Pe Bune #54: Adrian Hădean

Bucătarului Adi Hădean i s-a transmis plăcerea pentru mâncare încă din copilărie, pentru că a crescut într-o familie în care toată lumea gătea sau era implicată într-un fel în realizarea mâncării. Muncește de la 17 ani, când început să lucreze pentru un post de radio din Baia Mare și, în paralel, pentru o pizzerie, dar spune că a trebuit să învețe să gătească cu adevărat în timpul emisiunii „Sare și piper”, pentru că nu voia să se facă de râs la televizor. De atunci a lucrat în numeroase bucătării, dar a făcut și emisiuni radio și TV, a scris pentru ziare și reviste și a lucrat în marketing. În 2008 a decis că nu vrea să mai fie angajat niciodată, ci să scrie rețete pe un blog culinar început cu un an înainte. Timp de șapte ani a publicat cel puțin o rețetă pe zi, ceea ce a transformat blogul în unul dintre cele mai vizitate din țară. Azi Adi este unul dintre cei mai cunoscuți bucătari români, a fost membru al juriului la MasterChef și e un promotor al proiectelor care aduc în prim plan bucătăria românească. Acum spune că ce încearcă e să scape de o calitate transmisă din familie, munca multă și tot timpul, pentru că a obosit și a realizat că în viață munca nu e totul.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Adi. Mă bucur că ai acceptat invitația mea.

      Adrian Hădean: Săru-mână. Mulțumesc.

Andreea Vrabie: Stai că a venit Vladimir deja.

      Adrian Hădean: Da, probabil c-o să intre. Cred că mai e cineva pe-acolo, că vorbește cu cineva.

Andreea Vrabie: Vorbește cu cineva, da. S-a răzgândit. Așa, pentru început spune-mi de ce îți place să gătești. De ce toată munca ta în zona gastronomică îți oferă un sens în viață.

      Adrian Hădean: Nu îmi oferă un sens în viață, în primul rând. Nu-mi oferă un sens în viață, dar îmi place foarte tare să fac asta. Vladimir, ești cumva la ușă? 

      Vladimir Hădean: Da.

Andreea Vrabie: Vrei să intri?

      Vladimir Hădean: Da.

      Adrian Hădean: Haide.

Andreea Vrabie: Deschide-o. Hai, ușor.

      Vladimir Hădean: A venit o fată. 

Andreea Vrabie: Așa. Și ți-e frică de ea sau nu vrei să stai cu ce ea? 

      Vladimir Hădean: Nu.

      Adrian Hădean: Vrei să mai rămâi cu ea acolo?

      Vladimir Hădean: Nu.

Andreea Vrabie: Nu vrei să mai stai cu ea acolo?

      Vladimir Hădean: Nu.

Andreea Vrabie: Vrei să stai cu noi?

      Vladimir Hădean: Tata?

      Adrian Hădean: Te ascult.

      Vladimir Hădean: Pe cine, ce om urăsc cel mai mult?

      Adrian Hădean: Nu urăsc pe niciun om, dragule.

      Vladimir Hădean: Nu, eu.

      Adrian Hădean: Tu? Pe cine urăști cel mai mult?

      Vladimir Hădean: Nu știu. 

      Adrian Hădean: Încerci să-ți dai seama?

      Vladimir Hădean: Da. 

      Adrian Hădean: Eu zic să te mai gândești, vezi tu. 

      Vladimir Hădean: Nu știu.

      Adrian Hădean: Nu poți să întrebi pe cineva pe cine urăști. Nu merge așa. Nici să îți spună cineva pe cine să urăști sau pe cine să iubești. Urăști urăști, iubești iubești. 

Andreea Vrabie: Vrei să te joci aici?

      Vladimir Hădean: Nu.

Andreea Vrabie: Te duci tot dincolo?

      Adrian Hădean: Dacă sună mama să îi răspunzi tu și să-i spui ce facem noi aici, bine? Să închizi ușa, te rog. 

Munca mea în bucătărie nu îmi oferă un sens în viață, dar adevărul e că îmi place să gătesc foarte mult și nu știu de ce. Cred că asta face parte din mine genetic, în primul rând. Părinții mei găteau foarte bine, tata gătește bine, mama gătește foarte bine în continuare, bunicii mei și din partea mamei și din partea tatălui găteau foarte bine. Bunicii din Maramureș mult mai simplu, mai aproape de rudimentar. Cred că și pentru că astea erau posibilitățile sau acela era contextul. Adică o familie foarte mare într-un sat din Maramureș, foarte puțini bani, puține resurse, în schimb foarte mult de lucru. Și nu puteai să stai să petreci mult timp în bucătărie, dar timpul ăla petrecut acolo era valorificat foarte mișto. În partea astalaltă, în partea tatălui, la Pâncota, la Arad, lucrurile stăteau un pic diferit, dar și pentru că zona stătea un pic diferit. Era o zonă ceva mai bogată în resurse și oamenii acordau și acordă în continuare mult mai multă atenție mâncării și mult mai multă importanță. S-a întâmplat că bunicul meu era șeful pieței din Pâncota, a fost șeful pieței pentru foarte mulți ani, vreo 20 dacă nu mă înșel, și avea la îndemână foarte multe resurse. Se întâmpla tot timpul o gâscă, o oaie, încă o oaie și nu mai zic de fructe și legume. Bunica mea mergea ea însăși în piață și vindea boia și ardei și se întâmplau tot felul de trocuri. A fost o copilărie mișto din punctul ăsta de vedere și îmi amintesc cu drag cât îmi amintesc din ea. 

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus deja vorba despre copilărie – plănuiam să te întreb puțin mai încolo, dar te întreb acum –, ce crezi că ți s-a transmis din felul în care lucrezi sau privești munca de la părinți și bunici?

      Adrian Hădean: Numai lucruri nasoale. 

Andreea Vrabie: Dă-mi un exemplu.

      Adrian Hădean: Pentru că și bunicii mei și părinții mei au fost foarte dedicați muncii tot timpul. Cred că au fost dresați în felul ăsta, știi? Să nu vadă altceva în afară de muncă. Muncă și muncă și muncă și muncă. Și eu am moștenit asta de la ei și e un obicei profund nesănătos de care încerc să mă dezbăr. 

Andreea Vrabie: Dar de ce?

      Adrian Hădean: Știi de ce, pentru că viața noastră nu e doar muncă. Poate suntem antrenați să privim așa tot timpul, mai trebuie să muncești la asta, mai vine câte un mindfullnist de ăsta și mai spune că mai trebuie să muncești un pic și la tine însuți. Lăsați-mă în pace, oameni buni, eu nu mai vreau să muncesc. Am muncit destul, muncesc de când mă știu eu, de când a început taică-miu să ne dea de lucru în atelierul lui de tăbăcărie, eram copil doar puțin mai mare decât fi-miu. Și am început să muncesc în câmpul muncii, cum ar veni regulamentar, de la 17 ani și imediat sunt 30 de ani de atunci. Nu mai vreau să muncesc, vreau să mai muncească alții, eu vreau să mă distrez. 

Andreea Vrabie: Totuși, munca are, cred, niște părți bune și mă gândesc acum la ceva ce ai scris în cartea ta și mi-a plăcut foarte mult, că scrisul, la fel ca gătitul, se întâmplă foarte mult în momentul prezent. Și mă întrebam dacă gătitul te-a ajutat să fii într-un fel mai prezent în general în propria viață.

      Adrian Hădean: Da, asta e adevărat. Și acum vreau să ne înțelegem clar, din 2008 n-am mai fost angajat nicăieri. De atunci eu nu m-am mai dus la serviciu. Adică din 2008 nu mai muncesc în sensul acela, că de muncit muncesc foarte mult. Azi-noapte am plecat acasă la 00:30-01:00 sau ceva de genul ăsta după o zi de muncă. Și pe la 22:30m-a sunat colegul ăsta mic, pe care l-ai cunoscut, Vladimir, să mă întrebe când ajung acasă pentru că vrea să îl culc eu și așa. Adineauri mă întreba cât mai poate să stea cu mine și cu maică-sa înainte să plece la British, unde învață limba engleză și astăzi are lecție deschisă și e foarte emoționat din cauza asta. Adică e muncă și nu e muncă, știi? E ceva ce fac cu foarte multă bucurie și nu-mi dau seama nici când trece timpul, nici când obosesc sau dacă obosesc, dar în același timp sunt momente în care n-aș vrea să mă țină departe de el. Munca e foarte bună, dar nu cred că ar trebui să exagerăm cu ea.

Andreea Vrabie: Mereu m-a fascinat la meseria asta sau la bucătarii care lucrează în restaurante în timpul orelor de vârf cum fac față presiunii timpului. Trebuie să pregătească foarte mult feluri de mâncare, multe farfurii, nu neapărat feluri în sine, multe preparate, să fie serviți toți oamenii la timp.

            Adrian Hădean: Timp este întotdeauna, dar e o condiție pentru asta, trebuie să te organizezi. Asta e o meserie în care nu poți să te trezești la 11:00 ca să dai cuiva mâncare la 12:00. Nu merge, trebuie să te trezești mult mai devreme și să începi să-ți pregătești lucrurile și locul în care muncești dacă vrei să poți să livrezi ce ai de livrat sau ce ai promis că livrezi, adică mâncare. Asta cu „mâncare bună” e foarte complicat de trasat, dar mâncare, hai să-i zicem mâncare. Poți să livrezi oricâtă mâncare oricui și la timp atâta vreme cât ești organizat. Sigur că există tot timpul situații neprevăzute, cărora le facem sau nu le facem față, în funcție de cât suntem noi de stăpâni pe interiorul nostru. Dar altfel, pentru astea din exterior, există un checklist. 

Andreea Vrabie: Poți să mi-l spui? În afară de la ce oră te trezești și cum te pregătești?

      Adrian Hădean: Checklistul nu e unul universal.

Andreea Vrabie: Al tău.

      Adrian Hădean: Vine după meniu, vine după ce ai de făcut acolo și după ce mâncare trebuie să pui pe masă. Și trebuie să joci întotdeauna cu două mișcări, trei mișcări în avans, pentru că după ziua de astăzi mai urmează o zi sau două sau trei în care tu trebuie să dai de mâncare și nu poți să nu dai mâine mâncare pentru că astăzi ai fost prea ocupat ca să te duci la cumpărături. Trebuie să te organizezi în felul ăla în care te trezești, îți faci aprovizionarea pentru astăzi sau pentru mâine, depinde. Sau poate aprovizionarea pentru azi a fost făcută ieri sau ai pe cineva care face lucrul ăsta pentru tine. Începi să prelucrezi mâncarea, de la spălat legume, curățat, fasonat carne, toate alea, depinde cu ce materie primă lucrezi tu și începi să le gătești până într-un anumit stadiu. Pentru că așa se gătește sau așa se procedează. Se cheamă prep, pe scurt. Începi să gătești astea de aici până aici, de aici până aici, asta de aici până aici, ca să le poți ansambla atunci când e nevoie. Până la urmă e un fel de muncă în uzină, nu e cu nimic diferită, doar că îngredientele sunt altele.

Andreea Vrabie: Te întrebam asta pentru că știu că pui preț pe calm în bucătărie și tu pari un om foarte calm și mă gândeam dacă calmul ăsta ți l-ai dezvoltat în timp sau cum l-ai dezvoltat astfel încât oricât de mare e stresul, să nu lași panica să te…

      Adrian Hădean: Da, cred că am fost pus tot timpul în situația de a alege între a fi calm și a-mi face treaba și a fi un disperat și a eșua. Eu nu văd altfel. Chiar nu văd altfel. În bucătăriile mele nu se țipă, oamenii nu se agită. Se întâmplă uneori, foarte rar, și atunci le arăt că eu pot să țip mai tare decât oricine și oamenii se calmează foarte repede. Dar e cazul de prea puține ori. Sunt oameni, într-adevăr, care cedează nervos. Au de făcut foarte multe lucruri și, pentru că nu fac pașii în ordinea în care trebuie să îi facă, încep să-și încalece picioarele. Și după ce faci asta de două ori, de trei ori, de cinci ori și observi, că nu ești o ființă nesimțitoare, observi că sunt oameni care așteaptă ceva de la tine, e destul de ușor să clachezi. Și atunci când cineva clachează nu cred că poți să-l scoți din starea aia vorbindu-i pe un ton cald și calm, pentru că nu te aude, nu te înțelege. E nevoie de un mic șoc și eu sunt foarte bun la asta. 

Andreea Vrabie: În ce măsură meseria asta presupune creativitate, să încerci rețete noi, îngrediente noi, tehnici noi? Și te întreb asta pentru că spuneai într-un interviu că internetul și felul în care conectează oamenii te-a făcut să realizezi că de fapt nu prea inventăm nimic. Că sunt puțini bucătari cei care vin cu ceva cu adevărat nou.

      Adrian Hădean: Nu inventăm nimic. Nu inventăm nimic și sunt puțini bucătari în istoria umanității de fapt care au descoperit ceva nemaivăzut până la ei, și acum sunt tot mai puține lucruri de felul ăsta, pentru că e foarte ușor să vedem mult. Avem un univers întreg într-un telefon pe care îl ținem în buzunar sau în mână și e complicat să te mai întâlnești cu lucruri pe care nu le-ai văzut. Sunt situații pe care nu le-ai mai întâlnit, într-adevăr, sau sunt ipostaze ale unor obiecte pe care nu le-ai mai întâlnit, dar felul în care facem noi conexiunile acum e mult mai rapid și e mult mai facil decât în urmă cu 30 de ani sau cu 50 de ani. Lumea s-a schimbat foarte mult și se schimbă în continuare cu o viteză uluitoare și nu cred că e cazul să ne mai punem problema în felul în care se punea înainte, când se și trăia după dictonul „meseria se fură”. Acum nu mai e cazul, meseria e la vedere pe toate tarabele și poți să-ți alegi de acolo ce îți place ție. 

Andreea Vrabie: Atunci unde intervine contribuția personală? Unde crezi?

      Adrian Hădean: Intervine în fiecare secundă din viața ta, că nu poate trăi nimeni altcineva viața ta și fiecare dintre noi vede lucrurile în limita capacității sale de a înțelege. Nu înseamnă că dacă vezi un lucru îl vezi așa cum e sau că ți l-ai însușit imediat. Trebuie să-l și înțelegi și drumul ăsta până la a înțelege, ăsta naște noi și noi conexiuni și ramificații în orice, inclusiv în meseria asta. 

Andreea Vrabie: Meseria asta e pentru tine mai degrabă una de documentare, de descoperire a lucrurilor care s-au făcut? Adică se apropie mai mult meseria de bucătar cu una de cercetător decât de artist, cum e privită poate de mulți oameni?

      Adrian Hădean: Cred că pentru unii oameni e așa, pentru mine nu e așa. Am citit foarte multă literatură din domeniul ăsta și nu mă mai interesează nimic. Adică nu mă mai interesează la nivelul la care să pot să-i și acord o oarecare valoare sau însemnătate pentru momentul prezent. Pentru că viața nu mai e așa. Atât am realizat în ultimii ani, că viața nu mai e așa cum era. Niciodată. Cred că e interesant și poate fi plăcut, entertainment cumva, să știm cum au trăit oamenii înainte și cum au făcut ei lucrurile și, cu foarte puține excepții, cred eu, astăzi suntem în stare să vedem foarte repede niște căi pe care înaintașii noștri le-au văzut greu sau au avut nevoie să petreacă foarte mult timp pentru a le vedea. Pentru fiecare generație care vine e mult mai ușor să facă anumite lucruri, pentru că ele vin în bagajul nostru genetic. Noi înmagazinăm tot și corpul ăsta are o memorie fantastică și fiecare celulă are propria memorie. Copilul meu și-a făcut singur prima omletă la doi ani și un pic fără training. Mie mi-a trebuit mult mai mult timp să aflu cum se face o omletă. El a prins informația asta de undeva și i-a venit ușor să o facă. Nu înseamnă că nu mai trebuie să te duci la școala de bucătari să vezi cum se taie o ceapă corect, nu spun asta. Spun doar că nu mai e cazul să ne gândim că oamenii care vin astăzi după noi trebuie să treacă prin ce am trecut noi. Cred că paradigma asta a trăitului în papucii altora cam dispare. 

Andreea Vrabie: Bine, eu nu te întrebam neapărat în legătură cu trecutul, o cercetare în trecut, ci alte țări, alte zone ale țării.

      Adrian Hădean: Da, asta fac, dar pentru că e pur și simplu curiozitatea mea și pentru că sunt foarte pofticios și vreau să mănânc tot ce mănâncă și alți oameni. Nu neapărat tot odată, dar vreau să gust din orice pot să gust în viața asta. Nu fac din asta un scop, dar pe de altă parte observ că toate călătoriile mele au și această componentă gastronomică foarte puternică și aia e. 

Andreea Vrabie: Știu – și ai spus și tu mai devreme – că ai început să lucrezi de la 17 ani, la început pentru un post de radio din Baia Mare. Puțin mai târziu, la 19 ani, te-ai angajat într-o pizzerie care se numea Oaza Italiană, în clădirea postului de radio, după care ai tot continuat cu o emisiune TV, Sare și Piper, pentru alt restaurant, Graffiti, și așa mai departe. Care sunt cele mai memorabile experiențe din perioada asta de început – și mă gândesc la început cam până în 30 de ani, adică o perioadă destul de lungă. Cum arăta viața ta atunci?

            Adrian Hădean: Era foarte complicată, pentru că eu eram foarte complicat sau așa credeam că sunt și eram foarte neliniștit. Aș fi făcut orice și să nu stau acasă, orice să nu dorm, să pot, nu știu, trăi și vedea cât mai mult și cât mai variat. Că de asta făceam muncă de radio dimineața – făceam matinal – și după-amiaza lucram în pizzerie și noaptea mai puneam muzică într-un club și tot așa, până când la un moment dat a ieșit așa, un talmej-balmeș din mine, că nici n-am mai înțeles ce sunt și ce fac. Dar lucrurile s-au separat rând pe rând și până la urmă ceea ce ne aduce cea mai multă bucurie rămâne mereu în prim-plan și începe să câștige tot mai mult teren. Asta dacă învățăm cum să ne îngăduim asta. Și eu cred că nu am avut de ales decât să învăț să-mi îngădui bucuriile mele. 

Și la radio am renunțat destul de greu, după 13 ani, pentru că eu am crescut cu radioul în casă. Pe lângă că am crescut cu mâncare în casă, am crescut cu radio în casă, toată lumea asculta foarte mult radio, eu ascultam mult radio, bunicii mei ascultau Europa Liberă și Vocea Americii. Radioul era o piesă foarte importantă din fiecare casă din familia mea și m-a prins foarte tare și nu m-am văzut mult timp făcând altceva în afară de radio. Nici nu credeam că am capabilitatea de a face altceva. Chiar dacă deja făceam mâncare, mie mi se părea că e doar un hobby pentru care sunt plătit. Nu credeam că asta o să fie vreodată meseria mea sau că o să trăiesc din lucrul ăsta. Și a fost o perioadă lungă în care m-am căutat fără să mă caut, nu știu cum să spun, adică inconștient. Încercam să-mi găsesc linia aia care să mă facă să fiu mai mult bucuros decât altfel. Radioul mă făcea bucuros foarte tare și m-a făcut bucuros până când n-am mai putut să trăiesc din asta. Pentru că, dincolo de bucuria pe care o resimți spiritual, trebuie să te bucuri și când mănânci ceva, de exemplu, și de la pateu vegetal eu n-am putut să mă bucur niciodată. 

La TV am ajuns oarecum dintr-o întâmplare sau din nevoia lor mai mult decât nevoia mea. Trebuia să fie acoperită o ora din program și au zis: „Ah, păi să facă Hădean”. Eu nu știam ce aș putea să fac la TV, pentru că nu era visul meu, nu mă vedeam acolo. Mai participasem în trecut la niște emisiuni din astea de divertisment fără să mă fi prins ideea sau flama în vreun fel. Mie îmi plăcea la radio. La TV mi se părea că OK, stai în fața unor oameni care te filmează și ce? Și la radio e oarecum la fel, doar că la radio fusesem obișnuit să am și butoanele. Adică aveam senzația că pot să controlez mult mai bine ce se întâmplă. Ei, unul dintre colegii mei, un foarte bun prieten, a spus: „A, păi lui îi place să facă mâncare, deci de ce să nu facă o emisiune culinară”. Cam așa se luau deciziile pentru grila de programe în anul 2000. Și am făcut o emisiune culinară. 

Andreea Vrabie: Erai stăpân pe ce făceai?

      Adrian Hădean: Nu eram stăpân pe nimic. Nu eram. Nici astăzi nu sunt, dar astăzi știu mai bine să stăpânesc nestăpânirile mele. La vremea aia n-aveam cum să fiu, pentru că posibilitățile mele erau foarte limitate, capacitatea mea de a face mâncare era una destul de redusă. Că OK, faci acasă ouă fripte și tocăniță de nu știu care și mai știu eu ce faci, ce făcea fiecare dintre noi, ce-a învățat de la mama sa. Dar să pui aia în contextul unei emisiuni de televiziune care era live o oră în fiecare zi, de luni până vineri, devine extrem de complicat, pentru că o emisiune cu mâncare în primul rând trebuie să fie foarte frumoasă. Dacă vrei să faci o emisiune frumoasă, trebuie să fie o emisiune de montaj, adică filmezi și editezi. E foarte complicat să faci live o emisiune în care mâncarea să fie rolul principal. Emisiunea mea culinară – acum că vorbim realizez de fapt –, în emisiunea aceea mâncarea era doar un pretext de a mai sta la taclare cu telespectatorii care puteau să sune și sunau mereu. Și eu făceam ce mâncare eram în stare să fac, încercând să nu mă fac de râs foarte tare. Dar mă făceam oricum, pentru că nu eram pregătit. Nu știam să gătesc prea bine, de ars mă ardeam întruna, de tăiat mă mai tăiam cam tot a treia zi, dar era și distractiv și așa cum a fost emisiunea aia, mi-a prilejuit noi drumuri. Și pentru că nu voiam deloc să mă fac de râs, am început să învăț, să văd cum se face asta. Și nu prea aveam surse bune. Adică cea mai bună sursă scrisă era Rețetarul din 1964, ăla exista. Literatură culinară foarte puțină, foarte slabă, erau niște reviste mizerabile, cu niște rețete care nu ieșeau niciodată, pentru că nu ieșeau. Era făcute așa, la grămadă, nu era nimic cercetat cu adevărat. Internetul era pe nicăieri. Era încă perioada aia în care o poză se descărca într-o ora jumătate. Dacă își mai aduce aminte cineva de dial-up, cam așa era. Și am fost obligat să ies și să mă duc spre restaurante și să caut bucătari și am căutat și am găsit. Unii dintre ei m-au primit și au și fost dispuși să-mi arate cum se mai face câte una alta. 

Andreea Vrabie: Știu că ai scris și pentru ziare, ai făcut și Facultatea de Actorie timp de doi ani.

            Adrian Hădean: Da, a fost foarte amuzant. A fost foarte amuzant, dar n-am făcut-o din motivul corect. Mă rog, era corect pentru mine în perioada aia. Cred că motivul corect pentru care vrei să mergi să faci o școală, oricare ar fi ea, e acela de a te instrui într-un domeniu. Eu nu voiam să mă instruiesc în niciun domeniu și cu toate astea am început în Baia Mare o facultate de management și după aia m-am dus la Oradea la o facultate de actorie și după aia m-am dus la o facultate de marketing, la Cluj, fără să termin vreuna dintre ele, pentru că motivul pentru care m-am dus la fiecare dintre aceste facultăți era ăla greșit, din perspectiva pe care am enunțat-o anterior. Adică eu m-am dus la facultate ca să nu mă duc în armată și am fost dispus să mă duc la un milion de facultăți doar să nu mă duc în armată, pentru că mi se părea stupidă ideea. Adică mult mai stupidă decât aia de a te duce la o facultate la care nu vrei să fii. Dar la actorie a fost amuzant. Mi-a plăcut, era așa, un fel de grădiniță cu adulți sau aproape adulți, ce eram noi atunci. Numai că nu m-am văzut pe scenă. Și încă o vreme după mă mai întâlneam pe stradă cu foști profesori care-mi ziceau „păi da hai, termină școala, că uite, poți să-ți găsești un loc bun în teatru”. Nu cred că am un loc bun în teatru pentru că nu e locul meu acolo de niciun fel. 

Andreea Vrabie: Mă gândesc acum că – pentru că am întâlnit în mulți tineri – mulți tineri își doresc să știe încă din liceu, de când termină liceul, ce vor să facă în viață și aia să fie, nu știu, menirea lor, pasiunea. Și ascultându-te pe tine, mă gândesc că toate aceste experiențe, inclusiv cea de la facultatea de actorie, cea din management, din corporații, de la ziare, pentru că știi cum să scrii, au contribuit într-un fel la omul care ești. 

      Adrian Hădean: Contribuie, dar numai în măsura în care nu uit ce am făcut, știi?Pentru că altfel nu contribuie. Și cred că a vrea să știi prea repede ce vrei să fii te împiedică să ai multe experiențe mișto. Sau nasoale, dar sunt foarte bune și alea, pentru că în lipsa lor nu avem cum să apreciem nimic, de fapt. Cred că reperele noastre în viață ar trebui să fie mai degrabă lucrurile care nu ne-au plăcut decât alea care ne-au plăcut. Noi avem tendința de a le acoperi pe alea care nu ne-au plăcut, le băgăm după un ditamai preșul până când ne iese prin piele sau mai știu eu, prin ficat și ne raportăm mereu la lucrurile care ne-au plăcut. Dar nu alea ne-au dezvoltat. Alea doar ne-au ajutat să ne bucurăm de pauza dintre două sesiuni de efort. Pentru că altfel, toată viața e efort și dezvoltare, în sine e efort și multă durere, nu cred că avem de ales. E așa pentru orice ființă vie de pe planeta asta, nu e doar pentru oameni. Noi avem doar posibilitatea să și conștientizăm asta.

Andreea Vrabie: Mă întreb dacă poți să-mi dai un exemplu, pentru că îmi imaginez că au fost foarte multe momente dificile, dar dacă sunt – că și tu spuneai mai devreme că depinde de cât ni le amintim – câteva pe care le ții minte și acum și bănuiești c-o să le ții minte toată viața. Niște momente dificile din care ai învățat nu doar profesional, ci și te-ai dezvoltat tu ca om, pentru că sunt legate cele două. 

      Adrian Hădean: Da, chiar am avut multe. Au fost niște momente care m-au ajutat să înțeleg că dacă m-am trezit și astăzi, înseamnă că sunt viu și că nimic altceva nu contează. Și în bucătărie, daca vrei s-o luăm așa, mai the easy way, la un moment dat eram în Franța, unde am plecat împreună cu un grup de prieteni să facem mâncare pentru un festival. Era o regiune – sau cum să spun, o comunitate de comune – pe acolo pe lângă Bordeaux și prin Bordeaux și aproape de Atlantic, care organizează în fiecare an – nu știu dacă mai fac asta, dar făceau, au avut o perioadă lungă în care în fiecare an, în primăvară –, organizează un festival dedicat unei tări și unei națiuni de pe fața pământului. Și într-o perioadă de două sau trei săptămâni, oamenii ăia din acea comunitate se adună și caută să învețe cât mai multă cultură din țara respectivă. E o chestie foarte mișto. Și te gândești că sunt niște oameni de la țară, foarte simpli, dar care vor să vadă lumea și prin alți ochi și se îmbracă în costume populare pe care și le fac ei, le iau de pe internet. Și-au făcut costume de călușari și au învățat călușarul și lucruri de felul ăsta foarte faine. Și își doreau și mâncare românească. Cineva de acolo mi-a scris – pentru că aveam deja blogul de doi ani sau de trei ani, cam așa – să mă întrebe dacă nu aș vrea să particip la festival făcând mâncare. Am zis „da”, am vorbit cu niște prieteni. Ăia, francezii, ne-au întrebat cum am vrea să fim plătiți pentru asta și noi super orgolioși și foarte patrioți am zis: „Nu se poate să ne plătiți, că facem asta pentru țara noastră. Dacă voi faceți aia pentru țara noastră – că noi așa am luat-o – să facem și noi asta pentru țara noastră”. Și am încercat să ne bazăm pe niște resurse locale pentru excursia asta, care a durat destul de mult și am plecat din țară cu o mașină închiriată și cu o tonă de mâncare și de echipamente după noi. După foarte puțin timp am fost anunțați din țară că nu a funcționat chestiunea cu sponsorizarea. Noi așteptam niște bani de la o autoritate a statului român, cum ar veni. Da, naivi, foarte naivi. Ăia s-au răzgândit, nu ne-au mai dat banii. Șoferii au zis: „Păi noi nu mai stăm, pentru că dacă nu ne plătiți pentru zilele astea, nu stăm, ne întoarcem și cu asta basta”. Și i-am văzut pe ai mei plecând. 

Ei, pentru că noi făcusem atunci o promisiune, adică le dăm francezilor o masă de deschidere și o masă de închidere și între ele mai gătim pe acolo, prin festival, într-o parte, în alta, într-un sătuc, am apucat să facem două-trei mișcări de felul ăsta. Le-am dat masa de deschidere, care era foarte importantă și la fel, era importantă pentru ei și cea de la final, pentru că vânduseră bilete. Și am zis: „Bă, OK, suntem oarecum într-o situație delicată. Nu mai putem să stăm, pentru că nu mai avem bani, dar nici nu putem să îi lăsăm pe oamenii ăștia așa, pentru că ne facem de baftă totală”. Și am decis să rămân eu acolo pentru a avea grijă de masa de final. A fost o decizie foarte grea să fac asta, pentru că știam că nu am atâta experiență și știam că nu o să-mi fie ușor deloc. Dar pe de altă parte, alternativa de a ne face de râs pentru mine era inacceptabilă. Și după ce au plecat ai mei, m-am dus, am mai dormit două ore, m-am trezit și am început să gătesc pentru masa care urma să fie peste o săptămână. După aceea am mers la bucătăria la care trebuia să fac mâncarea, trebuia să facem mâncarea, de fapt. Era o bucătărie din asta, de cămin cultural, dar de câmin cultural mai dus la școală, nu cum sunt alea cu care am crescut noi. O bucătărie foarte faină, mare, echipată destul de bine, dar fără oameni. Eu eram singurul om de acolo, n-aveam nici măcar un aparat de radio, nimic. Și au început să vină furnizorii și ăia au au adus iezi întregi și găini și toate alea care trebuiau desozate și desansamblate și au fost niște zile din astea de dimineața până noaptea.

Andreea Vrabie: Și ce ai învățat atunci? Ce n-ai mai face sau care a fost lecția?

      Adrian Hădean: Nu, aș mai face. Lecția a fost că dacă m-am trezit și azi înseamnă că sunt viu și dacă sunt viu înseamnă că trebuie să trăiesc viața așa cum e ea, cu ce-mi dă. Pentru că noi nu putem decide întotdeauna ce ni se dă din viața asta, dar putem decide de fiecare dată cum vrem să ne uităm la ce-am primit. A fost o lecție foarte dură pentru mine în momentul ăla. Adică așa am perceput-o, ca fiind foarte dură. Dar mi-am dat seama că orice frică a mea legată de bucătărie și legată de a face o masă pentru 800 de oameni sau pentru trei oameni a dispărut pentru vecie, nu știu dacă mă mai pot întâlni cu ele vreodată. Nu că mi-ar fi dor, dar nu cred că mai e cazul, pentru că am văzut că da, că uite, se poate și depindea numai și numai de mine dacă masa aia iese sau nu. 

Andreea Vrabie: În ce moment profesional a apărut blogul? Pentru că știu că n-ai scris de la început rețete pe el.

      Adrian Hădean: Nu, n-am scris. Blogul a apărut în 2007. De fapt în 2006 lucram deja la Transilvania General, în Oradea, și am făcut un site pe care am făcut multe rețete. Dar pur și simplu erau rețete încărcate online și nu se întâmpla nimic cu ele, adică mi-am dat seama că nu arată nicicun și că nu e bun de nimic anyway. Și am mai tot conversat cu unul, cu altul și un alt prieten foarte bun din Baia Mare a început să-mi spună de bloguri. „Ce sunt și alea, bloguri?”

Andreea Vrabie: Erau la început.

            Adrian Hădean: Nici nu sună bine. Dar până la urmă a zis: „Păi uite ăsta, așa, e un blog. Așa e alt blog, dacă vrei îți fac și ție unul”. Și mi-a făcut un blog pe care scriam lucruri din astea de foarte multă opinie și în general multe tâmpenii. Nu mi-a prea plăcut. Adică avea un oarecare succes, aveam cititori mai mulți decât cred că aveam la orice ziar la care am scris. Nu mă simțeam neapărat bine cu el. La un moment dat am realizat că de ce să fac aia? Pentru că viața mea nu se schimbă nicicum, nici în bine, nici în rău. Și să am un loc public în care să mă descarc sau să-mi descarc frustrările nu era ceva încântător. Ba mai mult, era și inutil, pentru că frustrările mele erau tot acolo. Și am început să trăiesc un pic diferit, adică să îmi pun alte întrebări și să-mi dau și răspunsuri. Și la un moment dat am început să postez o rețetă azi, mâine încă una, până când n-am mai postat nimic altceva. 

Andreea Vrabie: Găteai atunci undeva, erai bucătar undeva?

      Adrian Hădean: În perioada în care am făcut blogul nu. Mă rog, lucram pentru Transilvania General, lucram la ei în marketing și găteam așa, sporadic. În sensul că și atunci mai făceam emisuni din astea de televiziune care presupuneau un gătit și aveam prieteni prin restaurante și mă lăsau prin bucătăriile lor, să … Să nimic, de fapt, pentru că nu era ceva constant și consistent. A fost așa, un in and out din ăsta cu bucătăria vreme de mai mulți ani, până în 2008. Lucram la o reprezentanță auto în 2008 când m-am hotărât să nu mai muncesc, de fapt. Și atunci am realizat că da, toate lucrurile astea sunt foarte mișto, aveam un salariu bun și aveam mașină de serviciu și toate visurile corporatiste ale tânărului de până în 30 de ani, le atinsesem, și am văzut că nu-mi plac. 

Andreea Vrabie: Știu că timp de șapte ani ai scris zi de zi pe blog, ai pus rețete.

      Adrian Hădean: Da, minim o rețetă.

Andreea Vrabie: De unde venea determinarea asta, spre ce sperai c-o să ducă blogul?

      Adrian Hădean: Nu speram nimic. Nu speram la nimic, dar mi se părea că OK, dacă am zis că fac asta, asta fac. Și nici nu aveam foarte multă altă treabă. Mă rog, aveam, că am avut perioade în care munceam de dimineața până noaptea. Am muncit doi ani, doi ani și ceva la Music Pub, în Cluj, așa, zi lumină. Nu că m-ar fi pus cineva, ci îmi doream foarte tare să fiu acolo și să vad cum se face asta, dar în același timp și scriam pentru blog. Am găsit întotdeauna momentul meu în care ieșeam din bucătărie și făceam două-trei poze mai mizerabile sau mai puțin mizerabile, să pot să-mi ilustrez un articol. Pentru că să scriu mi-a venit foarte ușor mereu. Eu nu stau să mă gândesc la ce scriu. Scriu și aia e. OK, determinarea a fost doar în sensul ăsta, că o să postez și astăzi. Ce o să postez nu m-a interesat prea mult. Adică o idee venea de te miri unde și din orice ingredient puteam să fac o mâncare comestibilă. Și dacă era ceva ce-mi plăcea mie să mănânc, mă simțeam confortabil s-o împart și cu alții. Asta a dat roade, dar a face lucrul ăla nu era condiționat de niciun rod. Făceam aia oricum, pentru că îmi plăcea și pentru că aveam timp și interes s-o mai fac. Și pentru că atunci când ai interes să faci ceva, în principiu cam găsești timp. Adică lucrul ăla care e prioritar pentru tine într-un anumit moment elimină alte priorități și găsești timp. Cam așa funcționăm, cred. 

Andreea Vrabie: Dar a fost vreun moment în care ai vrut să renunți de tot la gătit? 

      Adrian Hădean: Nu, la gătit nu. La a scrie pe blog am renunțat acum patru ani, nu mai fac asta. O mai fac foarte rar, cred că în patru ani am pus două postări eu cu mâna mea. Dacă scriu eu personal pe blog e doar pentru că unul dintre clienții mei își dorește să fac asta. Am foarte puțină publicitate, tot timpul am acceptat foarte puțină publicitate și de patru ani, de când am interni care scriu pentru blog, le-am dat-o lor, să aibă și ei exercițiul ăsta. Pentru că faptul că ei scriu pentru acest blog e OK, pe de o parte un serviciu pe care mi-l fac mie și blogului. Dar în același timp trebuie să fie un exercițiu bun pentru ei, pentru că ei nu stau pe veci cu blogul. Stau un an, cel mult, după care trebuie să se desprindă și să fie fiecare un blogger culinar care este capabil să trateze un subiect, să trateze mâncarea într-un anumit fel, să poată să scrie într-un anumit fel, să poată crea un conținut video – fie că e el foto sau film – și să poată să scrie un advertorial și să poată să livreze ceva bun unui client. Pentru că noi trebuie să înțelegem că lucrurile astea funcționează așa pentru că cineva le și plătește. Și în general nu e nimic gratis pe lume, că dacă nu plătești tu nu înseamă că e gratis, îneamnă doar că a plătit altcineva în locul tău. 

Andreea Vrabie: Spuneai, cred că tot într-un interviu, că mult timp ai fost ignorant și arogant. 

      Adrian Hădean: Da. Cred că am și acum zile.

Andreea Vrabie: Mă gândeam că sunt puțini oameni care observă asta la ei, care după aia recunosc public și care și încearcă să schimbe… S-a întors Vladimir. 

      Adrian Hădean: Da, are o conversație cu cineva pe hol. 

Andreea Vrabie: Cred că cu Andreea. Mă gândeam că sunt puțini oameni cei care observă defectele astea ale lor, care le recunosc public și încearcă să schimbe ceva. 

      Adrian Hădean: Dar știi de ce? Pentru că noi am fost învățați să credem că astea sunt niște defecte, dar nu sunt defecte. Nu, pur și simplu sunt niște trăsături de caracter, dacă vrei. Sau sunt niște atribute ale noastre care pot să fie temporare sau pe viață – care e tot un lucru temporar, de fapt – și cu care defilăm înainte și inapoi, pentru că avem nevoie de experiențele astea. Valoarea lor, bine, rău, astea sunt niște chestiuni date arbitrar de societăți, care societăți nu sunt altceva decât niște corporații. Noi, pentru că avem … 

(Vladimir pe fundal)

Andreea Vrabie: Nu e nimic, vorbește despre reciclare, e în regulă.

      Adrian Hădean: Vorbește despre reciclare, da. Măcar bine că nu înjură. 

Pentru că resimțim foarte puternic nevoia de a fi protejați, am învățat să creăm niște instituții care să aibă grijă de noi. Instituțiile astea s-au numit, habar n-am, trib, ce vrei, țară, patrie, națiune, whatever. Dar toate lucrurile astea, ca să poată funcționa, au avut nevoie de proceduri și de legi – că legile nu sunt altceva decât niște proceduri corporatiste aplicate societății și invers. Și lucrurile astea care ne protejează pe noi de exterior în general nu prea au cum să ne protejeze pe noi de noi. Și de aici apar multe conflicte și trăim noi cu gândul că: „Uite, astăzi am fost rău, dă-mi un bici să-mi trag două”. Nu, n-ai fost rău, ai fost cum ești. Poți să fii și altfel, dar numai după ce ai înțeles cum ești. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă au fost ca un fel de bariere sau piedici în munca ta trăsăturile astea, dacă la un moment dat ți-ai dat seama că trebuie să te schimbi, pentru că nu lucrezi bine.

      Adrian Hădean: Nu, cred că fiecare lucru sau fiecare fel în care suntem are importanță pentru noi. Dacă vrei să-ți imaginezi o navă spațială care e lansată acuma din Florida. Încă mai lansăm nave spațiale pe bază de rachetă, două tuburi foarte mari pline cu ceva, le dăm foc și alea propulsează nava spațială spre spațiu, spre o zonă care e liberă de gravitația pământului. Ei, alea două butoaie mari pline cu ceva se golesc pe măsură ce nava spațială înaintează spre spațiu. Și în momentul în care s-au golit și nu mai au rost, se desprind și cad și poluează oceanul. Dar aia deja nu mai e grija navei spațiale. Încet-încet se desprinde de noi orice trăsătură de caracter care nu ne folosește. Asta, sigur, dacă vrem să trăim viața. Că dacă nu vrem să trăim viața, e foarte bine să ținem lângă noi tot și să ne înconjurăm într-o gogoașă din asta de lucruri total nefolositoare pentru noi. Că sunt foarte mulți oameni care trăiesc așa, dar e foarte bine și pentru ei, nu îi vezi tăvălindu-se pe jos. 

Andreea Vrabie: Pari un om – și poți să îmi spui dacă mă înșel – preocupat de dezvoltarea lui ca om, de evoluție.

      Adrian Hădean: Da, sunt, dar nici nu aș exagera cu asta. Pentru că, cred eu, în momentul în care ești foarte preocupat de dezvoltarea ta, nu prea mai apuci să vezi viața, știi? Trebuie să rămânem totuși umani.

Andreea Vrabie: Pentru că mă întrebam dacă e ceva la care lucrezi la tine acum.

      Adrian Hădean: După cum spuneam, nu vreau să mai lucrezi la nimeni. Nici la alții, nici la mine. Dar dacă a lucra la mine înseamnă a fi atent la reacțiile mele și la gândurile mele și la emoțiile pe care le am, da, atunci lucrez la mine. Dar doar în sensul ăsta, în care îmi acord puțină atenție. Nu foarte multă, că nici nu cred că e bine să fii foarte atent cu tine, că începi să te judeci, vrei nu vrei. Pentru că dresajul ăsta din nou este foarte, foarte puternic și prin dresaj înțeleg condiționările noastre. Și una dintre ele e aia, de a pune mereu o valoare fiecărei acțiuni. 

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme – sau cred că pe la începutul interviului – că înainte exista vorba asta și cred că există în continuare, că „meseria se fură”.

      Adrian Hădean: Da.

Andreea Vrabie: Că nu se învață. Mă întrebam dacă e important pentru tine în vreun fel să îi înveți pe alții meseria. Pe cei care vor să învețe.

      Adrian Hădean: Da, e foarte important din aceeași perspectivă pe care am enunțat-o mai devreme și anume că eu nu mai vreau să muncesc, vreau să muncească alții. E foarte important, pentru că eu știu că atâta timp cât voi fi sănătos, în principiu, mult timp mi-l voi petrece într-o bucătărie. Poate chiar într-a mea. Sau OK, n-are importanță dacă e a mea sau nu e a mea, pentru că am tendința asta de a poseda fiecare bucătărie în care intru. Nu mă întreba cum fac asta sau de ce, pur și simplu se întâmplă. Eu îmi doresc foarte tare să pot să lucrez ergonomic și să am cu cine. Și ca să am cu cine mai întâi îi ascult pe oamenii din jurul meu, să văd de pe ce nivel vorbim, și după aceea încep să le dau ce am eu. Că altceva nu pot să dau. De unii dintre ei se lipește, de alții nu. Dar dacă vorbim acum de bucătăriile mele, asta am constatat: oamenii care nu rezonează cu mine, mai repede sau mai târziu pleacă fără să le spun eu să plece. Pentru că viața e așa. Vestea bună e că nu prea pleacă. Nu sunt atât de mulți care pleacă sau care au plecat, pentru că, deși bucătăriile mele nu sunt niște locuri foarte confortabile, sunt totuși niște locuri foarte ergonomice și locuri în care poți să înveți multe lucruri, dacă vrei. Ți se oferă această oportunitate. Și nu mă refer acum la faptul că eu deschid gura și vorbesc despre lucruri, ci la faptul că poți să ai propria ta experiență. Eu nu cred în regurcitarea experiențelor altora, de aia nici nu mă interesează site-uri de review-uri și nu mă duc prin lume uitându-mă pe Trip Advisor, chiar nu mă interesează. Vreau să am experiențele mele proaspete de fiecare dată și asta îi încurajez și pe oamenii cu care lucrez, să creeze experiențele lor. Eu pot să creez niște contexte care sunt generate de cunoștințele mele acumulate până într-un anumit moment, dar cam atât. În contextul acela omul poate să-și desfășoare propria experiență și chiar ar fi indicat s-o facă, pentru că mai devreme sau mai târziu o să plece de lângă mine și cred că e foarte mișto ca după ce a plecat de lângă mine să fie capabil măcar să genereze niște contexte mișto pentru el și pentru alți oameni cu care o să lucreze la un moment dat.

Andreea Vrabie: Acum cât timp – nu neapărat cât timp mai ai pentru gătit, că ai spus că timpul se face –, cam cât din cum arată o zi obișnuită mai e petrecut gătind? Mai ales în comparație cu la început.

      Adrian Hădean: Nu am zile obișnuite.

Andreea Vrabie: Dă-mi câteva exemple de cum arată zilele tale, pentru că faci mai multe lucruri, nu ai doar restaurante.

      Adrian Hădean: Da, depinde. Depinde de zi, pentru că nu e niciuna ca alta. Acum, că e fiul meu în vacanță, încerc să-mi organizez prima parte a zilei în felul ăla în care pot să fiu cu el la piscină două sau trei ore și să-mi văd de restul zilei. Nu-mi iese chiar în fiecare zi, pentru că sunt unele zile în care trebuie să fac alte lucruri, dar pe perioada verii e cam așa, încep cu el. Și după aceea îmi văd de ale mele, astea de-ale bucătăriei. Restaurantele au nevoie și n-au nevoie de mine în regim permanent acum. Eu încerc să realizez cu adevărat că nu au nevoie de mine în regim permanent. Adică ele nu sunt eu, sunt niște organisme de sine stătătoare. Restaurantul de la Oradea merge foarte bine pentru că acolo e o echipă foarte bună care se ocupă atent de el. Ăsta de la București e mai nou, o să meargă foarte bine probabil peste un an de acum înainte, pentru că e nevoie de perioada asta de rodaj și de ajustări permanente ca să ajungem acolo, și are nevoie de ceva mai mult din atenția mea. Ceea ce, sigur, fac, dar asta nu înseamnă că trebuie să intru în bucătărie să gătesc. Nu caut să fac lucrul ăsta, pentru că în aceste bucătării trebuie să gătească niște oameni care să se poată afirma pe ei prin contextele create de mine. Să stau în permanență lângă ei în bucătărie și să gătesc cred că le-ar diminua mult și din creativitate și din capacitatea de a se exprima pe sine și nu cred că trebuie să se întâmple asta. Pentru că eu n-am nevoie acum de un restaurant ca să mă exprim ca bucătar, pot să fac asta foarte bine și fac asta foarte bine în alte situații. Fac restaurantele astea pentru că e un puzzle foarte fain și mișto de construit, dar el nu se poate concretiza decât dacă oamenii care lucrează împreună cu mine la acest puzzle nu se implică cu adevărat. Și oamenii nu se pot implica cu adevărat dacă sunt timorați de prezența cuiva. Eu oricum sunt prezent în ele și când sunt absent, dar încerc să fac lucrul ăsta cât mai delicat posibil. Pentru că e nevoie, pentru ca ele să poată trăi mult timp și foarte bine, e nevoie să fie luate în stăpânire de oamenii care lucrează în ele cu adevărat. Dacă vreau să ma exprim eu pe mine ca bucătar, am pentru asta atelierul meu, unde am oaspeți – nu atât de des, nu știu, poate o dată pe săptămână, asta e o medie. Am avut și aseară niște oaspeți pentru care am gătit cina. Ăla e un loc în care se vorbește mult și se și gătește mult. Adică eu gătesc mult pentru a putea vorbi despre ce am gătit, dar în principiu cam asta se petrece acolo, un soi de schimb din ăsta cultural uns cu mâncare. E despre mâncare, dar nu e despre mâncare, știi? E despre a mai afla ceva, despre a afla cum poți să mânânci mai bine, despre a afla cum să te simți mai bine în timp ce ai o experiență culinară. E genul ăla de loc, adică e mai degrabă o școală decât altceva. Nu e un restaurant și nu o să fie niciodată, nu asta îmi doresc să fac din acel loc. 

Andreea Vrabie: Iar acasă?

      Adrian Hădean: Acasă nu prea. Acasă nu prea gătesc pentru că nu prea sunt acasă. E, OK, micul dejun, dacă se pune la gătit. Da, se întâmplă micul dejun, dar cam atât. 

Andreea Vrabie: Spuneai la un moment dat, cred că tot într-un interviu, că speranța nu e ceva ce vrei să ai. Că nu ajută în viață. Poți să-mi explici ce ai vrut să spui atunci sau dacă mai simți asta? 

      Adrian Hădean: Da, mai simt asta. Adică nu e ceva ce simt, e ceva ce știu. E ceva foarte pragmatic, nu are legătură cu sentimentele, că sentimentele noastre nu sunt niște chestiuni foarte pragmatice. Sunt niște, habar n-am, covrigi pe care îi vânăm ca niște cățeluși din ăștia care dau din coadă. Dar vorbind strict pragmatic, ce înseamnă să speri? Nu înseamnă să-ți faci un film în cap?

Andreea Vrabie: Să îți faci o proiecție.

      Adrian Hădean: Și să vrei să îți trăiești viața conform acelor proiecții. Păi cum? E înțelept să facem noi asta? Nu prea e, pentru că nu avem cum să proiectăm o realitate. Niciun film nu e realitate. Toate filmele sunt filme. Sunt atât de multe variabile în viața fiecăruia dintre noi și sunt atât de multe lucruri pe care nu le știm și pe care nu avem cum să le controlăm, încât orice proiecție din asta nu poate fi mai mult decât entertainment. Și în momentul în care ne confundăm cu entertainmentul, viața noastră s-a terminat. Am scris pentru o perioadă pentru PC Games, care era o revistă de jocuri video. Făceam cronică de joc video și mă jucam foarte mult. Unele dintre jocurile alea erau atât de bine făcute încât afectau structura ta neurologică până în așa fel încât nu mai făceai diferența dintre joc și nejoc. Erai acolo, în jocul ăla, o oră, trei, cinci, zece, cincisprezece, douăzeci de ore la rând fără să îți dai seama că în jurul tău mai există altceva. Asta e și speranța, un joc video elaborat atât de bine încât îți afectează structura neurologică până la imposibilitatea de a mai ieși din filmul ăla. 

Andreea Vrabie: Și atunci care e abordarea, să fii în prezent și să iei lucrurile pe rând, cum se întâmplă? Să găsești soluții?

      Adrian Hădean: Nu avem cum să nu le luăm pe rând, că avem capacitate liminată și de percepție și de acțiune. Și avem doar două mâini. Câte toiege poți să ții cu două mâini?