Dezvoltare versus sustenabilitate la sat

Tibor Hartel, 41 de ani, este ecolog și conferențiar la Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca. S-a născut la Sighișoara, dar, ca mulți copii din jurul lui, și-a petrecut vacanțele alături de bunici, la țară. Stătea cu ei la fân, iar în lunile de vară păzea recoltele de urși. În acei ani și-a format pasiunea pentru natură, care a devenit parte din identitatea lui. A studiat biologie la UBB, iar specializările lui sunt: ecologia amfibienilor, sisteme social-ecologice și ecologia și conservarea peisajelor tradiționale. Face parte din echipe de cercetare internaționale care studiază dimensiunea socială și economică a utilizării pășunilor. 

De-a lungul anilor a cercetat importanța diversității în peisajele naturale, necesitatea conservării pășunilor din Transilvania și dispariția arborilor bătrâni din România. A inițiat Arbori Remarcabili, o platformă care cartografiază arborii bătrâni din întreaga țară și a colaborat cu fotograful Florin Ghenade și Galeria Posibilă la Arbori Bătrâni, un proiect fotografic care spune povestea mai multor arbori seculari din România. 

Am discutat cu Hartel ca să încerc să înțeleg unde eșuăm ca societate când vine vorba de natură, ce înseamnă progresul și cu ce probleme ecologice se confruntă România. Interviul a fost editat pentru claritate.

Ce este un ecolog?

Ecologul în esență este interesat de funcționalitatea ecosistemelor. Ecosistemele sunt, foarte scurt definite, ansambluri de specii care interacționează între ele și cu mediul neviu. Un ecolog seamănă cu un medic. Medicii studiază organismul uman de la celule, la organe, la sisteme, să vadă cum funcționează, cum reacționează la condiții de stres. Pe mine mă interesează, de exemplu, modul în care influențează condițiile locale și de peisaj distribuția organismelor în spațiu. De ce anumite organisme sunt mai multe aici și mai puține acolo, cum apar speciile invazive. Un medic bun îți ghicește destul de bine cam care e cauza plauzibilă a unei boli. Așa fac și ecologii: merg și îți trag o diagnoză asupra peisajului – Aveți grijă că asta nu merge spre bine.

Tu la ce te uiți când faci o diagnoză a peisajului?

Specialitatea mea sunt pășunile cu arbori. Pentru mine peisajul înseamnă peisajele pășunate cu oi, cu vite. Eu mă uit la cât de intens este pășunatul, pentru că asta deja arată eroziunea solului. Apoi mă uit la cât de frecvent sunt arborii presărați în peisajul pășunat, dacă sunt grupați, dacă există pâlcuri, mărăcini, tufe. Mă mai uit la arborii bătrâni, în mod special, și la cei uscați, căzuți la pământ. Prin Transilvania am studiat pășunile cu arbori și am văzut că, datorită acestor elemente structurale: vegetație lemnoasă, arbuști și arbori în diferite condiții, pășunile pot avea biodiversitate foarte mare. Sunt peisaje care funcționează pentru om și pentru natură. 

Cum au evoluat pășunile în România?

Pășunatul a fost în toată Europa un element de bază al economiei locale, este cea mai ancestrală activitate a europenilor. Pășunile au valoare de identitate ecologică, dar și culturală, pentru că și oamenii le pot crea prin activitatea lor. Marea schimbare a fost în secolul al XVIII-lea, când Europa s-a urbanizat brusc, populația a crescut, necesitatea pentru spațiu și resurse a crescut exploziv și atunci trebuia producție multă. Atunci s-a dezvoltat și silvicultura ca mod de administrare a pădurilor pe baze științifice, ca să maximizeze producția, iar inerția acestei idei există și azi. 

Astăzi însă suntem în situația în care atât silvicultorii, cât și agronomii, antropologii și economiștii trebuie să regândească un pic acele paradigme care s-au fixat în ultimii 150 de ani. Deja nu mai este vorba doar de producție în sine. Este vorba de reziliența peisajelor ca ecosisteme, de navigare a problemelor, de a-ți menține integritatea și identitatea. Acum încercăm să oprim supraproducția. Există foame și deșeuri alimentare în același sistem. De ce să mai cresc producția, când nu lipsa producției cauzează foamea? 

Noi nu trebuie să gândim alb și negru. Intensificând este ca atunci când tu lucrezi foarte mult să câștigi foarte mulți bani, dar după aia mori, crăpi, pentru că organismul tău nu te mai ajută. Ideea este să avem grijă ca risipa să scadă și să ajungă hrana unde trebuie. Acestea ar trebui să fie mecanismele unei producții sustenabile: nu doar producția în sine, ci și distribuția hranei. 

Cum e starea pășunilor acum în România?

Proastă. Suprapășunare peste tot, într-un cuvânt. Se pășunează cu prea multe oi și nu se ia în considerare faptul că se erodează tot și se face praf. Singurul lucru ce contează e să produci din ce în ce mai mult, să ai cât mai multe animale. Nu există nicio lege care să-ți spună: nu ai voie pe un tip de peisaj să pășunezi cu mai mult de nu știu câte unități de animale și asta e o problemă.

De ce e suprapășunarea o problemă? Ce riscăm?

Trecerea la un pășunat intensiv cu oi este un factor foarte important în scăderea biodiversității și a erodării ecosistemelor. Practic peisajele sunt deșerturi în devenire, pentru că oile rad totul și fac asta intens, astfel încât vegetația nici măcar nu mai are timp să-și revină. Apare o vegetație rasă, deja expusă unor variații climatice extreme. De exemplu, vine o ploaie torențială extremă care cade pe o pășune deja erodată, după care vine o secetă, după care vine oaia și rade tot ce a mai rămas. Și totul devine o zonă aridă unde plantele care se prind nu mai sunt valoroase economic. Prin urmare, suprapășunarea ar fi o problemă și în condiții climatice stabile, dar faptul că instabilitatea climatică e din ce în ce mai mare agravează problema. Sunt cercuri vicioase care interacționează și noi ne comportăm de parcă totul ar fi normal.

Care ar fi minimele reglementări care ar trebui introduse privind pășunatul? 

În funcție de condițiile bioclimatice ar trebui promovate anumite tipuri de animale și densități. E foarte greu să spun un răspuns universal valabil, pentru că așa ceva nu există. România are foarte multe regiuni biogeografice, de exemplu o anumită unitate vită mare [unitate de măsură standard pe baza necesarului de hrană al fiecărei specii de animale] funcționează în Carpații Estici, undeva, pe o pășune montană, dar nu funcționează mai jos, unde deja productivitatea e poate mai mică. Trebuie contextualizat pășunatul.

Ar trebui păstrată vegetația lemnoasă. În acest moment nu se regenerează activ, nu există o lege care să stipuleze că tu ești obligat să ții, hai să zicem, până în 20 de arbori pe hectar sau să ții zonele umede pe pășuni, pentru că zonele alea umede țin apa în pășune și ajută vegetația să se regenereze. Apoi ține elementele de vegetație care nu produc nimic, în sensul clasic, cum ar fi arborii bătrâni scorburoși, pentru că o să continue să atragă specii rare și vor ține biodiversitatea ridicată.  

Cum e pășunatul reglementat în alte țări?

Nu e diferit, suprapășunatul e o problemă în mai toate țările. E și mai rău în alte țări, ca Germania sau Marea Britanie, unde se folosesc și chimicale în mod intens pentru a spori creșterea vegetației și se ajunge, astfel, la niște pășuni de tip gazon. La noi există suprapășunare, dar mulți nu au încă banii necesari să pună atâtea chimicale în pământ. 

Ce se întâmplă cu pășunile abandonate de oameni, pe care vegetația e lăsată să crească în voie?

E rău. S-a demonstrat că dacă tu abandonezi pășunatul sau cositul și îți cresc acolo arbori în densități mari, după ce îi tai, nu mai ai aceeași densitate de pășune și fâneață ca înainte. E prea întuneric ca iarba să crească printre arbuști. Apoi, dacă tai arbuștii, rămân cioatele care ies din pământ, sunt tari și, dacă oile trec pe acolo, se rănesc. Eu nu zic că trebuie să suprapășunezi, ci că pășunea e bine să fie continuată, nu abandonată, pentru că poate numai peste 15 ani se reformează economia pășunii. În perspectiva oamenilor, abandonul acestor pășuni este semnul ignorării. Sunt cei care trăiesc această tragedie socială a depopulării unui sat care a fost o dată viu, frumos și vibrant, și care văd cum pădurea vine aproape de sat și invadează toate acele spații unde înainte erau vaci. Aici e mult mai mare tragedia decât cea pe care o simt eu când mă duc de la oraș și zic: „mamă, ce fain sau urât e peisajul ăla”. 

Cum s-a construit mentalitatea că natura e ceva ce trebuie administrat?

Eu cred că există chiar și la bunicii noștri, care trăiesc aparent în armonie cu natura. Omul s-a dezvoltat în natură, unde mult timp a simțit și a conștientizat mai mult deserviciile ei, decât serviciile. De exemplu: animale sălbatice, spirite, tot felul de răutăți acolo prin pădure. Muma pădurii vine tot din sălbăticia asta potențial periculoasă, necunoscută. Atunci apare inerția: noi trebuie să cultivăm natura, să o facem prietenoasă, să facem ordine pe când ei [bunicii] nu au conștientizat că resursele capitalului natural pot să dispară, pentru că nu au fost în situația asta. Noi suntem printre primele generații în care oamenii de rând simt erodarea capitalului natural. E ceva de genul: nu-ți apreciezi sănătatea decât când nu o mai ai. 

Peisajele din țara noastră se schimbă și sudul României trece prin transformări. Agricultura la scară mare a modelat peisajele și a dus la defrișări. Tu cum vezi viitorul zonei, ce ar trebui să ne îngrijoreze?

Asta e o problemă care ar trebui să ne îngrijoreze pentru că predicțiile nu sunt extrem de optimiste. E foarte îngrijorător să vezi în arșiță mii de hectare fără un arbore și între parcelele mari de teren câte un om cu doi cai slabi. Vezi mizeria umană, care coexistă cu producția aia enorm de mare. Acolo este o problemă socială majoră și economică. Deja simți inegalitatea în aer. Cum comunitățile locale sunt perdanții și cum câștigă unii de prin jur.

În deșertul ăsta în formare care este sudul României, ce faci cu comunitățile de acolo? A trăi într-un sătuc înconjurat de mii de hectare de teren arabil folosit intensiv îți erodează toate aceste opțiuni, te face vulnerabil. Trebuie readusă pădurea acolo, cât se poate de repede. În zonele României unde vegetația nativă este diversificată, oamenii pot să facă turism ecologic, branduri locale pentru produse. Au mai multe opțiuni, au resurse alternative de apă, de hrană. 

Adică tu nu vezi ecologia și interesul pentru natură în cheia asta foarte bucolică, în care omul trebuie să se retragă, să nu afecteze în niciun fel mediul din jur?

Avem nevoie de acele ecosisteme în care tu, dacă te plimbi, să simți că ești într-un vis. Acel ecosistem îți oferă aceste trăiri pentru că speciile interacționează. Asta înseamnă societate umană sănătoasă. Fiecare oraș trebuie să aibă dreptul la asta. 

Pe de altă parte, avem nevoie și de ecosisteme sălbatice, fără prea multă activitate umană. Pe cât reușim să ne asigurăm că există și ecosisteme sălbatice, în care natura se poată manifesta în toată complexitatea ei, putem să ne asigurăm că din sălbăticia aia apa pe care o bem va fi sănătoasă, de exemplu. Eu văd așa: arii protejate pentru sălbăticie – astea să fie acele uzine ecologice care ne furnizează material genetic, apă curată – și, în rest, spațiul uman de la orașe până la terenuri agrare, să fie cumva o intercalare între verde și om. Mereu. Nu mai percepi om fără natură, aia trebuie șters din capul nostru.

Există preconcepția oamenilor de la oraș că sătenii sunt neinteresați de ecologie. Tu cum vezi diferențele de abordare a naturii între sat și oraș?

Orășenii și sătenii văd altfel peisajele și văd altfel multe lucruri. 

Eu, ca orășean, văd cum sătenii ard arborii bătrâni. Pentru mine arborele bătrân înseamnă biodiversitate, 2.000 de specii de animale și plante care trăiesc în arborele ăla, și mă întreb cum poate ciobanul să-l ardă. Dacă îl întrebi, îți spune: arborele e uscat. Tăierea este un act economic, nu e vandalism, cum credem noi. Înțelegând aceste lucruri, tu îl ai ca partener, te legi de identitate, de alte valori ale arborilor bătrâni. Eu știu oameni care au vrut să taie arborii bătrâni și au ajuns să pună niște bănci în jur și o cruce, să îi facă o destinație turistică.  

Sătenii nu sunt așa de indiferenți cum par în ochii orășenilor și orășenii nu sunt nici ei așa de indiferenți și aroganți. Amândouă societățile au crizele lor. La sat este criza financiară, criza unei morți metafizice – nu se întâmplă nimic acolo. În oraș e criza mediului.

Cum vezi dezvoltarea rurală, în contextul păstrării biodiversității?

Peisajul rural trebuie revitalizat. Asta înseamnă că oamenii trebuie să aibă acces la ce înseamnă sănătate, medicină, acces la școală pentru copiii lor, la informații, să aibă piețe locale unde produsele lor se pot vinde și, de regulă, impresia mea este că o bună parte din oameni – dacă au aceste facilități – sunt fericiți în satul lor și cu bani mai puțini. 

Noi am identificat în satele studiate două tipuri de capcane care țin societatea în loc și ambele sunt încă moștenirea comunismului. Un tip de capcană este atunci când oamenii nu mai au încredere unul în altul, prin urmare inițiativele mor încă din prima zi: hai să facem o asociație și asociația a dispărut a doua zi. Cu toate că inovația ar exista în sat, incapacitatea de a coaliza îngheață totul. Un alt tip de capcană este rigiditatea, care e rezultatul instalării unui sistem corupt și rigid care descurajează inclusiv inovația. E o dependență totală de cine dă de lucru. 

Nu poți avea inițiative sustenabile la nivel local cu o societate dezorganizată și plină de conflicte și neîncredere. Înainte de biodiversitate trebuie restaurat capitalul social. Evident, sunt două extreme și există și în cadrul acestora foarte multe nuanțe și speranțe faine, cum este Viscri, de exemplu.

Ce pot să fac eu, ca individ, în fața acestor probleme foarte mari, sistemice?

Trebuie votat. Folosește votul pentru a trimite la conducere oameni care sunt cel mai aproape de modul tău de gândire.

Omul de rând nu o să schimbe lumea dacă nu este ajutat de sistem. Știu că e important să ai inițiative bottom-up, dar dacă nu există inițiative de sus care să fixeze aceste inițiative venite de jos, transformarea socială nu se va întâmpla. Eu cred că votul și protestul sunt în mâna oamenilor – de exemplu bombardarea autorităților locale când se taie un arbore sau nu se ia gunoiul. E important acest spirit civic: să forțezi factorii de decizie să-ți asigure facilitățile necesare pentru a reduce impactul tău asupra mediului.