Anca și Anca la 30 de ani

La începutul lui octombrie, v-am întrebat pe voi, comunitatea noastră de susținători, dacă știți pe cineva născut în 1989. Voiam să le punem câteva întrebări ca să aflăm cine sunt, cu ce se ocupă, unde locuiesc, ce înseamnă pentru ei că împlinesc 30 de ani odată cu România post-comunistă și cum se reflectă asta în viețile lor. 

Răspunsurile – peste 200 – s-au întors ca un bumerang și de la ideea de a face un portret (acesta), am ajuns să facem o serie întreagă, pe care o găsești aici. 

Ne-am întors privirea și înspre în redacția noastră, unde avem două Anca care au bifat și ele schimbarea de prefix în 2019. 

Anca Vancu a lucrat în presa cotidiană șapte ani și interviu cu interviu a înțeles mai bine tranziția dintre comunism și democrație, pentru că i-a intrat în obișnuință să pună în orice discuție întrebarea „Tu ce făceai la revoluție?”. E la DoR din vară, aleargă prin IOR sau la semimaratoane și câteodată își închiriază un apartament în orașul în care trăiește, ca să descopere capitala prin lentile noi. Anca Iosif crede că cei 30 de ani de democrație sunt o paralelă bună și pentru vârsta ei. Nu-și dă seama dacă țara a schimbat mai multe guverne decât ea case, orașe, corturi, cărări, păreri, domenii de scriitură. Încă nu acceptă că e OK să aibă un creier nocturn, chiar dacă majoritatea în jur îi par să fie pe alt fus orar. 

Cele două Anca au stat la o discuție pe care apoi am transcris-o, scurtat-o și editat-o să fie coerentă. Sperăm să vă ajute și pe voi să vă împacați cu ce nu vă mulțumește pe deplin, dar și să vă dea energie și idei noi.

---

Anca Vancu (AV): Ce să zic, că am 30 de ani?

Anca Iosif (AI): Tu ai zis că e o perioadă complicată. De ce?

AV: Când am împlinit 30 de ani, în aprilie, toată lumea făcea glumița asta cu „ai 30 de ani”, că e un nou prag. Mi-aduc aminte că un redactor șef adjunct de la Adevărul, de fiecare dată când mă vedea, făcea OK-ul cu trei degete ridicate și cu zero. Zicea: „Anca, totul e OK”. 

Punea presiunea asta cu 30 de ani, dar eu n-am avut niciodată o relație complicată cu vârsta. Mai degrabă mă gândeam cum mă simțeam eu în momentul ăla. Eram într-o perioadă bună. Mi se părea că făceam multe lucruri în paralel, terminasem cartea despre Let’s Do It România! în sfârșit, îmi făcusem cadou o excursie la Londra care mi s-a părut cel mai frumos loc de pe pământ, urma să alerg un semimaraton, aveam un vibe bun. Nu aveam niște angoase existențiale prea mari. Sau cel puțin le țineam în frâu.

Acum, trec printr-o perioadă în care mă simt la polul opus. Schimbarea de job (adică venirea la DoR) mi-a scos la suprafață multe probleme pe care nu le conștientizasem așa puternic până acum. E un bagaj pe care l-am tot dus cu mine în care am adunat nemulțumiri față de munca mea, o presiune uriașă pe care o pun pe mine, neîncrederea în mine, modul în care îmi organizez timpul sau cum reușesc să gestionez niște crize. Îmi mai ziceam: „Am mai trecut prin faza asta, o să fie bine”. Eram într-o rutină, de fapt, și nu aveam de ce să dau mare atenție. Nu e prea mare filosofie, dar provocarea noului job mi-a arătat cât de multă nevoie de învățare aveam (ceea ce e grozav), dar mă întristează să văd că în continuare nu știu multe lucruri, nu sunt stăpână pe mine și mi-e teamă de eșec.

AI: Dar unde vin mai exact problemele astea, ce simți că ai de rezolvat?

AV: Cred că e o luptă a mea cu mine în primul rând. De exemplu, trec și eu, și tu, ca mulți jurnaliști, prin niște stări foarte ciudate când scriem un text complicat. Doar că temerile mele pentru scris vin și dintr-o voce din capul meu, care se leagă și de educație, de fricile din școală sau din relațiile de muncă de la alte joburi. Mă încurcă mai puțin gândurile față de ceea ce am reușit să fac până la 30 de ani, de ce și-ar dori părinții mei pentru mine, că sunt sau nu căsătorită, dacă am sau nu un copil. Însă simt mai degrabă presiunea de a fi mai matură, un pic mai stabilă și mai sigură pe ce am acumulat. 

AI: Ai tăi nu au avut niciodată pretenții de la tine? 

AV: Eu am avut o relație destul de distantă cu ai mei, dar care s-a mai îndulcit. Pretențiile lor față de mine și sora mea (mai mare cu cinci ani) se reduceau la „Trebuie să învățați” și cam atât. Presiunea asta de a avea rezultate foarte bune la școală, de a merge la facultate erau dorințe de-ale lor firești, care împlineau și o lipsă a lor. Ei nu studii superioare și au știut că nouă o să ne fie mai ușor decât lor dacă punem burta pe carte. Așa, în felul lor mai rece, cu posibilități financiare reduse, știu că și-au dorit ce e mai bun pentru noi și ne-au ajutat cum au putut.

AI: Anul ăsta a fost foarte complicat și pentru mine. Nu-l legasem inițial de 30 de ani, mi se părea prea ușor să dau vina pe acest prag, dar poate are legătură.

AV: Ce te nemulțumește, Ancuța?

AI: Mi se pare că nu mai am timp pentru toate. Eram înconjurată de foarte mulți oameni. Și în facultate, și apoi cu mersul pe munte, aveam tot felul de găști cu care-mi petreceam timpul, o gașcă mai mare, apoi unele mai mici, tot timpul ieșeam în oraș sau la teatru sau pe munte și cumva s-au risipit oamenii în jurul meu. 

Oamenii avansează în vârstă, se cuplează, familii, nunți, se mută în alte orașe, țări. Se întâmplă de câțiva ani, dar anul ăsta am început să mă simt foarte singură. Singură în sensul ăla de cercurile din jurul meu. Nu neapărat de relație. E și aia o bucățică, dar vine weekendul și să zicem că e liber. Vreau să merg la munte, dar pe cine mai pun mâna pe telefon să sun?

Am fost la ziua unei prietene din liceu, făcea și ea 30 și am intrat în casă și erau efectiv adulții în picioare și vreo cinci-șase copii jucându-se în jur. Eu venisem cu gândul că e o atmosferă de adulți cu muzică, apoi mi-am adus aminte că și prietena mea are copil, și nu-mi găseam locul. Nici cu ea n-am putut să stau că stătea după fetiță care era bolnavă, avea febră. Și I love her, am stat cu ea până la final, am spălat vase, în timp ce spălam vase îmi mai povestea cum e, dar…

AV: Simți că oamenii din jur și-au schimbat stilul de viață și nu te mai regăsești printre ei?

AI: Cred că am vorbit de asta și la terapie. Simt că, da, ei au luat-o pe niște drumuri, și eu pe altele, și unii dintre ei sunt geloși pe viața mea cool, călătoresc, și toți oamenii ăștia noi pe care-i cunosc, ce palpitant, „ce mi-aș dori și eu să nu stau într-o corporație la birou”. 

Am un prieten care de când știe că sunt la DoR, că sunt cu scrisul dintotdeauna, mă respectă pentru că nu am renunțat la chestia asta niciodată. Chiar dacă am plecat și m-am întors, tot timpul, într-o formă sau alta, am scris. Că de pe munte, sau articole, am scris. Și eu sunt: „Da, dar tu ai stabilitate”, fiecare are chestii pe care nu le are celălalt.

Cumva mă simt ca la 20 de ani, în sensul în care și atunci eram fără direcție, și nu știam exact ce vreau. Acum sunt la 30, am niște chestii stabile, pe care mi le doream la 20: independență (stau cu chirie deși sunt din București), un job super, fără birou fix, vorbesc cu oameni for a living, e coool. Ce visam eu în facultate și mă gândeam ce tare ar fi, deși toată lumea mi-a zis că mi-am găsit când să dau la jurnalism. În criză. 

Am dovedit că sunt puternică, și mă descurc și la finalul zilei mă întreb cu ce mă ajută faptul că am făcut chestiile astea. Am o independență și o stabilitate și o aventură, dar la finalul zilei mi-e greu să mai găsesc oamenii cu care să împart lucrurile astea, pentru că ne întâlnim mai greu. 

AV: Conștientizezi chestiile astea mai mult acum ca alte dăți?

AI: Mai mult anul ăsta, da.

AV: Deci e un soi de criză.

AI: Da, e o criză. Și de-asta cumva mi-am rupt bani să merg la terapie. Eu voiam să merg bilunar și ea a zis „băi, hai să începem să ne cunoaștem săptămânal o perioadă”. Se simte, e și stresul financiar, pe lângă criza existențială. Muncesc și am stresul ăsta pe toate planurile și plătesc ca să vorbesc despre stresul ăsta, dar stresul nu se diminuează încă, mi-e clar că am de lucru cu mine.

AV: Te-ai gândit ce-ai vrea să descoperi la finalul acestor ședințe? 

AI: M-a întrebat și ea asta. I-am zis că vreau să fiu mai echilibrată, să reușesc să mă iubesc mai mult pe mine. 

AV: Nici eu nu știu să mă iubesc pe mine.

AI: Mi se pare din ce în ce mai grav. Eu cred în asta. Că dacă tu te vezi într-un fel, așa te văd și ceilalți.

AV: Și eu am prietene care s-au căsătorit, au copii, și înțeleg diferențele și prioritățile care au apărut în viețile noastre. Sunt chestii firești, pentru că viața se mai schimbă și prietenia noastră la fel. Mi-a fost însă foarte greu când două dintre ele s-au mutat în afară cu familiile lor. Aveam sentimentul că n-o să mai am cu cine să vorbesc. E un gând egoist, știu, de parcă ei mă părăseau  pe mine. Vorbim rar și-mi lipsesc, iar când ne vedem simt că trecem pe repede-nainte prin tot ce am trăit de ultima dată când ne-am văzut. Și de fiecare dată e prea puțin.

AI: Eu simt că așa ratez evenimente din viața lor, adică și botezul unuia dintre copiii prietenelor din liceu. Îmi pare rău că am ratat și mă simt vinovată că nu sunt acolo pentru momentele lor; nu e vorba doar despre a vorbi filosofie la masă. Câteodată ajung seara acasă și mă gândesc că iar o să spun despre problemele mele și asta e ora la care sigur își culcă copilul și de multe ori renunț, nu sun.

Și apropo de rămas sau plecat din țară, mie îmi place și ideea de a prinde rădăcini undeva și-mi place ideea de a încerca să schimb ceva în bucățica mea aici, chiar dacă nu schimb eu lumea. Asta e o altă discuție. Cât îți dorești să schimbi lumea prin munca pe care-o faci. Mi se pare că am scris niște povești mișto, dar am zile în care mi se pare că totul se pierde în social media, și că nu se duce departe munca pe care o faci. Și asta înseamnă că poate n-ai scris tu poveștile alea care contau cu adevărat.

AV: Te referi la impactul ăsta pe care ai vrea să-l aibă un material?

AI: Și o persoană dacă știu că a fost influențată… S-a mai întâmplat să-mi scrie oameni: „am citit articolul tău, m-am gândit la X lucru”, dar mi se pare că alții scriu despre lucruri care contează și da, se ajunge și la legi schimbate și tot timpul te raportezi la cazurile astea mari.

AV: Totuși pentru tine au importanță? Simți că te schimbă cumva?

AI: Da, asupra mea, dar mi se pare că nu e suficient, mi se pare că niciodată nu e suficient. Mi se pare că în punctul ăsta ar fi trebuit să fie mai mult și nu e, și mi se pare că e din cauza mea, că nu fac eu suficient, nu mă uit unde trebuie, sau că sunt niște tipuri de povești care mă interesează pe mine, dar care n-ar interesa pe așa de mulți oameni.

AV: Stai, te-ai contrazis un pic. Deci, sunt oamenii ăia care îți citesc articolele și te apreciază, sunt prietenii care te invidiază, dar intervine iubirea de sine.

AI: Care lipsește.

AV: Și care te face să fii nemulțumit de ce și cum faci. Știu cum e. Eu simt că m-am mai calmat cu ambițiile foarte mari. Aveam – încă mai am – tendința de a mă compara cu ceilalți și trăiam sentimentul că tot ce fac nu este ce trebuie. Primeam câteodată câte un feedback foarte bun și-mi făcea ziua mai bună, dar simțeam că tot nu are impact suficient de mare. 

Nu știu de unde pretențiile astea așa de mari de la mine, de unde atâta autocritică, de parcă competiția trebuie să fie doar aia în care îți depășești limitele. Încerc să mă mai liniștesc. Mă gândesc că atât timp cât reușesc să-mi fac treaba bine și-mi place, mă motivează și mă provoacă constant, atunci poate că voi ajunge și la niște lucruri cu impact. E suficient să simt îmi place ce fac, că e așa de important, încât să am impresia că, mamă, scriu articolul ăsta de parcă o să câștige Pulitzer! Pe de altă parte trebuie să mă și temperez, pentru că nu despre asta e vorba.

AI: Da, nu e despre tine de fapt.

AV: Da, dar simțim că e și despre noi. Pe când obiectivul e despre cum să reușesc să transmit ce vreau să transmit. Și aici există zbaterea asta, că mă demontez de cele mai multe ori când văd că nu-mi iese. Vizualizez ceva extraordinar și mă poticnesc la fiecare draft posibil. 

AI: La mine sunt toate întrebările astea mari: de ce vreau să fac și unde o să fiu în cinci ani, dar sunt și astea de care spui tu. Știu că de-a lungul timpului s-a mai întâmplat să încurc oamenii, să nu dau la deadline, să fuck things up.

AV: Crezi că angoasele astea care țin de viața personală influențează mult munca?

AI: Nu cred că poți să le separi. Tu poți?

AV: Nu, tocmai, cred că multe din lucrurile care nu-mi ies, țin foarte mult și de cum sunt eu în momentul ăla și de toate problemele pe care mi le pun. 

AI: Mi se pare că vine și din școală și de acasă, dar de acasă mai puțin, că mama nu a avut pretenția să devin președinte. Probabil și din școală și din toate joburile a fost dorința de a nu dezamăgi, atunci zici „da” la tot, numai să iasă lucrurile bine, sau să faci parte din ceva mai mare. Dacă spui „nu” la ceva mi se pare că transmiți că nu ești în stare, sau că nu poți mai mult și nu poți să le separi.

La mine se leagă și de o teamă de abandon, am mai descoperit. Și de la divorțul din familie, și cu prietenii într-un fel, în plan îndepărtat e ideea asta că dacă nu-mi fac treaba suficient de bine, asta poate provoca și un abandon profesional. Dacă nu dau 120%, oamenii pot renunța oricând la tine, și teama asta mă termină și mă gândesc la asta și sunt atât de tragică și e horror.

Te-am speriat, nu? Mai încerc să și devin matinală de-o eternitate, când e clar că nu îmi iese.

AV: Și de ce nu accepți?

AI: Pentru că citești toate articolele astea despre oamenii productivi care își împart ziua în nu știu câte sloturi de timp, și dacă m-aș trezi și eu la șase, sau dacă de la șase m-aș duce să alerg o oră, apoi aș putea să încep ziua altfel. Și nu reușesc să accept faptul că pot să fac sport seara, spre exemplu. 

AV: Dar oricum tu poate n-o să te simți bine să te trezești la șapte.

AI: Păi nu mă simt bine.

AV: Păi și atunci? De ce trebuie să compari?

AI: Eu tot insist să mă zbat să mă schimb. Insist că trebuie să fiu altfel decât sunt eu, ca să țin pasul cu lumea în care trăiesc, și cu toată această viteză în care dacă nu te trezești la cinci sau la șase nu ai timp să faci sau să te gândești. Mi se pare că odată ce încep mailurile să intre, sau ședințele, s-a dus orice deep work. Dacă m-aș trezi la cinci sau șase aș avea perioada aia de liniște.

Dumincă am zis: viață nouă, de luni o să fie altfel. Mi-am aranjat frumos hainele de alergat, mi-am scos adidașii prăfuiți, m-am gândit jumătate de oră cu ce o să mă îmbrac. Mă duc în IOR, la cinci minute. Și mi-am pus alarme peste alarme, la 5:30, la 6:00. M-am culcat destul de OK ca timp. Și am dat snooze-uri, și m-am trezit la 7:30, la 8:00, și asta e. Fuck it. Am făcut duș, cafea, și a fost același lucru. 

AV: Dar uite, eu nu pot să fac ceva după ce ajung acasă. Eu ador să fiu matinală, dar dacă mă pui acasă să lucrez până la 12 noaptea, I cannot do this. Dacă-mi zici că ne trezim la cinci să facem ceva, fac. Dar nu pot să fiu productivă seara și am acceptat chestia asta. 

AI: Vezi, tu te comporți conform vârstei tale.

AV: Și eu simt vinovăția aia câteodată, dar pe de altă parte nu pot să fiu 12-14 ore atât de activă încât să pot să le fac pe toate bine. Atunci îmi setez că, după ce ajung acasă, de la 21:00, mai fac una, alta. Vreau să citesc de exemplu, dar nu vreau să stau să scriu pentru că mă simt prea obosită ca să-mi iasă ceva.

AV: Tu ai o relație cu 1989?

AI: Țin minte proiectul lui Alex Gâlmeanu care fotografia oameni cu câte zile au trăit în comunism. Eu am trăit 120. Dar știu de la taică-miu că în decembrie ’89 se trăgea doar noaptea, ziua nu voia nimeni să-și arate fața. A fost și el în piața Revoluției, lângă Senat, pe 21/22. Lucra la Electromagnetica și fuseseră chemați la miting, să vorbească despre o „nouă” Românie. Tata spune că ce a fost nu se poate numi Revoluție, că a fost o lovitură de stat care s-a întâlnit la mijloc cu furia oamenilor, lucru care a grăbit lovitura.

Am înțeles când am mai crescut că și-n copilărie aveam multe resturi din comunism, eram generația de tranziție. La școală am avut uniforma aia în carouri alb-albastre, cu guler alb tricotat, spuneam rugăciunea și imnul la începutul școlii. Bine, rugăciunea din câte știu în comunism nu se întâmpla, dar ne ridicam și era acest praise general și era imnul pe prima pagină, nu știu dacă acum mai e. 

AV: Mie comunismul mi-a plăcut foarte mult. Sună ciudat când o spun așa, ce vreau să zic e că m-a fascinat mult să descopăr perioada aia. Încă mă pasionează, pentru că am învățat foarte multe despre trecutul pe care nu l-am trăit, dar cu care am o legătură directă prin ai mei și restul societății în care m-am format, la școală, la serviciu. M-a ajutat să-i înțeleg mai bine pe părinții mei, alegerile lor, și cum viața lor trăită în comunism m-a influențat pe mine. Am scris multe articole despre perioada aia, atât despre ororile în pușcăriile comuniste, dar și cum era atmosfera la discotecă. 

Țin minte că aveam un obicei ca la fiecare interviu pe care-l făceam să pun această întrebare: „Ce-ați făcut la Revoluție?” Ajunsesem să-i intreb și pe iubiții mai mari, care aveau amintiri de atunci. Cred că am avut noroc să învăț multe despre anii ăia cunoscându-i pe alții. Nu căutam neapărat o poveste senzațională, deși erau oameni care ba puseseră mâna pe o pușcă, ba s-au pus zid în fața tancurilor, cât îmi plăcea să-i ascult vorbind despre ce a însemnat momentul ăla pentru ei. Aveau o sclipire în ochi pe care rareori am întâlnit-o. Li se părea incredibil că puteau să strige „Jos Ceaușescu!”. Asta înseamna libertate. 

Dacă mă întorc înapoi în familia noastră, tranziția a fost cea mai complicată. Anii ’90 au fost grei pentru ai mei. Doar tata muncea la fabrica de locomotive Electroputere din Craiova – care luna asta se închide definitiv, după 70 de activitate –, mama avea servicii temporare și multă vreme a stat acasă, având grijă de mine și de sora mea. Mi se părea c-o duceam destul de greu.

AI: Dar ai simțit vreodată că suntem învinovățiți de generațiile mai mari că nu apreciem suficient ce s-a întâmplat în ’89, că niște oameni s-au luptat acolo și uite we take things for granted și ne plângem constant de ce se întâmplă?

AV: Nu știu pe nimeni din generația mea să nu simtă momentul ’89 ca fiind unul de cumpănă. Ce cred e că nu a primit suficientă atenție la școală și asta a făcut ca gaura între generații să devină mai abruptă. Mai mult, unele lucruri s-au întâmplat pe dos și a creat confuzie și un clash și mai mare: așa-ziși revoluționari care și-au luat carnete false și au primit indemnizații frumușele, un proces al Revoluției care e încă în desfășurare după 30 de ani, construirea unui muzeu al comunismului gândit pentru generațiile mai tinere, care apare de fiecare dată ca subiect la alegeri și subiect rămâne.

Necunoscând vremurile alea, discuțiile cu diferiți oameni care au suferit de pe urma regimului restrictiv, mi-au mai deschis ochii. M-au făcut să mă pun chiar în papucii lor și nu e deloc un exercițiu comod. Pe ai mei, tranziția dificilă din anii ’90 i-a făcut să fie nostalgici după vremurile când simțeau că aveau stabilitate (un apartament și un loc de muncă sigur). Eu, în schimb, făceam ochii mari când vedeam că mai apărea încă o aromă nouă la sucurile de la dozator. Îmi plăcea să fie totul cât mai divers. Roadele capitalismului. Cred că însă ei erau mai degrabă nostalgici după tinerețile lor, după concediile de la mare, petrecerile, îndrăgostirile lor, nu pentru că le-ar fi mers neapărat mai bine atunci.

Partea bună e că sunt și ei martori la câte au evoluat în bine, de când România e membră în UE, că sunt o grămadă de ONG-uri și de inițiative sociale, că oamenii ies cu sutele de mii în stradă să protesteze față de nedreptățile care le afectează viața. Vocea aia „Acum să facă tinerii!” se aude tot mai puternic. Dar se uită mirați la stilul nostru diferit de a face, pentru că ne văd alergând dintr-o parte într-alta, în care pare că nu ne găsim locul și cred că asta e un lucru rău.

AI: Instabilitatea?

AV: Instabilitatea, care nu se vede doar în stilul meu de viață. Cred că asta se trage și de cum încă decurg lucrurile în societate. Că încă funcționează șpaga, că nu avem un sistem educațional foarte bine pus la punct etc. Ei aveau niște reguli și poate le era mai ușor să meargă după ele și aia era. Acum, fiind atât de multe oportunități, nu știu ce să facă cu ele.

Acum câțiva ani, am participat la un concurs de 8 martie, în care trebuia să scrii un scurt text care să răspundă la întrebarea „De ce merită mama ta o călătorie la Roma?”. Premiul era un city break cu mama ta la Roma. Nici ea și nici tata nu mai călătoriseră niciodată în afara țării. Nici nu mai plecaseră în vacanță de foarte mulți ani. Nu știu ce mi-a venit, dar am scris și eu un text și am câștigat această călătorie. Mare bucurie. Și am mers cu mama la Roma, în decembrie, aproape de ziua ei.

A fost un fel de weekend plin cu revelații, foarte tensionat, în care ne-am și certat, am plâns, dar am făcut și multe selfie-uri bucuroase. Mi-am dat seama abia atunci, după mai mulți în care eu plecasem de acasă la facultate, cât mă schimbasem și parcă țineam morțiș ca ea să fie conștientă de asta. Era cred că prima noastră vacanță de genul ăsta împreună. Voiam să se bucure, să nu-și facă atâtea griji pentru că niște felii de mozarella cu roșii costă 8 euro, să nu intre în panică dacă ne rătăcim puțin. Voiam parcă ca și ea să se schimbe odată cu mine și să țină pasul. Eu eram ca o victimă și mama nerecunoscătoare. Mi-am dat seama mai târziu că era o copilărie din partea mea. 

Țin mult la călătoria asta acum, pentru că m-a ajutat să mă gândesc mai serios la discrepanțele dintre mine și ai mei, să nu-i mai judec, ci să încerc să-i înțeleg. A contat și meseria asta, pentru că intrând în viețile oamenilor, punându-le tot felul de întrebări, mi-am înțeles mai bine ofurile mele. Atunci am început să întorc spre ai mei cu altfel de atitudine. Pentru că relația dintre noi a fost mereu distantă mi-am dat seama că nu știu mare lucru despre cum erau în copilărie, care le-au fost greutățile și cum era pentru ei comunism. Am vrut să-i cunosc un pic mai bine, să înțeleg de ce votează cum votează, care sunt nevoile lor și asta a contat enorm pentru că am reușit să ne apropiem.

AI: De-a lungul anilor, am înțeles că e o anumită vârstă până la care poți să dai vina pe părinți, dup-aia nu se mai scuză. 

AV: Da, nu are sens. 

AI: Mă gândeam că și eu am dat vina mult pe ai mei că de ce nu m-au dat pe mine la X sporturi, sau altele. Dar crescând și mai trecând și eu prin lume, așa cum puteam și-n liceu și-n facultate, mi-am dat seama că au făcut tot ce au putut cu resursele pe care le-au avut la dispoziție. 

Ai mei erau și foarte tineri când m-au avut; mama avea 20 de ani. Și acum stau și mă mai gândesc că abia pot să am grijă de mine, și maică-mea la 30 avea grijă de un copil de 10 ani. Și mereu când mă gândesc la chestia asta mi se face pielea de găină și de fiecare dată când mai am tendința asta să mă întorc în copilărie și să zic da, dar uite că mama n-a făcut nu știu ce pentru mine sau n-a fost acolo cu sfaturi în X situație, mă întorc la clasa a IX-a, când trebuia să merg la balul bobocilor în liceu, și eram supărată că n-am cu ce să mă îmbrac, toată lumea își lua haine noi, dar nu aveam bani.

Mama s-a dus și și-a băgat cerceii la amanet ca să îmi iau cizme pentru bal. Atunci, acolo se oprește totul. Nu mai contează ce-a fost, contează că e un părinte care tot ce-a putut el a făcut, nu a putut să dea mai mult, să te ducă la lecții private. Așa cum ești acum, dacă nu dădea totul, cine știe unde erai?