Mici Victorii Civice: Lumină pentru Ursici

Fotografii: Larisa Baltă/Free Miorița

Într-o seară de august, Iulian Angheluță, un bărbat de 38 ani cu ochi rotunzi și privire blândă, aștepta lăsarea întunericului ca să facă lumină în satul Ursici. Angheluță, director executiv al agenției de creație și branding Rusu+Borțun, purta un tricou negru, pe care scrie cu litere albe „Lumină pentru Ursici”. E numele proiectului care-l ținuse treaz în ultimele luni, prin care dorea să ilumineze cu panouri solare un sat izolat și neelectrificat din comuna Boșorod, județul Hunedoara. În acea seară urma să îl prezinte celor de pe terasa Fabrica, din București, veniți la festivalul de publicitate ADFel.

Iulian Angheluță a ajuns prima oară în satul hunedorean Ursici în decembrie 2008, cu o caravană de mașini încărcate cu alimente, în cadrul unei acțiuni umanitare organizată de un club de off-road din Deva. După o urcare dificilă pe un drum de țară înghețat, care i s-a părut ca un ritual de trecere, a găsit 15 case din lemn îngropate în zăpadă, cocoțate pe creste și despărțite de câte doi-trei kilometri. A simțit atunci că a ajuns într-o altă lume: „Nu erai nici pe pământ, dar nici în cer, erai cumva între”. Cel mai mult l-au impresionat cei 50 de săteni, majoritatea vârstnici, care trăiau fără curent electric, gaze, dispensar sau semnal la telefon, înconjurați doar de păduri, de munți și de cer.

A revenit în satul ascuns în Munții Şureanu în fiecare an, în preajma Sărbătorilor, iar când n-a găsit însoțitori, s-a dus singur, cu mașina încărcată. E unul din locurile în care se poate detașa și evada din oraș și simte că zona are o spiritualitate aparte, că oamenii de acolo, deși trăiesc în condiții grele, sunt fericiți, pentru că dincolo de confort, „probabil caută altceva în viață”. La fel ca el.

Angheluță e un tip aventurier, pasionat de sporturi dure și adrenalină. În primăvara lui 2012, a renunțat la funcția de media director dintr-o agenție de media, pentru ca în vară să plece împreună cu doi prieteni și cu o Dacie în Mongolia, în cadrul raliului caritabil Mongol Rally. Experiența, pe care și-a dorit-o pentru că simțea nevoia de o schimbare, l-a ajutat să-și dea seama care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru el: să ajute, să fie mai aproape de oameni și mai liber. Pe parcursul expediției asiatice, s-a întrebat ocazional ce mai fac oamenii din Ursici, așa că în octombrie 2012, la nici o lună de când s-a întors, era din nou în vârf de munte, discutând cu ei despre cum ar putea să-i ajute.

A ajuns atunci în sat pe la șapte seara, împreună cu doi prieteni. Au bătut la ușa unei case și au nimerit la familia Urșic, în timpul unui parastas unde se strânseseră mai mulți săteni. Oamenii i-au invitat la masă și discutând cu ei, le-a spus că vrea să vină și în decembrie și i-a întrebat ce ar mai avea nevoie să le aducă – el se gândea la niște medicamente. „Nouă ne-ar trebui, de fapt, curent”, i-au răspuns. Foloseau pe atunci generatoare sau lămpi cu petrol, dar carburantul era scump și transportul din vale dificil. Tot în vale își încărcau și telefoanele. Când un sătean avea drum în Boșorod, aduna mai multe din sat și le punea la încărcat câte-o oră, cât timp își făcea cumpărăturile și sau rezolva alte treburi.

Deși a fost de multe ori în Ursici, Angheluță n-a apucat să vorbească cu toți localnicii. Distanțele dintre case sunt mari și n-a ajuns la toți. În plus, n-a vrut să intre prea mult în viața lor, mai ales că oamenii de munte sunt mai tăcuți și retrași. Crede însă că poți să cunoști un om mai bine prin ce face și cum trăiește decât prin vorbe și de-asta și-a dorit să-i ajute: îi admiră pentru cum se descurcă, în ciuda greutăților, pentru cum se ajută între ei și cât de mult muncesc, îngrijindu-și vitele sau cultivându-și ogorul. A ținut însă în permanență legătura cu Victor Bărbuț, un tânăr de 23 de ani care a fost din casă-n casă și-a aflat de la fiecare familie în câte camere locuiesc și de câte becuri au nevoie. Victor locuiește în singura casă care are curent electric, pentru că el și familia sa au săpat gropi, au tras fire și au montat stâlpi, totul din banii lor.

Din cauza inaccesibilității zonei, un sistem centralizat de electrificare e complicat și costisitor – cam trei milioane de lei, a aflat Angheluță de la un reprezentant al primăriei. Așa că s-a gândit că panourile solare ar fi soluția cea mai accesibilă, iar în decembrie, când a rămas înzăpezit pe drumul de urcare și era să alunece în prăpastie, și-a promis că nu va mai amâna și va încerca să-i ajute cât mai repede. „Mi-am dat seama că dacă tot trenezi niște lucruri, e posibil să nu mai ajungi să le faci.”

Anul acesta, la începutul verii, a lansat campania „Lumină pentru Ursici”, sub umbrela asociației Free Miorița, pe care a înființat-o în martie 2012, înainte să plece în Mongol Rally. Şi-a propus să cumpere un panou pentru fiecare casă, 14 în total, pentru care ar fi avut nevoie de 7.500 de euro. A început să se documenteze prin martie, un prieten l-a ajutat cu logo-ul, iar colegii de la agenție au făcut macheta de presă. Neavând buget de promovare, s-a axat pe mediul online și pe participarea la evenimente urbane precum Street Delivery, Train Delivery sau ADFel. Acolo, le povestea oamenilor de campanie și de oamenii din Ursici, îi învăța cum pot face mini surse de curent din ce au la îndemână și strângea bani pentru panouri, din vânzarea de tricouri, sacoșe de pânză și creioane din hârtie reciclată. Ştia că îi va fi greu să mobilizeze oamenii, dar se bucura pentru fiecare tricou vândut și era sigur că va reuși, chiar dacă îi va lua mult timp. Până la sfârșitul lui iulie reușise să adune 2.400 lei, bani care i-ar fi ajuns pentru un panou, pe care plănuia să-l instaleze în septembrie.

La sfârșitul lui iulie a aflat și bloggerul Cristian Manafu de campanie, de la colegii lui Angheluță. A scris pe blogul său un text în care anunța că vinde spațiu publicitar pe blog, urmând să doneze banii către „Lumină pentru Ursici”. Alți 30 de bloggeri i-au urmat exemplul, iar spre seară, a primit un SMS de la Anca Nuță, Director Identitate & Comunicare la UniCredit Ţiriac Bank, care îi cerea mai multe detalii despre campanie. Manafu i-a făcut legătură cu Angheluță, iar după două zile, Nuță l-a sunat și i-a spus că UniCredit va cumpăra toate cele 14 panouri. Reprezentanții băncii spun că au fost impresionați de faptul că impactul este unul de durată și ar ajuta o întreagă comunitate.

Pe terasa clubului Fabrica, în timp ce aprindea, simbolic, casele din hârtie, lui Angheluță încă nu-i venea să creadă că lucrurile s-au întâmplat așa repede și că toți oamenii din Ursici vor avea lumină înainte de iarnă. Era fericit, dar obosit de alergătura din ultimele luni și deja se gândea la montarea panourilor. Se temea de drumul până acolo, de vremea care ar fi putut să-i încurce și că voluntarilor le va fi greu să stea nouă zile în cort sau în saci de dormit.

La începutul lui septembrie, Angheluță a plecat spre Ursici, însoțit de 23 de voluntari: prieteni, angajați ai băncii sau oameni care i-au scris că vor să ajute. Au ajuns în sat noaptea târziu și au înnoptat la școala din sat, care nu mai e funcțională pentru că în Ursici nu mai sunt suficienți copii. A doua zi au descărcat echipamentele, s-au împărțit în două echipe și au montat primele panouri, sub îndrumarea unui prieten de-al lui, inginer electronist, care știa, de exemplu, că panoul trebuie montat în zona cea mai sudică a acoperișului sau că acumulatorul – cel care înmagazinează electricitatea – trebuie așezat în camera cea mai călduroasă. Restul de voluntari au montat invertoare și întrerupătoare, au tras fire (în total 10.000 metri de cablu), au dat găuri și au montat 70 de becuri.

„Nu plec din sat până nu montez toate panourile”, le-a spus sătenilor, ca să-i liniștească pe cei care se temeau că nu va ajunge și la ei.

În următoarele trei zile, cât a fost senin, au instalat câte trei panouri, iar joi și vineri, pe o ploaie mocănească, au făcut ultimele reglaje. La fiecare casă, sătenii i-au oprit la masă sau la un pahar de țuică, în semn de mulțumire că vor putea folosi de-acum câte două-trei becuri pe seară, un aparat de radio și că își vor putea încărca telefonul. „Nu e o soluție care să le dea independență”, recunoaște Angheluță, „dar e un grad mult mai mare de autonomie față de ce aveau până acum, cu generatoare.” Pentru două ore în care țineau aprins un bec, un generator consuma cam un litru de benzină și mulți nu-și permiteau.

Întors în București, se gândește că ar putea continua inițiativa și în alte sate fără curent electric, un fel de „Lumină pentru România”. I-au scris oameni care știu de case în aceeași situație și i-au cerut detalii tehnice, iar voluntarii l-au întrebat când mai fac astfel de acțiuni.

Se gândește și la alte proiecte prin care să ajute, cum ar fi o campanie umanitară de Crăciun sau o curățenie la care participă anual pe plaja din Vadu, dar deocamdată, panourile solare îi aduc cea mai mare mulțumire: „Acum pot să spun și eu că am lăsat ceva în urmă. N-am copii, n-am casă, dar am făcut lumină într-un sat”. ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.