Atunci, în Franța

Ilustrație de Alina Filipoiu

Când avioanele au intrat în turnurile gemene din New York, mă aflam într-un supermarket din Paris, unde urma să fac anul II de medicină, și priveam scena transmisă în buclă de aproape toate televiziunile pe un ecran micuț, așezat în raionul de lactate. Cu două zile în urmă, tot un avion mă adusese în Franța după ce îmi explodaseră lacrimi pe obraz la despărțirea de grupul de rămas-bun format din cel mai bun prieten al meu, două colege apropiate și… proaspătul meu iubit.

În doi ani de facultate, mai mulți băieți încercaseră să mă convingă, însă condusul acasă printre aluzii la copilăria lui Kant după ce îi citiseră bibliografia și poeziile care nu depășeau perioada romantismului eminescian nu era menit să mă impresioneze. De-a dreptul iritant era faptul că majoritatea lor era mai degrabă intimidată decât fermecată de lecturile mele, de preferința mea mărturisită pentru psihanaliză și de varietatea rochiilor din șifonier.

El era admirativ, dar nu aveam aproape nimic în comun în afară de capacitatea de a susține opinia studenților în fața autorității reprezentate de profesori și ușurința de a folosi un editor de texte: eu, pentru transcris poeme, el, pentru tehnoredactat cărți medicale ca să-și întrețină statutul de student.

Pentru bursa la Paris am aplicat întâmplător și nepremeditat ca să o însoțesc la concurs pe prietena mea de aproape o viață, care își dorea o carieră în științe economice. Deși am trimis formularele împreună, examenul l-am susținut separat, în funcție de domeniul de studiu. Nu prea m-am pregătit în mod special așa că nu mică mi-a fost surpriza când am primit acasă acceptul la prima facultate de pe listă: Paris VI.

Era deja primăvară și începuserăm să ieșim împreună de ceva timp. Uneori discutam despre planuri de viitor comune, dar sfârșeam de fiecare dată făcând abstracție de geografie pentru că planurile lui se legau de Statele Unite și ale mele de România sau Europa. Când am citit scrisoarea, am simțit că o greutate mi se așază între umeri și că presiunea ei crește odată cu certitudinea că voi pleca. Ştiam de la prima citire că nu voi refuza bursa deși mă pretindeam indecisă. În adâncul meu, știam și că pe termen lung suntem nepotriviți.

Aș fi vrut doar un răgaz să mă bucur mai mult de prima mea îndrăgostire din facultate. Un pic de timp să văd ce înseamnă să împarți bucuriile cu altcineva așa cum împărtășisem cu el primii mei kilometri de șofer pasionat.

Nu s-a terminat brusc odată ce am ajuns în Franța, chiar dacă am fost imediat absorbită de duritatea unei epoci în care aveai nevoie de viză ca să pășești acolo și de calitatea de cetățean al unei țări mai faimoase ca să închiriezi o garsonieră. Timp de două luni am stat la cozi cu alți studenți dar, de fiecare dată când îmi venea rândul, proprietarul garsonierei spunea „Ah, româncă… E cam complicat să vă închiriem”.

Relația noastră s-a terminat lent, printre mailuri și sms-uri, printre revederi rare și telefoane dese, printre lumi care începeau să se contureze diferit. Nu a existat nicio discuție explicativă pentru că, până să vină primăvara și el să plece în SUA, nu mai simțeam nimic. Mi-am cumpărat libertatea cu un abonament la Eurolines care m-a dus la Amsterdam, la Bruxelles, la Barcelona și la Genova, învățându-mă ritmul unei altfel de vieți. ●

Olivia Sgarbură este medic chirurg și scriitoare, ultima carte publicată fiind Jocul Orb (2010). De trei ani scrie și pe blogul omonim.

● Acest text a apărut într-o serie despre despărțiri, un proiect DoR în care mai multe femei povestesc despre încheierea memorabilă a unei relații. Dacă îți plac proiectele noastre, alătură-te comunității DoR.