocupe de aceleași sesizări, din cauza acelorași suspecți, să facă acte de fiecare dată și să nu vadă niciun efect al muncii lor”, îmi explică. „Dar sunt de acord cu Arina că nu era de arestare.”

Isabela e din Pitești și e tot anul I; mă întreabă ce vreau să arăt în material. Nu sunt obișnuite să cunoască jurnaliști – inclusiv formarea de care au parte la INM le ține departe de reprezentanții mass-media, prin conduita pe care le-o insuflă și codul deontologic strict. Le explic că vreau să scriu despre cum muncesc procurorii și cum arată viața lor dincolo de scandaluri și clișeele „procuror-salvator” sau „procuror-abuzator” pe care le vezi la TV. Se gândește puțin. „Asta e util, pentru că oamenii nu înțeleg”, spune ea, iar Beatrice dă din cap resemnată. „Nu înțeleg că magistrații au sute de dosare, nu înțeleg cum e să treci prin ele.” Adaugă că mulți magistrați nu vorbesc despre munca lor pentru că sunt reticenți, nu pentru că n-ar avea voie.

„Oamenii nu înțeleg nici cât am muncit noi să ajungem aici și suntem abia la jumătatea drumului”, o completează Beatrice.

Mă întreabă dacă m-a surprins ceva zilele astea. Le spun că am realizat, mai clar ca oricând, că procurorul e parte dintr-o echipă, dintr-o rețea, dintr-un sistem birocratic și că nu mișcă nimic doar din voința lui, ceea ce nu validează criticile din partea inculpaților sau politicienilor.

„Exaaaaact”, spune Beatrice ușurată. „N-are niciun sens ce spun ei, dar tocmai pentru că specificul muncii nu se vede, e ușor să inventezi.”

Mai târziu, îi povestesc lui Corsei Vultureanu despre discuția cu fetele și ne întoarcem la problemele din sistem. Ea rămâne optimistă. „Tragem, se mișcă, oamenii vor, INM formează câte 200 de magistrați pe an care intră în sistem cu valori comune, cu dorință de muncă. Suntem printre cele mai reformate domenii în România. Nu e perfect. E departe de a fi perfect, dar există un progres care ar fi păcat să fie dat înapoi.”

Regresul menționat de Corsei Vultureanu își are originea în avalanșa de modificări legislative din ultimii doi ani și jumătate, multe dintre ele cu impact direct asupra muncii procurorilor. La început de 2017 a fost OUG 13, care dezincrimina abuzul în serviciu sub un anumit prejudiciu, însă ordonanța a fost abrogată. Au urmat modificări la cele trei legi de bază ale organizării justiției în România, după scandaluri și comisii speciale în Parlament care s-au întins pe aproape un an întreg. Printre cele mai controversate modificări, față de care magistrați din toată țara și-au exprimat dezaprobarea, a fost înființarea unei secții speciale de investigare a infracțiunilor comise de magistrați, în Parchetul General.

„A fost o surpriză totală, pentru că, la facultate, când înveți despre legiferare și procesele de reglementare a unor domenii, ți se spune că ele vin pentru a reglementa o problemă gravă”, spune Corsei Vultureanu. Și ea, și alți colegi din magistratură, simt că înființarea secției nu a fost necesară și „dă impresia că în justiție ar fi plin de infractori”.

Sute de magistrați, printre care și Corsei Vultureanu, au protestat față de modificările legilor justiției. Ea s-a alăturat grupului de pe treptele Palatului de Justiție din Capitală cu soțul și copiii, încă de pe vremea când Cosmin avea câteva luni. O imagine cu ea și Clara de la unul dintre proteste a fost share-uită de sute de ori după ce fostul ministru al sănătății Vlad Voiculescu a postat-o pe Facebook: era decembrie 2017, era îmbrăcată într-un palton galben și stătea pe jos pe treptele Palatului cu o foaie în mână pe care scria jurământul depus de magistrați („Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuțiile cu onoare, conștiință și fără părtinire. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”), iar Clara se cuibărise lângă ea.

Anul acesta, Guvernul a dat o nouă ordonanță de modificare a legilor justiției, deși Comisia Europeană a criticat practica modificării legilor prin ordonanțe de urgență. Asociațiile magistraților au spus că această metodă, fără consultări cu practicienii, fără transparență și ignorând recomandările instituțiilor europene contribuie la „dezastrul din justiție”. Au adăugat că guvernanții fac experimente pe domeniul justiției, ceea ce duce la blocaje în activitatea magistraților.

OUG 7, adoptată în februarie, oferă o autonomie și mai mare secției de investigare a magistraților, scoțând-o de sub controlul ierarhic al Procurorului General. „Când dai foarte multă putere unor oameni puțini, acei oameni sunt mai ușor de influențat decât un corp întreg de magistrați”, spune Corsei Vultureanu, amintind că înainte de crearea secției, magistrații puteau fi anchetați de parchete din toată țara, inclusiv de DNA. Acum vor fi anchetați de 15 oameni.

Iar pe final de aprilie, majoritatea parlamentară și-a îndeplinit un vis de aproape un an și jumătate, adoptând modificări la Codul Penal prin care au redus termenele de prescripție (datele la care „expiră” infracțiunile și se șterg din catastif), au introdus circumstanțe atenuante pentru inculpații care returnează prejudiciul creat și au redus pedeapsa pentru abuz în serviciu în anumite cazuri. Asociațiile profesionale din justiție au criticat măsurile. „Constatăm că în mare parte acestea nu au nicio legătură cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională”, au scris Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor și Asociația Forumul Judecătorilor, „fiind însă o schimbare drastică și nejustificată a modului în care legiuitorul înțelege să creioneze politica penală a statului”. Magistrații au mai scris că modificările par să ajute anumite persoane să evite tragerea la răspundere în fața legii.

---

Dacă munca o ține în priză, Corsei Vultureanu are o viață personală cel puțin la fel de încărcată. Recent, a apărut în filmul Oamenii dreptății, inițiat de comunitatea Leaders for Justice (LfJ) a Fundației Konrad Adenauer, în care a vorbit despre fața umană a juriștilor. Ea a făcut parte din a doua generație a programului, acum opt ani, și a rămas apropiată de comunitatea de aproape 200 de magistrați, avocați, polițiști sau notari. Scopul LfJ este să creeze lideri care să îmbunătățească justiția și să-și asume un rol activ în societate, prin care să exprime valorile statului de drept.

Corsei Vultureanu găzduiește uneori întâlniri ale comunității, în care discută evenimente viitoare sau alte idei de proiecte civice. Asta s-a întâmplat și la mijlocul lui aprilie, când cinci absolvenți, un membru al generației actuale și coordonatorul programului, Doru Toma, s-au strâns în apartamentul procurorului.

Acesta e delimitat între zona copiilor – dormitorul Clarei și al lui Cosmin, cu numele lor desenate pe ușă, și o altă cameră plină cu jucării și mobilier în miniatură – și zona adulților, sufrageria și dormitorul părinților. Separarea e însă șubredă cu doi copii mici în casă. Sufrageria, unde are loc ședința LfJ, e o cameră pătrată ce comunică cu tot restul casei și conține două biblioteci pline cu cărți, o plantă-funcționar mai mică decât cea din biroul procurorului, un colțar portocaliu și o masă neagră sub care mai sunt câteva cutii cu acte și cărți. Corsei Vultureanu a pregătit platouașe cu brânză, mezeluri, roșii și alte snacks-uri. Discuțiile sunt întrerupte adesea de Clara, proaspăt sosită de la balet într-un tutu roz, și de Cosmin, dar par cu toții obișnuiți.

Theo, polițist, din generația lui Corsei Vultureanu, le amintește că, la final de iunie, are loc un training pe care el îl va organiza. E un tip de proiecte pe care absolvenții LfJ le fac din proprie inițiativă odată ce termină programul. Generația lor a setat un standard înalt, mi-a povestit Toma. Ei au făcut un proiect numit Busolă în Carieră, de internshipuri „pe bune” pentru studenții la Drept, care au fost plasați la diverse instituții juridice: case de avocatură, ministere, parchete. Tot generația a doua, împreună cu primii absolvenți LfJ, au pus bazele asociației Lider Just, prin care membrii comunității derulează proiectele pe care le gândesc. Când au o idee, ei aplică conceputul BUFU: by us, for us. Dacă vor să învețe abilități noi, trebuie să creeze ei cadrul pentru asta. Așa au ajuns să organizeze seri cu vorbitori de la instituții ca DNA sau Curtea Constituțională, cu jurnaliști de investigație, cu traineri de dezvoltare personală, societate civilă sau marketing. Cel mai recent le-au avut invitate pe Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață, care ridică primul spital de oncologie și radioterapie pediatrică din România. 

Când Theo continuă discuția despre eveniment aducând vorba de cazări, colegii lui își dau seama că vrea să-l extindă.

„Vrei să faci un weekend întreg? Zi așa”, îi spune fosta lui colegă de generație.

„Te ocupi, Theo, cu cazări, cu chestii”, îl avertizează și Toma.

„Nu e cu să se”, amintește Corsei Vultureanu și râd cu toții. Să se e unul dintre lucrurile cel mai disprețuite în comunitatea lor.

„Am înțeles”, revine Theo după chicoteli, „dar ideea era să am un feedback de la voi”.

Colegii îi spun că toată lumea înțelesese că e vorba de un eveniment de câteva ore și că s-ar putea să scadă numărul de participanți dacă îl extinde. Corsei Vultureanu tranșează situația: „Dacă ar fi să supunem votului, cine preferă două zile?”. Nu se ridică nicio mână.

„Ia feedback-ul”, îi spune ea asertiv lui Theo. „Hai să mergem pe varianta cu o zi și vedem ce iese.” Între timp, Cosmin trage de ea. „Dacă vrem să facem, putem să găsim niște traineri – și mă bag și eu – undeva în toamnă. Stai, uite, iubire. Ia o roșie. Roșie. Îți place. Și e altceva, lumea va fi pregătită.”

Gașca vrea să recapituleze ce subiecte mai au de discutat, dar agenda a fost mâzgălită de cel mic. Întâlnirea devine din ce în ce mai gălăgioasă pe măsură ce copiii își pierd răbdarea, iar adulții își pierd vocea. Dintre toți, Corsei Vultureanu pare cea mai adaptată la haosul din jur și reușește să rămână calmă și atunci când Cosmin varsă apă lângă un telefon („Ai vărsat apă aici? Splendid.”) sau când îl apucă un tantrum și se trântește pe podea, zbierând aparent fără motiv („Lasă-l, lasă-l”, îi spune calmă lui Theo, „he’ll be better soon”.) Iar dacă Clara a rezistat vreo jumătate de oră jucându-se singură în camera ei, acum face turul mesei și vrea să discute cu prietenii mamei. După vreo două ore, întâlnirea se încheie și juriștii se revarsă, rând pe rând, pe scările blocului.

Când Clara și Cosmin erau mai mici, Corsei Vultureanu a făcut un pas în spate din asociație, deși își dorea să fie alături de comunitate. Dar una dintre regulile LfJ este să le lase oamenilor libertatea să-și trăiască propriile vieți, să dispară perioade mai lungi de timp, și să știe că sunt bineveniți înapoi. „De când au crescut copiii, e foarte prezentă, așa cum o vezi, cu un copil într-un braț și altul de mână”, povestește Toma, care o apreciază pentru că are genul de energie care „încheagă, nu dezbină”. 

S-a implicat cu aceeași energie și în filmările pentru Oamenii dreptății. Ideea i-a venit colegei ei din LfJ, judecătoarea Veronica Sîrbu de la Judecătoria Sectorului 4, pe care o cunoaște încă din facultate. În toamna trecută, pe când erau la un forum în Republica Moldova cu juriștii moldoveni care fac parte din programul LEAD, extensia de peste Prut a LfJ, s-au uitat seara la un episod din Privind în suflet, o serie de interviuri cu judecători olandezi. „Am văzut că cei din jur reacționau foarte surprinși: că sunt atât de deschiși, că vorbesc atât de natural, că par atât de normali. Și am luat-o într-un fel personal pentru că «noi de ce n-am putea face asta?»”, s-a întrebat Sîrbu și s-a gândit că, dacă nu o fac ei, alții le vor spune mereu povestea. După film, le-a spus lui Toma și Corsei Vultureanu de idee. „Le-am zis «vorbesc serios, de săptămâna viitoare căutăm regizor».” Nu a fost nici acolo cu „să se”. Au întrebat pe grupul comunității cine vrea să fie intervievat pentru a arăta fața umană a justiției și s-au voluntariat 13 juriști, printre care Sîrbu și Corsei Vultureanu. Filmul, de 55 de minute, este pe social media, spart în clipuri de câte 2—3 minute, în funcție de anumite teme: empatie, mituri despre justiție, reguli încălcate, avalanșa de modificări legislative etc. Dorința lor e să spargă bula din care fac parte și să ajungă la cât mai mulți oameni care nu știu mare lucru despre justiție.

---

A doua seară, revin acasă la Corsei Vultureanu pentru a-l cunoaște pe soțul ei, Mihai, care lipsise de la întâlnirea LfJ pentru că avea program la sală – și el, și soția lui își programează astfel de activități pentru sine. Sunt împreună din 2012, s-au căsătorit un an mai târziu, iar Clara a apărut după încă un an. Mihai lucrează într-o companie ca analist de prețuri, deși a terminat Filosofia.

În timp ce familia ia masa în sufragerie – pe rând, întâi Clara și Cosmin, apoi mama și tata, care anterior supravegheau copiii să nu îndese mâncare în chiuvetă și să nu-și scoată vreun ochi cu furculița –, pe fundal se aude un jazz instrumental. Clara mănâncă salată de ton cu porumb, iar Cosmin își bagă mereu mânuțele în ea pentru a-i fura boabele.

„Pot să dau astea la o parte, Arina? Să strâng puțin masa”, o întreabă Mihai după ce termină. „Și pot să ies la o țigară pe balcon?”, ne cere voie amândurora și îl lăsăm.

Corsei Vultureanu e așezată pe o treaptă care duce spre hol și îi decupează Clarei niște haine de hârtie pentru păpuși. Când era copil, bunica ei era croitoreasă, iar ei îi plăcea să se joace cu foarfece „din alea mari”. Nu voia însă să-i urmeze exemplul. „Eu voiam să mă fac musafir, mi se părea cel mai tare lucru ever. Te duci în vizită la oameni, ei strâng după tine și după aia te duci acasă și te culci!”

„Te-ai făcut musafir nepoftit”, râde Mihai întorcându-se în cameră.

„Da, dar nu mă tratează nimeni cu nimic când mă duc nepoftită”, suspină Corsei Vultureanu.

Vorbesc cu Mihai despre știrile zilei, despre justiție și îmi dau seama că îi e greu să fie un om cu multe idei și păreri, pe care trebuie să și le cenzureze pentru că e soțul unui magistrat. E la curent cu tot ce mișcă, are opinii despre lustrație, despre Revoluție, despre tehnicalități și proceduri, dar nu și le poate exprima public, așa cum nu poate nici ea. Singurele momente în care se pot manifesta mai vizibil sunt protestele magistraților, la care au fost împreună.

„Cum e când Arina face parte din sistemul ăsta tulburat de scandaluri și presiuni?”, îl întreb.

„Nu știu cât de deschis pot să fiu”, se uită zâmbind spre ea. Îmi povestește că, înainte să-și cunoască viitoarea soție, în urmă cu mulți ani, avea o părere proastă despre magistrați și și-a convins un prieten din studenție să nu dea la INM, pentru că i se părea un sistem „mocirlos”. Pe soția lui a cunoscut-o prea târziu: ea deja era în anul I la Institut și se pregătea să devină procuror. „Mi se părea că intri într-un sistem din care nu ai cum să ieși stând drept. Credeam că se va duce acolo pentru a face ceva foarte frumos și va fi pusă în situația de a face ceva foarte urât.” Dar țara era în schimbare, intrase în UE și, încet-încet, Mihai și-a schimbat părerea. Iar în ultimii ani, și-a mai schimbat-o o dată. „Nu mai am aceeași încredere azi. În contextul ăsta, nu sunt încântat că soția mea e procuror.”

Nici ei nu îi este mai ușor. Conform Codului deontologic al magistraților și legii de organizare a profesiei, nu poate să-și exprime opțiunile politice, să vorbească despre dosare nesoluționate, să discute despre integritatea colegilor ei sau să participe la proteste care au un substrat politic, ideologic. „Pot să spun că o modificare legislativă, din perspectiva mea, nu e conformă cu Constituția, cu CEDO. Că aduce atingere statutului meu de magistrat. Dar dacă nu-mi place mie ca politică penală a statului, atunci e discutabil.”

Instabilitatea din justiție din ultimii ani și presiunile resimțite de magistrați i-au făcut să se gândească pentru prima oară la plecarea din țară.

„Eu încerc să-l conving să emigrăm în Papua Noua Guinee”, declară procurorul cu foarfeca-n mâini. 

„Să locuim într-un trib și să nu mai existe nici legi de circulație”, îmi explică Mihai, „nici măcar semafoare”.

„Numai legi deschise, simple”, îl completează soția.

„Lucrurile sunt extrem de simple și de clare”, spune Mihai, posomorât. „Pentru mine, ce s-a întâmplat după Revoluție se traduce în: ne îndreptăm către Est sau către Vest? Însă niciodată nu am avut variante reale pentru Vest.” Ar vrea ca oamenii de aici să realizeze că se află într-un moment istoric, decisiv și să își susțină punctele de vedere, să fie mai implicați civic, să lupte pentru viitorul copiilor lor. „Despre asta ar trebui să fie politica.”

Pentru că vorbim despre eficiența justiției în România și dacă este respectarea procedurilor suficientă pentru a face dreptate, ne întoarcem la cazul fetei de 18 ani, de la secție.

„E suficient s-o lași să plece acasă?”, întreb din nou.

„Puțină lume vede echilibrul între nevoia victimei de a i se face dreptate și posibilitatea de reintegrare socială a făptuitorului”, răspunde procurorul. Pare că răspunde, poate fără să-și dea seama, acuzațiilor aduse procurorilor de marii inculpați din dosare DNA, care se plâng de ani de zile pe la televiziuni că sunt hărțuiți. Așa a apărut OUG 13 din februarie 2017, a cărei motivație era că în România nu se respectă prezumția de nevinovăție. Iar vara trecută, la marele miting PSD din Piața Victoriei, liderul de partid Liviu Dragnea făcea procurorii „corupți” și „staliniști” care abuzează legile și ascultă ilegal cetățenii.

„Dacă te uiți acum la știri, plouă cu controale judiciare în situații grave. Sentințele pe care le dau judecătorii sunt aproape toate cu suspendare. Arina Corsei Vultureanu are 30 de ani, doi copii și 700 de dosare de soluționat. Arina Corsei Vultureanu are 30 de ani, doi copii și 700 de dosare de soluționat. Nevoia victimei de a i se face dreptate este goodbye”, observă Corsei Vultureanu, fără să menționeze vreun caz concret. I se pare că mulți inculpați, din dosarele care ajung la secția ei, recidivează tocmai pentru că nu simt mâna aspră a legii și nu învață să se întrețină altfel decât prin infracțiuni.

O întreb dacă a da cuiva o sentință minimă sau un control judiciar e suficient pentru a face nu doar dreptate, ci pentru a te asigura că persoana aia – dacă provine dintr-un mediu defavorizat – are o șansă la reintegrare.

„Înseamnă că-i dai mai multe șanse”, îmi dă replica. „Cei care se întorc în libertate și nu recidivează sunt foarte tari și de apreciat, dar sunt puțini. Mai mult de atât nu-mi dau seama ce am putea face: sunt programe de educație în penitenciare, sentințele sunt mici, ai recursul compensatoriu.”

„Nu e o soluție să intervii mai mult în viața lor și să-i scoți din mediul în care recidivează?”, o întreb.

„Cu ce drept, mai ales la minori? Mi se pare foarte dur să zici că știi tu mai bine pentru ei.”

„Nu vorbesc de minori, vorbesc de fata de 18 ani. Să-i dai o șansă să iasă din mediul în care se va întoarce.”

„Fata aia are toate șansele să iasă de acolo dacă într-adevăr ar vinde flori. Pentru ea e clar că e mai simplu să nu facă asta”, e de părere procurorul. Mai stă un pic pe gânduri și completează: „Îți înțeleg cumva dilema. O mai ții minte pe polițista de la secție? Care povestea despre bunica aceea care mințea în legătură cu nepoata ei care furase? Ne întâlnim cu genul ăsta de comportament zi de zi, dacă nu de mai multe ori pe zi. Și cu genul ăsta de drame și de vieți distruse de oameni cărora nu le pasă: după mine, potopul. Și te doare, pentru că e clar că balanța dreptății e al naibii de strâmbă. Eu trag să fie egalitate în balanță”.

În alte țări, ca SUA, autoritățile au găsit soluții complexe pentru reintegrare, respectiv centre comunitare corecționale unde adolescenții și tinerii cu cazier din cartiere defavorizate sunt sprijiniți să-și schimbe viața și nu doar să nu mai comită infracțiuni, ci să nu-și mai dorească asta. E o intervenție pe termen lung și costisitoare pentru stat, dar un articol publicat de Harvard Kennedy School anul trecut arată că încep să dea roade. La noi, însă, nu există astfel de centre care să facă o punte între cartiere și autorități. În orice caz, responsabilitatea reintegrării nu pică nici în alte țări doar pe polițist sau procuror.

Soluția se învârte în jurul educației, sunt de părere și procurorul, și soțul ei. De asta, ea se implică în proiectele de educație juridică ale LfJ, merge să vorbească cu liceenii prin țară despre drepturi și obligații, iar în anii trecuți a ținut un curs de dezvoltare personală la INM, a cărui programă a creionat-o ea după modelul sesiunilor de training din programul LfJ. E ceea ce poate să facă pentru și în afara unui sistem prost sincronizat cu alte instituții, care abia începe să înțeleagă importanța unor soft skills precum comunicarea, empatia și munca în echipă. Nu mută munți, dar pune umărul.

Astăzi, când vorbim despre bine și rău, corect și incorect, ce-ar trebui „să se facă” și ce nu, cu toții ne uităm spre sistemul de justiție – fie la polițiști, fie la magistrați. Avem o nevoie naturală ca echilibrul strâmbat de infracțiuni, de oameni pe care-i considerăm imorali, să fie restabilit întocmai, nu doar la nivel material. Dai banii furați înapoi, dar trebuie să ne asigurăm că simți și asprimea pedepsei, că ți se dă o lecție, că victimele simt că li se face dreptate. Apoi, pedepsim infractorii, dar dacă aceștia provin dintr-un mediu dificil sau sunt foarte tineri, trebuie să-i salvezi și reintegrezi.

Însă magistratura pe care o avem în lumea civilizată se limitează la texte legislative și la proceduri, la o conduită respectabilă la care e normal să ne așteptăm din partea celor din sistem, la imparțialitate și lipsă de patimă. Asta în cele mai bune cazuri. Până la „dreptate” cu D mare, ne mănâncă dosarele cu șină, ne spânzurăm cu sforile cu care sunt legate actele și punem otravă de șobolani pe la colțuri. Poate o descriere mai corectă a sistemului ar fi nu „de justiție”, ci „de justiție, în măsura în care se poate și în limitele legilor scrise pentru țara asta”.

Corsei Vultureanu înțelege asta. Știe, în contextul de mai sus, cine e și ce vrea ca oamenii să înțeleagă despre ea: „Că sunt un funcționar în slujba statului. Că am învățat mult. Că jobul meu e să restabilesc echilibrul acolo unde el a fost strâmbat. Că fac maximul posibil ca să fac dreptate. Că sunt de bună credință”.

Pentru a le proteja identitatea, numele copiilor au fost înlocuite.