Roxane Gay: Furia e un răspuns perfect rezonabil la ce se întâmplă în lume

Nu e chiar ușor să treci prin Foame. Memoriile corpului (meu), cea mai recentă carte de memorii a „feministei rele” Roxane Gay, lansată vara asta de Black Button Books. Intelectuală, lucidă, uneori furioasă, vulnerabilă, sinceră până își face cititorii să se simtă inconfortabil și mereu cu referințele culturale la ea (de la Oprah, la Beyoncé), Gay a scris despre relația ei complicată cu greutatea, cu propriul corp, fără a-și transforma povestea într-o morală cu final fericit despre mâncat sănătos și făcut yoga cu capre.

Cum ziceam, nu e ușor de citit.

Un viol brutal în copilărie îi distruge lui Gay relația cu sinele, cu corpul care i-a adus numai nenorociri, așa că începe o serie lungă de autopedepsiri și apoi de autoanalize pentru a înțelege și accepta consecințele acelei traume.

„A trecut atâta timp fără să vorbesc despre asta”, scrie ea. „Presupun că ar trebui să păstrăm rușinea pentru noi înșine, dar m-am săturat de rușine. Tăcerea n-a funcționat prea bine.” În general, tăcerea femeilor legată de violențele, abuzurile și hărțuirile prin care trecem nu pare că mai funcționează atât de bine. Dar Gay e departe de a prelua vreo torță sau a ne stropi cu optimism în vremuri negre.

Știe că mai are ea însăși de lucrat – „Sunt încă praf, dar un altfel de praf” –, știe că lumea arată din ce în ce mai rău, că viața pe care a visat-o când era mică nu e viața ei de acum sau din viitor, că lumea o va privi mereu prin prisma corpului ei. Sunt lucruri greu de recunoscut, dar o face public.

Poate cel mai important lucru e că îmbrățișează contradicțiile din viața ei și nu le rotunjește colțurile de dragul unei narațiuni coerente: poți fi traumatizat și furios, dar în același timp să accepți că n-ai cum să schimbi asta; poți fi complet dedicat ideii de iubire de sine, chiar dacă în cele mai multe zile ți-e greu să te privești în oglindă; poți fi dezamăgit de cum te tratează societatea și dornic să-i faci pe plac.

Lucrurile nu sunt simple.

(Interviul de mai jos a fost realizat prin e-mail, în limba engleză. Întrebările au fost editate pentru concizie.)

Atât în cărțile tale, cât și în discursul tău la TED, spui că ești o feministă rea pentru că nu vrei să fii plasată pe un piedestal feminist unde ar trebui să demonstrezi perfecțiune. Dar ești ambițioasă, îți ridici mereu propriile standarde și, recent, ai fost citată spunând că vrei să conduci lumea. Cum împaci asta cu evitarea piedestalelor și a reflectoarelor?
Nu cred că le împac neapărat. Conțin mai multe laturi. Muncesc din ce în ce mai mult și îmi propun din ce în ce mai multe în carieră, dar asta nu înseamnă că vreau ca oamenii să mă idealizeze sau idolatrizeze.

Ai spus că scrisul te-a refăcut și te-a ajutat să creezi o versiune mai puternică a ta. Ce fel de putere îți dă faptul că-ți scrii povestea și o împărtășești cu întreaga lume?
E multă putere în a scrie adevărul despre viața ta, în vreme ce creezi un spațiu pentru ca cititorii să interacționeze cu munca respectivă. Există putere în a spune „asta mi s-a întâmplat și asta a trebuit să se întâmple ca să ajung în acest loc în viață”. Există putere în a-ți face vocea auzită într-o lume care adesea încearcă să te reducă la tăcere.

Foame. Memoriile corpului (meu) este despre corpuri indisciplinate, dorință și traumă, dar nu urmărește traiectoria clasică a unei cărți de memorii despre pozitivitate vizavi de corpuri, în care depășești probleme legate de greutate printr-o dietă sau schimbare de mentalitate. Ai spus că ți s-a părut o carte necesară. De ce?
Această carte a fost necesară pentru că am vrut să scriu o carte de memorii despre greutate diferită. Am vrut să scriu despre ce înseamnă să trăiești într-un corp gras, chiar dacă nu am descifrat nici eu totul despre cum să trăiești într-un corp gras. Am vrut ca oamenii să înțeleagă că, pentru unii dintre noi, există o traiectorie clară între traumă și obezitate, și că oamenii grași merită demnitate, respect și iubire, ca toată lumea.

Ai spus că interacțiunea cu presa după lansarea cărții a fost o provocare, pentru că oamenii nu știu cum să vorbească despre obezitate și călcau pe vârfuri sau puneau întrebări ciudate. Ce ai vrea să înțeleagă înainte să pună o întrebare?
Mi-aș dori ca oamenii să se concentreze mai puțin pe numere sau pe ideea că a fi gras e egal cu a fi nesănătos.

În carte scrii: „Astăzi sunt o femeie grasă. Nu cred că sunt urâtă. Nu mă urăsc în felul în care societatea ar vrea să mă urăsc, dar urăsc felul în care lumea, prea des, reacționează la acest corp”. Cum ar vrea societatea să te urăști și cum ai realizat că e o prostie?
Oamenilor grași li se spune mereu că sunt nesănătoși, de neiubit, indezirabili. Ni se spune că suntem grotești și anormali și că, dacă vrem să fim tratați cu o minimă decență, trebuie să ne disciplinăm corpurile. Societatea ne urăște și se așteaptă să-i urmăm exemplul. Când nu o facem, realmente nu poate să suporte ideea asta. Așa că îmi reamintesc mereu că mesajele astea sunt o prostie. Unele zile pot s-o cred, iar în altele nu pot. E o muncă neîntreruptă.

Foame povestește, parțial, despre trauma de a fi violată în copilărie, la 12 ani. Într-o conversație cu comediana Hannah Gadsby, ai spus că a scrie despre viol nu a fost cea mai grea parte pentru tine, ci a scrie despre greutate. De ce?
A fost mai greu pentru că trăiesc într-un corp gras și, odată ce mi-am lansat adevărul în lume, m-am vulnerabilizat. Violul meu a fost traumatizant, dar s-a întâmplat acum 30 de ani. Am avut foarte mult timp și am făcut multă terapie ca să gestionez consecințele. Sunt pe cât de vindecată pot fi în legătură cu asta, așa că scriu dintr-un spațiu în care nu risc să mă re-traumatizez.

E o întreagă discuție în ziua de azi despre dacă și cum semnalezi pentru public momente cu potențial re-traumatizant (triggers). În Foame, descrii cum s-a petrecut violul tău – cum ai decis să scrii scena așa cum ai scris-o?
În Bad Feminist, am scris un eseu cu titlul Iluzia siguranței/ siguranța iluziei despre triggers și cum nu prea le folosesc. Cu Foame, am semnalat clar când mă apropiam de subiecte dificile, pentru ca cititorii să decidă singuri dacă vor să continue. Totodată, m-am gândit la cel mai bun mod în care pot să comunic brutalitatea pe care am trăit-o, dar nu în mod gratuit și fără să divulg anumite părți ale acelei experiențe pe care am decis să le păstrez pentru mine. Am început scrierea cărții cu niște limite și am respectat acele limite.

Sunt multe discuții în era post-#metoo despre valoarea împărtășirii publice a traumelor personale, dacă face mai mult rău sau mai mult bine persoanelor care aleg să-și facă poveștile publice. Tu de ce ai decis să-ți faci experiența publică?
Am ales să-mi fac experiența publică atunci când a fost relevantă unui scop mai mare al unui produs al muncii mele. În Foame, am scris memoriile corpului meu, iar povestea corpului meu începe, din multe perspective, cu agresiunea trăită. Nu aveam cum să evit asta.

Scrii cum, după ani în care ai așteptat ca furia și amintirile traumatizante să dispară, ziua aceea nu a sosit niciodată și nu o mai aștepți. Cum gestionezi presiunea socială de a „trece peste”?
Am un terapeut foarte bun și îmi dau voie să mă simt cum îmi vine să mă simt legat de trauma mea. Experiența prin care am trecut a fost oribilă și sunt confortabilă să recunosc această realitate față de mine și față de alții. Dacă unii oameni se simt inconfortabil cu faptul că încă am PTSD, de exemplu, că încă mă confrunt cu aspecte ale traumei mele, asta e problema lor, nu a mea.

Scrii: „Sunt pe cât de vindecată pot să fiu. Am acceptat că nu voi fi niciodată fata care aș fi putut deveni dacă, dacă, dacă”. Cine e fata care ești acum și cum a devenit suficientă pentru tine?
Fata care sunt acum e cineva care muncește mult, care iubește mult, care încearcă să fie cea mai bună persoană în relația cu prietenii, cu familia, cu partenera și comunitatea ei. Ea este suficientă, pentru că sunt om și uneori greșesc, dar întotdeauna încerc și depun eforturi pentru a învăța din propriile greșeli. Nu știu cum încetez să-mi doresc să fiu altcineva, dar începe cu a recunoaște cine sunt și cât valorez.

Anul trecut, ai scris despre faptul că ai trecut printr-o operație de micșorare a stomacului și despre cum ai luat această decizie. Ce a însemnat pentru tine să faci operație după ce ai lansat Foame?
Operația de reducere a greutății a fost o decizie dificilă, pentru că știu că multe femei mă consideră un model în acceptarea corpurilor grase. Nu am vrut să le trădez. M-au îngrijorat și multiplele provocări care vin la pachet cu operația. Dar, în ultimă instanță, a trebuit să iau cea mai bună decizie pentru mine și nu am absolut niciun regret. Pe măsură ce slăbesc și lumea mi se deschide în față, simt un angajament și mai mare față de acceptarea obezității. O acțiune n-o minimizează pe cealaltă.

În 2016, într-un eseu publicat în The New York Times, ai scris că feministele sunt în mod constant caracterizate drept furioase și că ai vrea să le spui fetelor și tinerelor să-și îmbrățișeze furia. Cum știi când furia ta e ceva constructiv și când nu e?
Furia e constructivă și merită exprimată atâta vreme cât alții nu sunt răniți odată cu exprimarea ei. Petrecem prea mult timp încercând să evităm furia pentru a-i face pe ceilalți să se simtă confortabil. Încurajez femeile, în special, să-și îmbrățișeze furia, să o lase să le fie combustibil, fără să le consume cu totul. Furia e un răspuns perfect rezonabil la atât de mult din ceea ce se întâmplă în lume.

În ziua de azi am conversații – scurte –, în special cu bărbați care îmi spun „Nu văd de ce problemele femeilor trebuie să fie în topul agendei publice sau politice. Avem probleme mai grave – migrația, economia. Convinge-mă că nu e așa”. Și îngheț. Cum ai răspunde la așa ceva și cât este, de fapt, responsabilitate femeilor să educe bărbații în legătură cu nevoia de feminism?
Eu nu răspund la asemenea prostii. Aceștia sunt oameni care n-au auzit niciodată de intersecționalitate și nu am timp să-i educ. Femeile ar trebui să petreacă mai puțin timp educând bărbații. Avem doar 24 de ore într-o zi.

La On Air Fest, anul ăsta, ai spus: „Cred că cuvântul «curajos»e omniprezent zilele astea și suprafolosit, parcă de fiecare dată când o femeie clipește lumea se miră cât e de curajoasă. Cred că, uneori, standardul e prea jos pentru anumite lucruri”. Deci ce înseamnă pentru tine o femeie curajoasă în ziua de azi?
O femeie curajoasă este o femeie care face lucruri care o terifiază în ciuda acelei frici, dar nu se așteaptă să fie valorizată pentru asta.

Foame. Memoriile corpului (meu) este cadou cu abonamentul Susținător la DoR toată luna septembrie – cumpărând susții și jurnalismul pe care îl facem, cât și publishingul independent. Cartea a apărut vara asta la Black Button Books, o editură independentă care publică cărți importante și curajoase. Află mai multe de pe site-ul lor.