Editorial DoR #12: Eroi

În biblioteca bunicului meu, lângă care țineam morțiș să dorm pentru că îmi spunea povești cu feți frumoși și împărați, era o carte maronie pe care o tocisem citind-o. Cartea era despre Yvain, un cavaler pe care iubita l-a izgonit, și care rătăcește prin lume, într-o călătorie inițiatică pe care o face alături de un leu pe care l-a salvat din strânsoarea unui șarpe. După ce învinge un uriaș și alți cavaleri, salvează o femeie de la arderea pe rug, iar ea îl ajută să-și recucerească iubita.

Era povestea perfectă – eroului îi era bine, dar apoi este izgonit. Prima reacție e de panică, de respingere a călătoriei, dar pe măsură ce-și continuă drumul, conștient sau nu, îmbrățișează nu doar călătoria, ci și scopul: să închidă cercul și să se întoarcă la momentul în care îi era bine. E traseul mitologic al eroului, vechi de când lumea, teoretizat de numeroși lingviști, sociologi și antropologi.

Scopurile acestor călătorii sunt multiple. Pe de-o parte, ele pot să bucure un copil de șapte ani. Pe de alta, îl pot face să vrea să fie ca Yvain – bun, perseverent, drept, capabil de a învinge monștri. Poate și mai important, ele ilustrează un me- canism narativ care animă nu doar majoritatea creațiilor artistice de orice fel, ci și viețile noastre.

Cu toții suntem prinși într-o călătorie mare, pe care n-am căutat-o, și care, la un moment dat, va lua sfârșit. În interiorul ei, sunt multe aventuri mai mici, unele în care învingem uriașul, altele în care nu. Aceste narațiuni pe care ni le spunem nouă și altora ne ajută să ne înțelegem și să ne găsim locul în lume.

Fiecare DoR de până acum a conținut multe călătorii – de data asta însă, am hotărât să le facem mai explicite. Am rugat opt dintre ilustratorii noștri preferați să aleagă un moment al mitului călătoriei și să-l deseneze. Am piperat prin pagini o mulțime de referințe la eroi. Și am distribuit în rolurile principale ale acestui număr niște personaje copleșitoare, ale căror călătorii sunt relevante pentru a înțelege România de astăzi.

Nicolae Gheorghe are 67 de ani și este considerat fondatorul mișcării civice pentru drepturile romilor în România. De 40 de ani, de când făcea teren ca sociolog prin comunitățile de corturari din Ardeal, călătoria lui Nicolae a fost despre a-i găsi un loc acestei minorități alături de o majoritate încă inconfortabilă cu vecinii ei. Dar, la un nivel mai profund, călătoria lui Nicolae a fost extrem de personală și e departe de a se fi încheiat. Când avea 18 ani, un străin l-a întrebat, într-o doară, „Bă, de ce ești tu țigan?”. De atunci, a încercat o serie de răspunsuri, niciunul satisfăcător și a ajuns să creadă că poate în acest spațiu ambiguu al identității se află adevărata libertate.

Despre libertate e vorba și în portretul Roxanei Marin, o profesoară de 45 de ani de la un liceu din București, care a fost acuzată în februarie că și-ar îndoctrina elevii cu „propagandă homosexuală”. De 20 de ani, Roxana face însă ce ne-am dori să facă cât mai mulți profesori din România: își ascultă elevii deseori mai atent decât o fac părinții; îi protejează, le lasă spațiu să se caute și îi provoacă la propriile călătorii; îi face să privească în jur, să accepte și să îmbrățișeze diferențele și să caute moduri de a crea armonie între ele, nu uniformizare sau enclavizare.

Călătoria pe care o facem ca să aflăm cine suntem e cea mai dificilă, iar oameni ca Nicolae și Roxana, așa incomozi și neadaptați cum sunt, sunt printre puținii ghizi pe care ne putem baza. Dacă noi vrem să fim Yvainii care fac fapte de vitejie, ei sunt leii. Și leii ăștia nu trebuie ținuți în cușcă.