Vedere din Coreea, o pasiune non-mainstream

Eu sunt Elena Văduva, Eli, reporter la Școala9, și astăzi aș vrea să vorbim despre pasiuni non-mainstream pe care poate le ai și tu și nu prea ai cu cine să le împărtășești. Pentru mine, asta este limba și cultura coreeană. 

Eram la final de gimnaziu când am început să mă uit la filme în coreeană. Țin minte în special un film, o poveste de dragoste adolescentină care mă amuza, pe care l-am văzut inițial în japoneză, iar apoi, imediat, și în coreeană. Coreeana m-a intrigat. Urechile mele se obișnuiseră cu tonul ascuțit al niponilor, pe care îi ascultasem în copilărie la televizor, în anime-urile cu demoni pe care nu le înțelegeam, iar subtitrările mă depășeau, pentru că nu știam încă să citesc. Dar coreeana suna diferit. 

Am urmărit zeci de seriale coreene subtitrate în spaniolă din scaunul cu spătar din lemn pe care reușeam să mă ghemuiesc și am început să rețin câteva expresii. Prima a fost „te iubesc”, pentru că urmăream comedii romantice și o auzeam constant. Apoi am învățat să spun „familie”, „frate mai mic”, „soră mai mare”, „pisică”, „fiu de cățea” și „ajutor, o persoană e închisă aici”.

K-POP-ul, baladele și trot-ul, un gen muzical vechi care nu prea se mai cântă, au venit la pachet cu serialele. Prima trupă pe care am descoperit-o avea 13 membri și erau toți băieți. M-am încăpățânat și am repetat numele fiecăruia până am reușit să îi identific în fiecare videoclip. De la trupe am trecut la emisiuni, comedianți, scriitori. Am cunoscut pe internet un tip care stătea în Seul, capitala Coreei de Sud, care îmi trimitea pe Skype poze cu cireșii înfloriți și cu râul Han, luminat noaptea în toate culorile curcubeului. Tot pe internet urmăream clipuri cu oameni care se plimbau pe străzile capitalei și îmi imaginam cum aveam să mănânc ramyeon (tăiței) cald într-un magazin alimentar și să privesc cum ninge afară. Fix ca în seriale, la prima ninsoare.

Am descoperit la final de liceu comunitatea românească de K-POP, când m-am înscris pe grupul de Facebook K-POP Romania, care are peste 9.000 de membri în prezent. Nu am postat niciodată acolo, dar obișnuiam să editez articolele care intrau în revista grupului, un PDF lunar despre universul coreean. Am editat materiale despre mâncare tradițională, despre actori și despre cum e văzută moartea în Coreea de Sud, unde oamenii sunt incinerați și cimitirele sunt pline de mușuroaie. Grupul se întâlnea și în afara internetului, dar eu nu am mers niciodată. Îmi plăcea să ascult muzică și să văd seriale singură.

Când am ajuns la facultate în București, am descoperit gustul natural de kimchi (varză murată picantă) în unul dintre cele două restaurante cu specific coreean din oraș și am realizat că nu semăna deloc cu varza pe care o puneam eu în borcane în beciul de acasă, care se împuțea din motive pe care nu reușeam să le înțeleg. Odată ce am descoperit un magazin care vindea aproape de Gara Basarab, am început să mănânc foarte mult ramyeon la cutie și să experimentez rețete de pe YouTube în tigaia de acasă. Am mers și la cursuri ca să învăț limba mai bine și am ajuns să-mi iau atestatul iarna trecută, la 22 de ani. Când am văzut rezultatul, am zbierat din cameră după bunica și i-am spus că am luat, că acum pot aplica pentru o bursă în Seul. Mi-am tot zis că o să aplic pentru o bursă de masterat dată de Ambasada Coreei de Sud în România, însă m-am speriat de un eventual refuz și în final nu am făcut-o. Iubeam prea mult cultura asta ca să fiu refuzată de ea. În schimb, cu o mână de copii, pe care i-am învățat să scrie și să citească.

Cultura coreeană a fost refugiul în care mă ghemuiam în adolescență când mă simțeam singură și marginalizată și continuă să fie refugiul către care fug când simt nevoia să mă izolez de ceilalți. În timpul facultății, de fiecare dată când mă simțeam tristă, pierdută sau dezamăgită, îmi băgam căștile în urechi și ascultam muzică. Mă teleportam acasă, în camera cu postere și mă linișteam. Încă fac asta. Dacă sunt acasă când am o pasă proastă, îmi pun muzică la televizor și dau boxele la maxim. Îmi înnebunesc familia când pun balade triste pe karaoke și încep să urlu.

Revăd și acum emisiuni pe care nu le pierdeam niciodată, reascult toate melodiile pe care obișnuiam să le ascult și râd la aceleași lucruri la care râdeam și în trecut. Cred în continuare că umorul lor mi se potrivește (un amestec de ironie, răutate gratuită și auto-umilință). 

🇰🇷 Îi știi pe BTS? (Se pronunță „bities”, nu „betese”, așa cum sunt deseori prezentați la știri în România.) Înseamnă „băieții anti-glonț” în coreeană, iar trupa a fost declarată cea mai faimoasă din lume. Au bătut și recordul Beatles, iar recent au intrat în Cartea Recordurilor cu ultimul album, care e și cel mai bine vândut: Map of the Soul: Persona. Când nu mai înțeleg ce e cu mine, ascult piesa asta. Pasajul meu preferat este: „The me that I want to be/ The me that people want me to be/ The me that you love/ The me that I create/ The me that is smiling/ The me that is sometimes in tears” (cântat în coreeană).

🇰🇷 Coreenii mor de epuizare. Din iulie 1953, când Coreea s-a împărțit în două, iar capitala istorică și resursele naturale au rămas mai degrabă în nord, cei din sud s-au trezit într-o sărăcie lucie. Ca să se pună pe picioare au început să muncească fără pauze, iar asta a devenit cultură. Astăzi, coreenii cred că munca multă și neîntreruptă înseamnă productivitate, dovadă că obișnuiau să muncească 68 de ore pe săptămână, iar acum, în urma unei legi noi, muncesc 52. De asta moartea din cauza epuizării devine încet ceva obișnuit.

🇰🇷 Majoritatea coreenilor cred despre ei că sunt urâți și că, pentru a avea succes, trebuie să arăți bine. De asta au ajuns să definească foarte strict „o față frumoasă”: ochii mari, nasul drept și ridicat, fruntea mică, forma feței într-un V perfect. Asta a devenit standardul frumuseții, iar mulți adolescenți primesc cadou de majorat sau absolvire o operație estetică. Află mai multe despre presiunea de a fi frumos în Coreea de Sud.

🇰🇷 Cele două Corei au mers sub același steag în deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă de anul trecut de la PyeongChang din Coreea de Sud. Dacă pentru unii a fost un semn că o eventuală pace va fi posibilă, pentru alți sud-coreeni asta a însemnat zile întregi de proteste violente. Liderii celor două țări au promis ca în 2032, când Jocurile Olimpice se vor desfășura iar pe teritoriul coreean, să fie o singură țară, unită, organizatoare. 

🇰🇷 Dacă vrei să încerci bucătăria coreeană și să vezi dacă varza murată picantă ți se potrivește și ție, mergi la Seoul Restaurant. Îți recomand să încerci jajangmyeon, bibimbap sau kimchi jjigae. În meniu vei găsi denumirile fix așa cum se citesc, deci să nu-ți fie rușine să-i spui chelnerului ce vrei. 

🇰🇷 Dacă vrei să mănânci ramyeon la cutie în timp ce asculți K-POP sau să-ți completezi colecția de sosuri tradiționale, mergi la unul dintre sediile KJ Center. Dacă îi ceri vânzătorului, poți obține și telecomanda, ca să asculți ce vrei în timp ce învârți tăițeii pe bețișoare. 

🇰🇷 Dacă vrei să fii la curent cu ce cântăreți sud-coreeni mai vin în România, poți urmări pagina de Facebook Kompas Events. Ei organizează Romania K-POP Cover Contest, unde trupe de adolescenți români fac cover-uri pe melodii K-POP și se întrec cu alte trupe. Cei care intră în concurs sunt antrenați apoi de un coregraf din Coreea de Sud.

🇰🇷 De văzut: Steel Rain, o poveste despre doi agenți guvernamentali (unul nord-coreean și altul sud-coreean) care trebuie să evite împreună un conflict armat între cele două țări. 

🇰🇷 De citit: Disecție, cartea scrisă de Han Kang, care vorbește despre masacrul din 1980 din orașul universitar Gwangju. În urma unui protest al studenților împotriva legii marțiale, guvernul și-a trimis trupele să-i extermine pe toți cei care se împotriveau. 

Acest articol a fost publicat în unu:unu, newsletterul DoR trimis lunar începând cu mai 2019 în care reporterii povestesc despre obsesiile lor. În 2020, conversația se mută aici, în spațiul dedicat comunității de susținători.