Bucureșteanul: 72 de ani

Theodor și Maria Stoicescu s-au cunoscut în martie 1941. În tot acest timp, spun ei, nu s-au certat niciodată.

Theodor Stoicescu a întâlnit-o pe Maria acum 72 de ani, pe 23 martie 1941. Era o zi de primăvară însorită în Vitan, unul dintre cele mai vechi cartiere din București, pe atunci plin de case din cărămidă cu magnolii în curți. În zonă locuiau mulți evrei, majoritatea negustori bogați, care aveau frizerii și băcănii. În ianuarie, legionarii atacaseră cartierul. Vreme de două zile, până a intervenit armata, au devastat magazine și au târât oameni la abatorul de pe Văcărești.

Theodor avea 17 ani și era elev la Sfântul Andrei, un liceu particular al unor călugări franciscani austrieci. Drumul spre școală îl ducea pe lângă Crucea de Piatră, strada fetelor vesele care distrau pe oricine pentru un pol. Lui Theodor îi plăceau istoria și franceza. Era „redactor, proprietar și imprimeur” al ziarului Băltărețul: organ de luptă contra morilor de vânt. Tătăl lui era director de contabilitate în ministerul de interne, unde lucra și mama lui ca funcționară.

Maria Mafalda era fiica lui Geniale Fabbro, un italian care își deschisese o firmă de construcții în București. Avea două surori și doi frați. Câțiva ani mai târziu, unul dintre frați a devenit locotenent în armata italiană în cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe atunci, locuiau într-o casă impresionantă, cu etaj, construită de tătăl lor pe Nerva Traian, tot în Vitan. Maria era elevă la un alt liceu particular, al unor călugărițe.

Era mai mică decât Theodor cu un an; el o alintă și astăzi „copilul meu”. Din ziua în care s-au cunoscut în casa unor prieteni comuni, au fost nedespărțiți.

„Povestea a fost simplă,” spune el. „Ne-am văzut, ne-am plăcut, asta a fost.”

Au urmat seri la teatru și la operă, întâlniri la localuri la Universitate, film după film la zecile de cinematografe care se găseau pe atunci în București – preferate erau Trianon, Regal, Capitol, Femina sau Select pe Bulevardul Elisabeta, și Rex, unul din cele trei din cartier. În vara lui 1941, când au căzut primele bombe peste București, ei doi erau la Rex, la balcon. Au auzit sirenele, dar au rămas până la final.

Lumea lor era pe punctul de a se schimba. Theodor a terminat liceul. S-a înscris la Facultatea de Drept la fără frecvență și s-a angajat funcționar la ministerul de interne. În 1944 a plecat pe front. Maria se refugiase deja la Ocnele Mari, în Vâlcea, împreună cu o soră de-a ei care se căsătorise cu un ofițer. Și-au continuat relația în scris.

„Să fi văzut ce scrisori îi trimiteam, te prăpădeai de râs. Așa am cucerit-o, cu umorul. Și acum, numai într-un râs o duce.”

S-au reîntâlnit în 1945. Theodor s-a reînscris la Drept, dar a fost dat afară de proaspătul guvern Groza, cu trei examene înainte de absolvire. Asta pentru că tatăl său, un om popular printre funcționarii ministerului, a preferat să iasă la pensie în loc să devină lider sindical, cum i se ceruse. Un an de zile i-a fost refuzată pensia. Între timp, tatăl Mariei fusese expulzat, dar copiilor li s-a permis să rămână.

Viața a curs ușor înainte. Theodor s-a angajat contabil la ministerul comerțului interior. El a deschis barul Continental, apoi hotelul Lido. („Era frumos, trebuia să o vezi pe Maria la bar.”) Au urmat ani mulți de contabilitate în alimentația publică. Maria a lucrat întâi la o fabrică de tricotaje, apoi la o firmă de reparații auto.

S-au mai lovit de un zid când au decis să se căsătorească. Maria era cetățean italian și aveau nevoie de aprobarea prezidiului „marii adunături naționale”. Cererea le-a fost respinsă. În cele din urmă, Maria și-a obținut cetățenia română. S-au căsătorit la starea civilă pe 25 septembrie 1952 și, în rit catolic, la biserica Bărăției.

De atunci, și-au îngropat părinți, frați, prieteni. Și-au văzut casele părintești distruse de buldozerele care au făcut loc blocurilor comuniste cu patru etaje care domina Vitanul astăzi. Dar, în 72 de ani, Theodor nu își amintește vreo ceartă între ei doi.

„Cum aș putea să mă supăr, nu e ea copilul meu?”

Sunt oameni foarte diferiți. El este ortodox, ea, catolică practicantă. El este înalt, amuzant și calm ca o zi senină. Ea este mignonă, cu ochi albaștri și un halou de păr ondulat. Are o personalitate explozivă, mai ales când vine vorba de cauze în care crede.

„Dacă știe că are dreptate, nu o intimidează nimeni și nimic. Când nu are, nu e chiar așa. Dar, desigur, are mereu dreptate”, spune Theodor, rezemat într-un scaun in sufrageria apartamentului cu două camere aflat la doi pași de locul unde a copilărit.

Sufrageria este plină de plantele pe care Maria le îngrijește cu drag. Pe un perete tronează un ceas vechi, cu cuc, pe care vecinii îl aud prin pereții subțiri ai blocului la ore fixe de când s-au mutat aici în 1989. Biblioteca geme de cărți, multe dintre ele îngălbenite; amândoi sunt cititori înrăiți.

În dormitor, Maria doarme de câteva ore. Are din ce în ce mai multă nevoie de somn, pe când Theodor din ce în ce mai puțin. La 90 și 89 de ani, sunt fragili. După câteva accidente, au renunțat să mai iasă pe stradă singuri. Îi ajută un nepot, și el pe la 60 de ani.

Theodor și Maria nu au avut copii, poate unul dintre puținele lor regrete. În anii ’90, blocul era plin de copii, pe care cei doi i-au învățat engleză, i-au dus la Antipa, la Grădina Botanică sau la picnic în parcul Carol, unde ascultau povești și mâncau ștrudele sau cozonacul Mariei. Copii cărora le-au spus despre vieți trăite bine și drept.

„Vrei povestea vieții mele?”, întreabă Theodor. O ține de mână pe Maria, trezită recent. Au planuri să meargă la Breaza când se mai încălzește vremea. „Fă-i o fotografie Mariei și scrie sub ea «viața lui Theodor Stoicescu»”. ●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.